FEBRA TĂCUTĂ A PIETREI
Cuvintele îţi mai spun ceva?
Calma lor beatitudine: celestă
inutilitate. Cât destin
sălăşluieşte în ţipătul crângului rănit?
Adevărul despică noaptea: dincolo
de neagra cortină e numai orbirea.
Ca o coborâre în golul sonor al fulgerului.
Ca o despărţire de malul victorios.
Numără fructele ce şi-au uitat povestea,
pune peceţi pe vieţile tale perfecte.
Ochiul e vinovat de nevedere,
dar leacul e în febra tăcută a pietrei,
în litera de aur a neantului neputincios.
Cuvintele îţi mai spun ceva?
O goană fierbinte pe cărările veacului,
austeritatea tristă a unei iluminări străine.
RĂNILE PREMIILE VIEŢILE
“focuri pe culmi”
“zăpadă în suflet”
imagini constipate
mugurii îngheţului pocnesc în
venele mele docile
luaţi şi mâncaţi
ofranda e caldă
lumea e flămândă
în catacombe de aur ne ascundem
ne rumegăm rănile premiile vieţile
cu perna gloriei roasă de carii
sub cap sub visul nemilos
aşteaptă aşteaptă
vino în vârful picioarelor
la masa tragică unde zac câştigătorii
refuzaţii frunzei albastre
ai secundei de argint
(ei spun adevărul
ei spun adevărul
chiar şi când mint)
CINE NE CAUTĂ UMBRA
cifra de aur
potcoava aruncată peste umăr
în bălţile stătute
ale veacului
viermele glorios
într-o zodie pauperă
cine ne caută umbra
pe la cusături
profeţii vorbesc
(cu întârzierea de rigoare)
despre o dimineaţă fantastică
am fost în grădinile raiului
şi am cultivat
înţelepciunea
ea are gust
de cenuşă
ACOLO
părul tău flutură şi argintul nopţii îl bea
părul tău în culcuş chemător de vânturi
acolo e măsura întreagă a rănii
acolo întâmplările îşi pun mănuşile de aur
şi mâinile cultivă seminţele fericite ale veacului
nici o greşeală nu se plăteşte
nici un copac nu-şi mărturiseşte toamna docilă
glasul asurzitor al înţelepciunii
pătează eşarfele singurătăţii
un nimic acolo
un nimic mai harnic decât destinul
şi ploile fug pe câmpia igrasioasă
şi îngerul negru doarme în pace
doarme în pace
REVERENŢA TĂCUTĂ A FRIGULUI
liniştea curge prin venele amiezii:
o ciupercă atavică
un rictus al unei fericiri graţioase
tabieturi de aur la masa trufaşă
a zeilor de carton
inima ta ghiceste încă rumorile crinului
inima ta e un pumn de petale rănite
numără-i bătăile victorioase
spune-i despre gloria umilitoare
care o pândeşte din anotimpul fiarei
nimic mai mult
decât reverenţa tăcută a frigului
CHIPUL CU CARE ÎNFRUNŢI NOAPTEA
dacă o chemi,
ea vine.
dacă îi spui pe nume,
ţi se gudură la picioare.
anii au săpat în ea
şanţuri adânci de iubire.
de nepăsare. de extaz.
de uitare.
nu ştie să-şi chivernisească
timpul, nici sentimentele.
totuna îi este
dacă îi mângâi blana aurie
sau dacă îi torni în ureche
otrava îngheţată a iernii:
nici un cuvânt
despre durere, despre
deliciile ei incomensurabile.
ea vine
pe urmele paşilor tăi.
ea ţi se gudură
la picioare:
sintaxa atroce
a unui neant inexprimabil.
dincolo de ea
e chipul tău
cu care înfrunţi noaptea.
“hei, viaţă!
în ochiul obscen al lumii
se face dimineaţă.”
UN IDEAL DE CRETĂ
Învinşii vor trece linia de sosire.
Unii mai încet, alţii mai cu grăbire.
Va fi un tărăboi organizat în rate
în pieţele ca nişte apocalipse ratate.
Victoria îşi scaldă solzii în ape pestilenţiale.
Noi însă vom trăi, vom trăi, vom trăi. (Urale.)
Trăiască veşnicia şi zdrenţele ei sclipitoare.
Să vină o nouă salopetă.
Un ideal de cretă.
Să vină un nou soare.
Noi vom trăi.
În lumea goală, pestriţă sau gri.
Unde e loc pentru prestidigitaţii şi decoraţii.
Pentru plecăciuni şi ovaţii.
Din cer cad muguri carbonizaţi.
Suntem mai înalţi, mai buni, mai curaţi.
Memoria ca un câmp nepăsător
să faci inventarul lucrurilor comensurabile :
o agrafă în părul iubitei, un poem fosforescent
melancolizând pe înaltele podişuri de fier,
un petic de rouă. idealul domestic
plimbat pe cerul abstract. asta va fi totul.
cândva
mâinile tale vor învăţa lecţia supunerii.
o pasăre zăbovind la fereastră, privind
moartea în faţă: nimic mai mult
decât pretextul unei uşi închise. poate
aşa vei cunoaşte frigul şi împăcarea.
dar memoria va vorbi. ca un câmp nepăsător
atins de aripa străină a dimineţii.
priveşte în spatele tău şi vei fi fericit.
Un rictus al unei sintaxe atroce
ne desparte acest verdict al ploii,
această duminică incendiind păpuşile tale docile.
un rictus al unei sintaxe atroce, nimicul
trecând în vârful picioarelor prin cartierul făgăduinţei.
ah, îngerul declină faptele tardive
ale nebuniei de catifea.poveştile cad
cu gura pe râul de oţel.orbul din vis
îşi aprinde ţigara şi începe să plângă.