Comoara cea mai de preţ moştenită de la părinţi, fondul de aur în care spiritualitatea mea a putut vieţui, adevărat miracol al vieţii mele, a fost limba română, pentru care am devenit slujitorul ei pe viaţă, mai întâi ca profesoară de limba şi literatura română şi mai apoi prin scrieri.
Crescută în farmecul cuvintelor basmelor spuse de părinţi, din cea mai fragedă copilărie, mi se părea mult mai fascinantă această lume născută din cuvinte, decât viaţa pe care o trăiam aievea. Pentru mine cuvintele din basme aveau viaţa cea adevărată. Mi-amintesc o scenă din mica copilărie. Într-una din seri, l-am trezit pe tată din somn: „Tăticule, a venit zmeul din poveste şi stă ascuns între hainele atârnate în cuier. Când bate vântul afară şi se leagănă felinarul, luminează hainele şi zmeul care stă ascuns acolo". Tata s-a sculat spunându-mi: „Să vezi ce îi face tata acum". S-a dus la cuier, a bătut cu mâna hainele certându-l pe zmeu că a îndrăznit să vină la noi şi apoi fata tatei a adormit fericită că are un tată mai puternic decât un zmeu şi o poate apăra de orice primejdie.
Deşi am avut o copilărie fericită, zburdălnicind cu copiii de seamă mea, de lumea cuvintelor creatoare de frumuseţi, tot nu mă puteam despride şi în tovărăşia prietenilor mă preocupau găselniţe să le transpun în jocurile noastre de copii. Nu m-am desprins de lumea basmelor nici când am ajuns elevă la Şcoala normală. Seara, la internat, după ce terminăm de pregătit lecţiile pentru ziua următoare şi mai aveam ceva timp până la plecarea la dormitoare, pedagoga, domnişoara Sia, mă aşeza pe prima bancă cu faţa spre colege şi începeam să deapăn câte un basm, iar atunci când traista cu poveşti ajungea la fund, născoceam eu altele. Fascinaţia pentru cuvântul plin de frumuseţe a cărţilor n-a încetat niciodată. Mi-amintesc şi acum o altă întâmplare care s-a tipărit în mintea mea. În perioada cumplitei secete din 1947, clopoţelul care anunţa ora mesei era atunci cea mai mare bucurie. Într-o seară, s-a deschis uşa clasei şi pedagoga mă căuta plină de îngrijorare. Eram singură în sala de clasă, colegele erau la masă. Nu mă îndurasem să las cartea din mână. Ajunsesem la punctul culminant din „Baltagul" lui M. Sadoveanu şi absorbită total, am uitat pe ce lume sunt.
În timpul adolescenţei, lectura devenise pentru mine aerul, apa şi hrana mea sufletească, încât prietenele mele mă ironizau că prea trăiam desprinsă de realităţile înconjurătoare. La facultate, la cursurile de folclor, de limbă literară, de stilisică, trăirile mele interioare erau în mare sărbătoare. Ca profesoară de limba şi literatura romană, n-am avut satisfacţie mai mare decât să văd strălucind în ochii elevilor mei bucuria descoperirii frumuseţii cuvântului, confirmarea că ei pătrund înţelesul cuvintelor, că nu învaţă mecanic. Căutam întotdeauna câte o glumiţă, o poantă, o trimitere la aspecte cunoscte din viaţa lor care să pună un strop de viaţă sau de umor în cuvinte. Mi-amintesc cum se distrau învăţând şi mai ales înţelegând, în timp ce predam definiţia frazei: două sau mai multe propoziţii legate între ele printr-un sens comun. Pentru ei acel „sens comun" era prea abstract. Recurgeam la o glumiţă. Scriind pe tablă „Un avion trecea pe sus şi-un câine sta pe coada lui” îi întrebam cum comentează. Răspunsul era unanim: „Nu e posibil, un câine nu poate să stea pe coada unui avion în timpul zborului". Atunci interveneam: „Dar cine a spus despre câine că stătea pe coada avionului? El stă pe propria lui coada, aflându-se pe pământ". Şi trăgeam concluzia: „aşadar, când într-o frază propoziţiile care o alcătuiesc nu au un sens comun, comunicarea este confuză". Râdeam cu toţii în clasă de acest clenci şi în felul acesta limba română devenea pentru mulţi dintre ei o adevărată plăcere, exersând apoi astfel de alcătuiri.
Îmi dă inima brânci să mai relatez măcar o amintire despre dragostea pentru limba româna. La clasa a IX, la liceu, aveam de predat cronicarii, lecţii care nu le stârnesc prea mult interes elevilor. Mă aflam cam pe la mijlocul ciclului de lecţii cu acest subiect şi am constat că nu mai am sală de clasă pentru desfăşurarea orei de curs. În asemenea situaţii, elevii o şterpelesc afară bucuroşi nevoie mare. Dar elevii mei găsiseră un cotlon pe un coridor şi m-au invitat să ţinem ora acolo, în picioare, aşa cum se mai putea. În timpul acestei ore, s-a apropiat directorul şcolii dorind să vadă ce se întâmplă. A ascultat toată lecţia fără să-şi facă apariţia, stătea plin de încântare de ceea ce auzea din gura elevilor. În zilele următoare i-am înmânat directorului un teanc de hârtii arse pe margine ca să dea tentă de vechime, cu o pană de gâscă legată la un colţ, iar conţinutul era alcătuirea unei scrisori în care mi se adresa în graiul vechi al cronicarilor. Nici o altă mulţumire din lume nu ar fi putut egala trăirile mele din acele momente. Aceasta era pentru mine, dovada împlinirii menirii mele ca profesor. Relaţia de iubire pe care am avut-o cu limba şi literatura română, a fost simţita de elevii mei şi o bună parte din ei au devenit mai receptivi la frumuseţile ei. Şi astăzi am ecouri de la cei care nu şi-au mai dezlipit viaţa de la aceste frumuseţi.
Până să ies la pensie s-au adunat multe amintiri care mai apoi mi-au umple golul şi dorul strădaniei de a pune zestrea limbii române la păstrare sau chiar înflorire prin cei ce vor forma viitorul ţării. De aceea mi-am costruit alt plan, tot pe acest tărâm minunat, fără să mă împiedice suferinţa că astăzi limba română este prea adesea ameninţată de impostură.
În această perioadă de viaţă trecută de cei 80 de ani şi trăitoare fiind departe de vatra în care s-a plămădit comoara limbii noastre, scrierile mele îmi stau mărturie pentru nestrămutata dragoste ce i-o port. Farmecul limbii române a fost imboldul scrierilor mele şi iată că şi acum, la această vârstă înaintată, încă îmi caut împlinirea prin cuvinte cu care să pot comunica de la suflet la suflet. Încă îmi adun cuvintele în teme şi motive care au traversat traseul meu de viaţă, provocările, nevoia de cunoaştere, de înţelegere, de explicaţie a substanţei vieţii, străduindu-mă să le încarc cu noi valenţe. Caut mereu cu înfrigurare cuvântul cel mai limpede precum argintul lămurit de foc. Încă se mai luptă în mine lumina din adâncuri să iasă la suprafaţă prin crăpăturile întunericului, gânduri decantate în pagini de carte, în dulcele grai al neamului nostru. Nu pot nici acum să renunţ la strădania de a valorifica eficienţa tezaurului limbii noastre şi după puterile mele să-i sporesc valenţele semantice şi stilistice, căci în limba română voi continua să vieţuiesc până voi trece pragul cel înalt.
Faptul că am ajuns să trăiesc sărbătoarea limbii române pe data de 31 august a fiecărui an, înseamnă pentru mine înfăptuirea cerută de întreaga mea fiinţă.