În noaptea plină de inimile lor,
poemele cântă
pe corzi de chitară.
Păşesc prin ape în somn
fără să se mai culce...
Mângâie cu zâmbetul stele
unde nemurirea există,
lucru ştiut
fără să-l vezi.
Nu pot să-i cobor
înlănţuiţi
de arborele vieţii,
cum nu-i conving
că pe pământ
izvorăşte miere din lacrimi
iar dulcile săruturi
devin amare
şi mor,
ei rămân în poeme.