Cred că-s netezite cărările
care duc în faţa magicului,
mă luminez de bucuria naşterii,
pruncul creşte în mine şi-n cer.
O stea cu nimb călătoreşte
odată cu craii purtători de daruri
şi închinare,
aurul vorbelor ninsorile oprind.
Apele morţii poartă umbre deasupra,
printre pădurile visurilor mele
nu se întâmplă nimic
când izvoare apar peste tot.
Mă simt în zilele aprinse-n cuvânt
cu glasul viorii,
dar nici ele nu se varsă-n cântec.
Neînţeles
cu ochii trişti de uitare
un colind vechi îmi pare c-aud,
sub piele
aveam doar un fior trecător.
În mine intra smerenia
flux luminos
în inima magicului pur.
Mulţi nu ştiu ce-i orgoliul
şi se lasă vânaţi de încredere
pe ei,
trebuie să-i atingem
cu dâra subţire de pământ
pe unde durerile trec.
Un semn de lumină creşte
cu obiceiuri şi datini
veste şi colind înălţând.