Quantcast
Channel: Revistă de cultură,civilizaţie şi atitudine morală
Viewing all articles
Browse latest Browse all 9029

Geo Galetaru: POEME

$
0
0

FEBRA TĂCUTĂ A PIETREI

Cuvintele îţi mai spun ceva?

Calma lor beatitudine: celestă

inutilitate. Cât destin

sălăşluieşte în ţipătul crângului rănit?

Adevărul despică noaptea: dincolo

de neagra cortină e numai orbirea.

Ca o coborâre în golul sonor al fulgerului.

Ca o despărţire de malul victorios.

Numără fructele ce şi-au uitat povestea,

pune peceţi pe vieţile tale perfecte.

Ochiul e vinovat de nevedere,

dar leacul e în febra tăcută a pietrei,

în litera de aur a neantului neputincios.

Cuvintele îţi mai spun ceva?

O goană fierbinte pe cărările veacului,

austeritatea tristă a unei iluminări străine.

 

RĂNILE PREMIILE VIEŢILE

“focuri pe culmi”

“zăpadă în suflet”

imagini constipate

mugurii îngheţului pocnesc în

venele mele docile

luaţi şi mâncaţi

ofranda e caldă

lumea e flămândă

în catacombe de aur ne ascundem

ne rumegăm rănile premiile vieţile

cu perna gloriei roasă de carii

sub cap sub visul nemilos

aşteaptă aşteaptă

vino în vârful picioarelor

la masa tragică unde zac câştigătorii

refuzaţii frunzei albastre

ai secundei de argint

(ei spun adevărul

ei spun adevărul

chiar şi când mint)

 

CINE NE CAUTĂ UMBRA

cifra de aur

potcoava aruncată peste umăr

în bălţile stătute

ale veacului

viermele glorios

într-o zodie pauperă

cine ne caută umbra

pe la cusături

profeţii vorbesc

(cu întârzierea de rigoare)

despre o dimineaţă fantastică

am fost în grădinile raiului

şi am cultivat

înţelepciunea

ea are gust

de cenuşă

 

ACOLO

părul tău flutură şi argintul nopţii îl bea

părul tău în culcuş chemător de vânturi

acolo e măsura întreagă a rănii

acolo întâmplările îşi pun mănuşile de aur

şi mâinile cultivă seminţele fericite ale veacului

nici o greşeală nu se plăteşte

nici un copac nu-şi mărturiseşte toamna docilă

glasul asurzitor al înţelepciunii

pătează eşarfele singurătăţii

un nimic acolo

un nimic mai harnic decât destinul

şi ploile fug pe câmpia igrasioasă

şi îngerul negru doarme în pace

doarme în pace

 

REVERENŢA TĂCUTĂ A FRIGULUI

liniştea curge prin venele amiezii:

o ciupercă atavică

un rictus al unei fericiri graţioase

tabieturi de aur la masa trufaşă

a zeilor de carton

inima ta ghiceste încă rumorile crinului

inima ta e un pumn de petale rănite

numără-i bătăile victorioase

spune-i despre gloria umilitoare

care o pândeşte din anotimpul fiarei

nimic mai mult

decât reverenţa tăcută a frigului

 

CHIPUL CU CARE ÎNFRUNŢI NOAPTEA

dacă o chemi,

ea vine.

dacă îi spui pe nume,

ţi se gudură la picioare.

anii au săpat în ea

şanţuri adânci de iubire.

de nepăsare. de extaz.

de uitare.

nu ştie să-şi chivernisească

timpul, nici sentimentele.

totuna îi este

dacă îi mângâi blana aurie

sau dacă îi torni în ureche

otrava îngheţată a iernii:

nici un cuvânt

despre durere, despre

deliciile ei incomensurabile.

ea vine

pe urmele paşilor tăi.

ea ţi se gudură

la picioare:

sintaxa atroce

a unui neant inexprimabil.

dincolo de ea

e chipul tău

cu care înfrunţi noaptea.

“hei, viaţă!

în ochiul obscen al lumii

se face dimineaţă.”

 

UN IDEAL DE CRETĂ

Învinşii vor trece linia de sosire.

Unii mai încet, alţii mai cu grăbire.

Va fi un tărăboi organizat în rate

în pieţele ca nişte apocalipse ratate.

Victoria îşi scaldă solzii în ape pestilenţiale.

Noi însă vom trăi, vom trăi, vom trăi. (Urale.)

Trăiască veşnicia şi zdrenţele ei sclipitoare.

Să vină o nouă salopetă.

Un ideal de cretă.

Să vină un nou soare.

Noi vom trăi.

În lumea goală, pestriţă sau gri.

Unde e loc pentru prestidigitaţii şi decoraţii.

Pentru plecăciuni şi ovaţii.

Din cer cad muguri carbonizaţi.

Suntem mai înalţi, mai buni, mai curaţi.

 

Memoria ca un câmp nepăsător

să faci inventarul lucrurilor comensurabile :

o agrafă în părul iubitei, un poem fosforescent

melancolizând pe înaltele podişuri de fier,

un petic de rouă. idealul domestic

plimbat pe cerul abstract. asta va fi totul.

cândva

mâinile tale vor învăţa lecţia supunerii.

o pasăre zăbovind la fereastră, privind

moartea  în faţă: nimic mai mult

decât pretextul unei uşi închise. poate

aşa vei cunoaşte frigul şi împăcarea.

dar memoria va vorbi. ca un câmp nepăsător

atins de aripa străină a dimineţii.

priveşte în spatele tău şi vei fi fericit.

Un rictus al unei sintaxe atroce

ne desparte acest verdict al ploii,

această duminică incendiind păpuşile tale docile.

un rictus al unei sintaxe atroce, nimicul

trecând în vârful picioarelor prin cartierul făgăduinţei.

ah, îngerul declină faptele tardive

ale nebuniei de catifea.poveştile cad

cu gura pe râul de oţel.orbul din vis

îşi aprinde ţigara şi începe să plângă.


Viewing all articles
Browse latest Browse all 9029


<script src="https://jsc.adskeeper.com/r/s/rssing.com.1596347.js" async> </script>