Maia stătea chircită în faţa laptopului şi scria: “Luni, la două dimineaţa, am un zbor pentru
Se ridică nemulţumită şi şterse mesajul. I se părea impropriu să-i trimită un mesaj electronic. Nu acesta-i era stilul. Nu renunţase să trimită scrisori, tradiţionalele scrisori, mai ales celor dragi sufletului ei. Căută în cutia din lemn de cedru mapa cu plicuri chinezeşti şi scoase un plic de un alb-azuriu, luă o coală de un alb-gazolin şi se apucă să treacă data şi locul şi se apucă să caligrafieze mesajul.
„Dragul meu, drag,
Luni, la două dimineaţa, am un zbor pentru Israel...”
Se opri gânditoare. Micuţul ce trebuia să răsară peste trei săptămâni, prin preajma Crăciunului, începu să mişte şi Maia privea cum Făt Frumos din Lacrimă se înfoaie în perla sa.
- Puiul meu, pui, mai puţin şi-ai să vii la lumină, mai puţin şi-o să ne vedem! Şi eu, mămica ta, sper că mă voi dovedi demnă de expectaţiile tale!
Afară ningea şi zăpada se aşternuse de-un lat de palmă pe caldarâm, iar gheţul iernii pictase geamurile cu frunze alambicate şi flori creponate. Afară ningea. Deschise geamul şi aerul rece o izbi până-n măduva oaselor, îi brăzdă încăperea în lung şi-n lat şi-i tăie răsuflarea. Luă scrisoarea, o împături şi o puse în plic. Tot din cutia de cedru prinse în vârful degetelor câteva flori presate, flori de nu-mă-uita, le strecură în scrisoare, dădu cu degetul înmuiat în apă peste cleiul plicului, lipi plicul şi-l presă cu palma, pe alocuri. Micuţul îşi făcu simţită prezenţa, dădea din picioare sau din mâini.
- Pufuleţ, pufuleţ, abia aştept să te văd păşind sfios din altarul cântecului tău spre altarul lumii! Îţi acord încredere oarbă!
- În familia noastră vei fi înconjurată de mulţi săgetători, eu sunt săgetător, sora mea e săgetătoare, Prinţul nostru va fi săgetător!
Aşa-i spusese tatăl Prinţului odată, pe vremea când nu se ştiau, dar se doreau. Acum, ea trebuia să arate lumii măreţia iubirii lor şi era singură. Deşi tatăl Prinţului era cu ea, simţea că între ei totul se sfârşise şi avea trăiri ca şi cum între ei s-ar fi căscat o prăpastie, ca şi cum jocul sorţii i-ar fi zvârlit de-o parte şi de alta a unui pod mult prea îndepărtat şi Maia nu mai simţea nevoia să facă nici un efort ca să-l aibă pe tatăl Prinţului, să fie împreună, să fie o familie.
- Ah! Se scutură de aceste gânduri ca şi cum s-ar fi scuturat de zăpadă şi plecă în atelier să-şi revadă tablourile pregătite pentru vernisaj. Uşa atelierului se deschise cu un scârţâit lung. Scârţăitul îi zgârie auzul. Trebuiau unse balamalele. Îşi amintea asta de fiecare dată doar atunci când deschidea uşa atelierului, însă de data asta se duse să caute borcanul cu vaselină, chitită să ungă balamalele, dar nu-l găsi. Se îndreptă spre trepied şi dezveli tabloul. Nu era mulţumită cum arăta. Trebuia să mai migălească la lumini şi umbre până îi va da forma ce şi-o închipuia, dar mirosul de guaşe, tempera, clei de oase, aracet şi şmirghel, îi făcu rău şi plecă din atelier trântind uşa.
Se îndreptă agale spre staul. Intră şi-l mângâie pe Micuş. Căluţul pe care-l încăleca în urmă cu câteva luni pentru a hoinări prin fâneţele înflorite, se transformase într-un frumos armăsar negru ca pana corbului, cu o pată albă, în formă de stea, în frunte. Îl mângâie, îi puse hamurile şi-l înhămă la şaretă. Se duse în casă. Luă şuba, o procoviţă înflorată ţesută de bunica ei - pentru ea, o procoviţă vărgată - pentru Micuş, mănuşile şi şalul de culoare ciclamen, tricotate din fir de angora. Se sui în şaretă, trase de hamuri, îl atinse uşor cu zbiciul pe Micuş şi blând îi zise:
- Hai, Micuş, hai, s-o întindem în pădure!
Calul o porni la trap. Fulgi de toate mărimile roiau prin văzduh şi zăpada crescuse miraculos. De cum intră în pădure, o vulpe cu coada stufoasă îi tăie calea lui Micuş şi acesta întărâtat, începu să sforăie şi să dea din copite. Aburii ieşeau din nările calului ca dintr-o oală-ncinsă. Mira opri şareta şi se cufundă în zăpadă. Începu să strige:
- Micule Prinţ, Celeste, ai să vii? Îşi auzi ecoul: micule prinţ, micule prinţ, micule prinţ, ai să vii, ai să vii, ...?
Oceanul de alb şi strălucirea zăpezii în lumina scânteietoare a soarelui o orbiră cu totul. Pădurea părea vrăjită de-atâta linişte şi Mira stătea pierdută în noianul de ninsoare cu inima ticăind ca acele ceasornicului. Muţenia şi frumuseţea naturii o cutremurară. Se culcă în zăpadă, închise ochii şi încercă să-şi închipuie că aude Il silenzio a lui Nini Rosso. Poate că ar fi stat aşa mult şi bine dacă nu ar fi auzit un hârşâit. Se ridică moleşită din iglu şi privi înspre locul de unde venea zgomotul. Era o mogâldeaţă ce venea de-a buşilea, târâş-grăpiş, şi mogâldeaţa aceea devenea tot mai mare şi mai mare. Mira păru surprinsă să vază că cea care venea pe patru cărări, din desişul ţurţuriu al pădurii, era Măria Cetinii, bătrâna ce locuia singură, în căsuţa de chirpici, de la marginea satului. Fiori reci o trecură de-a lungul şirii spinării. Lumea spunea despre Măria Cetinii c-ar fi fost studentă la filozofie şi-ar fi înnebunit când comuniştii i-au luat toată averea, cinci care de cărţi. I-au luat cărţile şi le-au dat foc, iar Măria Cetinii stătea cu mâinile încleştate pe Ramayana şi Mahabharata şi jelea văzând cum toată biblioteca e înghiţită de pălălăile flămânde. Acum Maia era singură în pădure şi se întâlnea cu nebuna. Ar fi vrut să strige, dar parcă un lasou îi jugula strigătul, ar fi vrut să alerge la şaretă şi s-o ia la sănătoasa, acasă, dar zăpada era ca un paravan şi-n plus Micul Prinţ începu să mişte şi Maia rămase îngrozită, locului. Măria Cetinii se apropie de ea.
- Ce faci, cică, în pădure pe-o vreme ca asta? Ce faci, vrei să te apuce durerile facerii pe-aici? Hai, ştiu cum e să te simţi ca un plop în bătaia vântului, ştiu cum e să ai sufletul zdrobit cu făcăleţul, dar trebuie să lupţi, trebuie să rezişti că uite, ai un suflet în tine şi e păcat să nu lupţi pentru voi, amândoi! Viaţa e un mare circ, fii dârză!
Mira prinse curaj şi îngăină:
- Nu de supărare am venit în pădure, maică, am venit ca să-mi limpezesc gândurile şi-am venit să mă bucur de singurătate.
- De singurătate? Ce om vrea, machea, să se bucure de singurătate? Singurătatea să nu ţi-o doreşti! Ea vine nechemată şi e urâtă. Mie să nu-mi vinzi gogoşi! Ai venit aici de tristeţe, ai venit că-ţi simţi sufletul răvăşit şi aştepţi un răspuns de la viaţă, însă răspunsul e în tine! Mai bine ajută-mă, cică, să prind braţul ăsta de vreascuri în spatele şaretei tale şi haide cu baba spre casă!
Mira o ajută să-şi prindă cerga cu vreascuri de cutia de un roşu ţipător, din spatele şaretei, şi-o întrebă ce are în desagă.
- În desagă? Am trei stârpituri de iepuri, codano. Obişnuiesc să pun laţuri prin pădure şi-n felul ăsta am şi eu ce îmbuca, dar cu omătul ce s-a pus, mai pup eu carne la Sfântu Aşteaptă!
O lăsă pe Măria Cetinii în faţa casei boite cu humă şi-i mulţumi cerului că femeia nu era aşa cum se vorbea în sat - “Frunză verde lobodă/ Gura lume-i slobodă”. Ajunsă acasă, băgă de seamă că cineva îi lăsase pe verandă, într-o farfurie adâncă, şoric şi urechi de porc. Se repezi cu o poftă hulpavă şi începu să ronţăie. În scurt timp devoră tot ce fusese în farfurie. Băgă în teracotă câţiva butuci de băgrin, se duse
- Mami, mami, am criză de rinichi, am dureri groaznice!
Ana, mama Maiei, femeie în vârstă, ce trecuse şi ea de două ori prin încercările facerii, îi spuse:
- Nu rinichii te dor, Maia, ţi-a venit sorocul să naşti, micuţul ce-l porţi în pântec, vine mai devreme!
Se trezi ca un pui bezmetic în sala de travaliu. Era singură într-o peşteră. Durerile erau tot mai sacadate şi îi cuprinseră întregul trup ca într-o menghină. Stătea într-un pat de campanie, acoperită cu o pătură scorţoasă şi nespălată, cine ştie de când. Stătea ca o stană de piatră. Nu îndrăznea să se mişte de teamă să nu o pornească alte şi alte dureri. Apăru tartorele, medicul de gardă.
- Ce avem noi, aici, întrebă asistenta care se afla în sala alăturată şi se uita la serialul Dallas. Aduceţi-o, s-o văd!
Medicul consultă pacienta:
- La ce oră au început durerile? Mda, trebuie să naşti, dar nu te prea dilaţi. Ar trebui să ajungi măcar la zece centimetri şi tu nu ai decât trei sau patru. Cum văzu că Maia nu sări să-i vâre nimic în halatul alb, ce-l flutura pe lângă capra pe care o cocoţase, dădu să iasă, dar Maia, ce nu mai suporta durerile ce-i sfredeleau pântecul şi inima şi creierii îi spune:
- Domnule doctor, nu puteţi să-mi faceţi cezariană, nu puteţi să-mi daţi injecţie ca să mă dilat?
- Injecţie, de unde injecţie?!
- Am citit că femeilor care nu se dilată li se dă injecţie, ştiu asta din cărţi.
- Aha! Aşa ai citit? Atunci trebuia să stai acasă să naşti, la gura sobei, aşa cum ai citit!
Furiile ce le simţea plutind în aer o făcură pe Maia să mugească răguşit:
- Domnule doctor, am să mor, vă rog, daţi-mi injecţie!
- Să mori, las că n-ai să mori, au mai născut şi altele şi n-au murit din asta!
- Am să mor şi eu şi copilul. Am să mor...
- Copilul n-o să moară, o să-ţi trăiască, iar tu, dacă mori, n-o să mă impresionezi!
Maia gândi cu groază că nu o să mai iasă vie din abatorul de-acolo, că va sfârşi tranşată ca o vită sacrificată şi nu va apuca să-şi vadă copilul, că nu va şti nici măcar cum arată, de e băiat sau fată, că nu va apuca să-l poarte în braţe, să îi dea sân, să-l alinte, să-l legene, să-l boteze. Îi plăcea să creadă că va fi fetiţă şi cumpărase multe, multe hăinuţe, plăpumioare, boneţice albe şi de culoare roz. Îi plăcea să creadă... Era singură într-o sală insalubră şi îi era frig. Dinţii începură să-i clănţene. Închise ochii. Pentru o noapte de iubire... Se trezi cu o echipă de medici la pat.
- Doamnă, votaţi constituţia, votaţi?
- Mi-e frig!
- Votaţi constiţuţia?
Un medic tânăr se desprinse din grup şi se îndreptă la geam. Dădu la o parte cearceaful ce ţinea loc de perdea şi văzu că geamul era larg deschis. Închise geamul, luă o pătură de pe-un alt pat, o înveli pe Maia şi-o întrebă:
- Doamnă, votaţi constituţia?
Simţindu-se pierdută într-o altă lume, Maia răspunse stins:
- Da, votez! Votez pentru o lume mai dreaptă, mai bună şi pentru că a fost concepută de un cărăşan de-al nostru.
- A, îl cunoaşteţi?
- Doar din poveşti. I-a fost profesor fratelui meu, la Facultatea de Drept, din Bucureşti. Rămasă singură, Maia i se adresă asistentei ce se uita la televizor:
- Doamnă, aveţi copii?
- Un băiat şi o fată, veni sec răspunsul. Am şi nepoţi.
- Atunci, vă conjur, daţi-mi injecţie, simt că mă duc, am să mor!
- Am să vă dau, staţi să se termine filmul şi-am să vă dau! Să nu spune-ţi la nimeni, nimic! Mai am doi-trei ani până la pensie şi nu vreau să rămân pe drumuri!
Când auzi scâncetul puiului ei, Maia uită de toate durerile. “Din tot ce-ai fi putut alege pentru tine/ Îţi mulţumesc, mamă, că m-ai ales pe mine!” Doar atunci putu şi ea să înţeleagă ce e, cum e să fii mamă! Rănită de durerile de până atunci, încercă să-şi ridice capul, dar braţele ei erau prea firave ca s-o ajute şi Maia tremură şi se aşeză resemnată.
- Mi-am dorit o fetiţă, dar văzând cum se naşte, mai bine că e băiat, nu va trece prin calvarul facerii!
Tânăra asistentă, ce o moşise, începu a râde şi zise:
- Dacă vreţi, îl băgăm înapoi ca să iasă fată!
- Nuuu!
- E adevărat, băieţii nu trec prin chinurile facerii, dar au şi ei altele pe cap, ei au armata.
- Mă bucur că e băiat, el e Soarele meu şi-l voi numi Învingătorul, îl voi numi Celeste!
Moaşa i-l arătă. Era ca un pui de ciută înfofolit cu bucăţi de placentă ruptă şi firicele de sânge pe el. Văzându-şi boţul de aur ce pătimise atât ca să iese la lumină, Maia silabisi:
- Învingătorule, Învingătorule, sunt mândră de tine!
Dimineaţa deschise crenelul cu un aer reavăn în sala schingiuitelor lehuze şi Maia urmă celelalte umbre pe lângă pereţii lucioşi, vopsiţi letargic, în albastru, până ajunse în sala suspinelor. Acolo fu izbită de gingăşia şi corul pe mai multe voci al ghioceilor lăsaţi gaj în mijlocul iernii. Prinţul ei se învineţise de atât orăcăit. Îl luă în braţe, îl strânse la piept, îşi lipi buzele de fruntea lui şi cu lacrimi de bucurie şiroind pe obraji îi sopţi blând, îi şopti scump:
- Învingătorule, Învingătorule, ştiam că vei învinge!