***

BĂBUŢA ŞI PUIUL DE CIOARĂ

- poveste românească actualizată -

 

A fost odată ca niciodată o biată băbuţă (băbuţă nu după buletin ,ci din pricină de necazuri repetate prea des  -  aşa-s unii, nepricepuţi: când se-nvaţă cu ceva, repetă, şi iar repetă  -  de ţi se şi-apleacă, văzându-i). Şi băbuţa asta locuia într-o cocioabă aşa de dărăpănată, că, în fiecare zi, trebuia să iasă din ea, ca să-i facă vecinii resuscitarea(căsuţei, nu băbuţei), prin câteva elementare reparaţii. De treabă, vecinii ăştia, dar cam  proşti , că nu s-au gândit că  ar fi ieşit mai ieftin, şi  i-ar fi binecuvântat Dumnezeu, dacă i-ar fi construit  băbuţei altă casă, decât s-o repare zilnic tot pe aia proastă. Dar, dacă tot n-are omul ce face, se face c-ar tot face…Şi, de fapt, căsuţa era bloc comun  -   aşa că vecinii tot n-aveau încotro, că se dărâma şi peste ei, c-aşa e la comun…

Şi, cum vă ziceam, ieşind băbuţa din casă(de nevoie, nu la plimbare), şchiopătând ca vai de ea ( o cotonogise un cerşetor, odată, că nu-i dăduse, de pomană, valută) -  numai ce vede pe drum (numai pe hârtie era o autostradă   -  în realitate, o simplă şosea hârbuită, pe care se-nghesuiau maşinile, toate, năvală, unele peste altele) , printre maşinile care fugeau mâncând pământul şi sărind până-n înaltul cerului, din câte-o groapă făcută mai cu măiestrie decât altele  -  şi-acuma chiar că nu mă mai opresc până nu vă zic ce-a zărit bătrâna pe drum : taman (da, da  -  taman, aşa se zice-n poveste  -  taman) taman în mijlocul drumului, printre maşinile care mai-mai se călcau unele pe altele, pe picioare, de zorite şi înghesuite ce erau  -  ptiu, ştiu, am uitat c-am promis: deci, pe când băbuţa de care vă zic şchiopăta, blestemând printre dinţi, că învăţase, de când începuse să şchiopăteze, un repertoriu destul de bogat de-njurături, şi buzele nu i se mai opreau, cu una-cu două, din fluturare  -   că fluturau, fiindcă băbuţa nu avea, în gură, nici un dinte, împotriva nimănui, şi nici în altă parte n-avea dinţi…  -  şi , ce ziceam?  -  a, da, scuzaţi, vă rog  -  uite, acuma-mi iau avânt şi vă spun despre ce   -  ei, drăcie, de fapt, chiar, oare despre ce voiam să vă … ahaa, da  -  despre cum o băbuţă, mergând pe drum dimineaţa  -  în definitiv, dracu ştie de ce dimineaţa , că doar nu avea serviciu, să se scoale cu noaptea-n cap şi să se grăbească ca năroada… uite cum iese şi cacofonia, dacă insişti mult…Ei, mă cam plictiseşte băbuţa asta, prea-i nefericită şi-i proastă de bună ce e , să scăpăm odată de ea    -  haida! Hei-rup!  -  şi gata!  -   ei, da, printre roţile maşinilor, băbuţa a văzut un pui de cioară, căzut dintr-un pom, pe care pom oamenii (c-aşa  li se zice, chiar şi celor care taie pomi : oameni…)tocmai îl tăiaseră de pe marginea drumului  -  c-aveau nevoie de lemn pentru-o biserică : printre oamenii clerului   (  era să uit: chiar şi celor din rândul clerului care permit tăierea pomilor, li se zice tot: oameni  -  de, dac-aşa se zice, eu ce să fac? Zic şi eu  -  cine-s eu să nu zic?)era la modă construirea Bisericilor-dintr-un-Lemn, după “Neckermann”. Şi stătea, bietul pui de cioară, terorizat, bietul de el, vai de el  -  abia-abia sufla, ştiind ce-l aşteaptă : o roată de camion ori de turism peste el  - şi , adio… Şi forfoteau, în jurul lui, roţile, parcă-i făceau în ciudă : “nu, nu ai să mori aşa repede, ai să mori când vrem noi, noi hotărâm când vjââât.. te-ai dus!”

Sadice, roţile astea  -  sau stăpânii? Adică, cei care le mânau, din volane…

Bietei băbuţe, miloasă, ca orice băbuţă, îi îngheţase inima-n piept (stătea prost cu inima, avea prolaps mitral şi bloc de ramură)  -  şi nu ştia ce să facă, se zăpăcise de tot. Stătea-n loc şi se frământa, îşi frângea mâinile  -  şi le putea încă frânge, că n-o năpădiseră , încă, chiar toate reumatismele poliarticulare  -  mai uitaseră vreo două să vină, unul întârzia, căscând gura pe drum…. Şi, deodată, fără să-şi ia seama la nimic, băbuţa se repezi drept între maşinile care treceau  -  vreo două  au derapat, au scos trâmbe groase de fum , a mirare (adică: cine-o mai fi şi nebuna asta, şi ce-o fi vrând?), au sughiţat de emoţie, sau mai ştiu eu de ce ( s-au bălegat, chiar, ambetatele maşini,  vreo două-trei  uriaşe pete de motorină ori de benzină, de se vede pe asfalt, până-n zilele noastre, urma emoţiei de-atunci)  -   smulge baba puiul de cioară de pe carosabil, îl pune repede ca gândul în poală ( că n-avea, sărmana, nici buzunare la şorţ  -  da' gânduri îşi mai permitea să aibă, din când în când, că-s ieftine, două la leu)  -  şi  -  tuleo!  pe trotuar  -  de parcă nu era ea nici bătrână şi nici nu şchiopătase vreodată, în viaţa ei. Zburase, ce mai! Aşa o înaripaseră, de comun acord, frica şi mila şi groaza pentru soarta vitregă a bietului pui de cioară. (Dar cu trotuarul, v-am minţit: nu era nici un trotuar, că primăria , când zice că face autostrăzi, minte-nu minte, dar când zice că strică fostele trotuare bune  -  se ţine neclintit de vorbă  -  şi ajung , pe marginea drumului  -  a carosabilului, cum se zice azi, mai frumos  -   să se strângă, de vânturi, nişte dune de praf, ca la arabii din Sahara).

Ajunsă pe ficţiunea de trotuar, foarte realista (redevenită)  bătrână  îl întrebă, abia trăgându-şi sufletul, cu grijă duioasă, pe puiul de cioară salvat (îl întrebă cum se întreabă, nu din cine ştie ce interes mercantil, că, ce comerţ cu ciori aţi mai văzut dumneavoastră ?):

-Cum te simţi, puiule mic şi drag de cioară ?

Scăpat de năpastă şi sigur pe el, puiul de cioară îi răspunse, cârâind foarte pe nas, foarte-nciudat , nervos nevoie mare şi foarte de sus (parcă scuipa smoală, nu alta):

-Tâmpită bătrână, babă senilă şi chioară, tu nu vezi că eu sunt lebădă? Ce-i tot îi dai într-una cu “pui de cioară-pui de cioară”? N-ai văzut cum m-admira toată lumea bună de pe şosea? Cum se opreau toţi lorzii şi prinţii italieni, toţi, de la Uniunea Europeană  -   toţi, cu limuzinele lor, se-opreau, şi-mi aruncau bezele, mie, primadonei celor o mie de lacuri (de atâta îngâmfare, cioroiul uitase şi geografia: se credea în Finlanda…şi uitase că lebăda nu prea cântă…)? Idioato! Sictir de-aici! Hai, plimbă ursul, cât te văd!

Biata babă, nevenindu-i să creadă urechilor, dădu să se-aplece, s-audă mai bine cu ce-o probozea salvatul “pui de lebădă” negru-tuci  -  şi, ameţită de mirare şi-obidă, cum era, alunecă de pe movila de praf, cu tot cu movilă (obsevaţi ce solidaritate, între om şi praf, cum era pe vremuri şi zisa: “Praful, frate cu românul…), drept pe carosabil, unde-o maşină, din cele supărate că li s-a luat prada negricioasă, o şi mototoli pe biata bătrână sub roţi…

Şi-aşa deveni celebră, biata bătrână, prin apariţia ei la Ştirile de Seară, secţiunea “Accidente rutiere”, la Televiziunea Română Liberă  -  făcând senzaţie, ghemotocul acela umil de zdrenţe, praf  , durere şi uimire -  printre vecinii ei, care , chit că n-o prea recunoscură (că nici n-aveai ce să recunoşti, din micul morman de carne şi cârpe negre-nsângerate)  -  începură să fie mândri de oraşul lor, care apare la televizor, şi poate fi, astfel, admirat de toţi lorzii şi prinţii italieni…

Vedeţi, până la urmă, tot am scos-o la un capăt. Dumnezeu ştie dacă la cel bun. A  -  să nu uit: vecinii şi-au spus că au  scăpat de reparaţiile à la Manole, la casa bătrânei sărmane şi cu defect la mers: dacă tot a murit băbuţa, la ce să mai reparăm? Şi-atunci, căsuţa, care, de fapt, era bloc comun, s-a prăbuşit peste vecini, ca un haram copleşit de oftică  -  şi i-a îngropat de vii. Că şi azi, viii îngropaţi, se tot întreabă, acolo, în îngropătură: de ce s-o fi dărâmat chestia asta, dom'le, că doar băbuţa murise, şi nu mai avea nevoie de reparaţii(căsuţa, nu băbuţa)?

Şi asta fu tot. Punct. Uff!

***

HRISTOS ŞI CÂINELE

-poveste de oriunde -

                                                      

A fost odată ca niciodată, pe când Hristos şi Sfântul Petru se plimbau printre oameni, de-i vedeau toţi. Şi ce dacă-i vedeau? Parcă se sinchisea vreunul de ei ? Ţi-ai găsit…

Mai rău era că Sfântul Petru solicitase, de la Hristos, concediu de odihnă, să-şi poată repara toate rândurile de-ncălţări pe care le rupsese, umblând cu predicatul, prin lumea oamenilor. Se strânseseră, aşa, vreo sută-două, de perechi bune  -  câteva erau din piele de la pergamentele scăpate din Alexandria, când cu incendiul… Şi mai voia concediu, ca să-şi vindece rosăturile de la picioare  -  sfânt-sfânt, dar numai Hristos să fii, să nu-ţi ologeşti picioarele degeaba, umblând pe la toţi ne-nţelegătorii  :

- “Ca să nu le spun altfel”  -  ofta cu, năduf, dar numai în gând, Sfântul…

Şi-aşa se face că Hristos rămăsese să-şi bată gura de unul singur, cu atâta nămetanie de omenire. Bunul şi Blândul s-ar fi lăsat, la un moment dat, păgubaş, dacă Preasfânta Născătoare nu i-ar fi zis, cu lacrimi amare în ochi şi în glas :

 -     Fiule, dar dacă nici tu, apoi cine i-o sfătui de bine şi ajuta pe necăjiţii aceştia?

 -     Maică dragă, nu mai pot  -  mi-ajunge… - încercă Fiul Preasfânt.

-          Fie-ţi milă, Fiule, şi-ndură-te de ei!

-          Dar, maică, m-am răstignit…am…

-          Ştiu că-i mai greu decât la răstignire, acolo a fost o dată, numai  -  iar aici e de câte ori trebuie, şi mereu trebuie…  -  dar , dacă tot i-ai învăţat cu nărav, să te răstigneşti tu pentru ei, iar ei să-şi petreacă timpul tot întrebându-se dac-oi fi făcut-o ori ba, dacă ai existat măcar, ori ba  -  şi câte altele la fel  -  nu-s ei de vină, ci tu…

-          Tot eu, maică? Tot eu…

-          Tot tu, mereu tu…Aşa e datul tău, în lumea pe care-ai făcut-o, cu slăvitul tău Tată…Până s-or dezvăţa oamenii să ia totul în deşert, mai ajută-i, Fiule, că tare mare nevoie de ajutorul tău au toţi…

Parcă Hristos, bietul, nu ştia toate astea! Câte bârfe şi cârtiri nu-şi auzea el, în fiece seară, când se apropia de câte-o uşă ori fereastră, să ceară, cu umilinţă, loc de dormit, peste noapte  -  câte luări în deşert şi câte răpănoase vorbe, pe seama lui…şi a Maicii Preacurate…şi a tuturor mamelor din lume…şi a Tatălui Atotputernic (care nu că n-ar fi putut pedepsi, dar amâna, probabil, aşa, de-o curiozitate, de bătrân ce era). Dar, de, doar el, Fiul,  hotărâse să facă toată treaba, pentru mântuirea oamenilor  -  să pătimească, să se răstignească, să moară, să se îngroape, să se lupte cu iadul, şi-apoi să învie:  ce folos, doar vreo câţiva, şi nici aceia toţi apostoli, s-au smerit şi au auzit glasul lui Dumnezeu, cu adevărat  -  restul, de formă  -  că se vindea bine Hristosul, ca marfă de import-export. Dădea bine la public, şi se făceau filme cu vedete de peste mări şi ţări, şi se făceau telenovele, şi se scriau cărţi lăcrămoase, despre câte spusese ori nu spusese, făcuse, nu făcuse ori avusese de gând să facă Iisusul. Şi toţi criminalii şi mafioţii pământului, înainte să-şi înjunghie sau împuşte victima, mai citeau câte un pasaj ori mai priveau o dată pe ecran patimile Domnului  -  şi, cu o mână ţinându-şi batista cu care-şi ştergeau lacrimile de emoţie estetică, cu cealaltă-şi trimiteau victima în ceruri  -  “ad patres”... Ce să mai zici de-atâta cucernicie? Îţi venea să te iei cu mâinile de cap  -  dacă , între timp, nu cheliseşi de tot, de-atâta bucurie a sacrificiului împlinit rodnic. Acuma se cuvenea să tragă ponoasele. Noroc că, lui Iisus,  păru-i strălucea precum soarele de amurg, umbrindu-i faţa   -  şi nu se vedea aşa bine supărarea de pe chipul lui  -  căci dacă i s-ar fi văzut şi chipu-i mânios, în suferinţă cumplită, total necomercial  -  nimeni nu l-ar mai fi primit în casă, noaptea, nimeni n-ar mai fi acceptat să-l lase să-i vindece copiii şi bătrânii din casă…Că numai de-alde ăştia se mai lăsau, acum,  vindecaţi…

Şi, mergând Hristos pe drum aşa, agale şi cam cu îndoială şi lehamite, simţind că lumea asta de deştepţi foc nu-i mai simţea de mult, deloc, dar absolut deloc, lipsa  -  auzi un scheunat sfios şi mic, pe marginea şanţului. Era un biet căţeluş care abia făcuse ochi (scăpând de a fi înecat, după bunul şi atât de creştinescul obicei al oamenilor ). Îl călcase un automobil foc de grăbit (ce înseamnă, pentru baronii şoselelor, viaţa?  -  nimic!   -  ei sunt nemuritori, restul sunt resturi ! ), îi strivise şi-i rupsese, cu totul, labele din spate. Îi şiroia sângele, pic-pic  -  şi tot pic-pic, pe nesimţite, i se scurgea şi stingea viaţa din trupu-i micuţ. Şi, înainte de a adormi pe vecie, ca o bucăţică de sufleţel netrebnic, şi cu totul fără relevanţă, în faţa măreţei lumi a oamenilor (nici cât un fir de praf suflat în vânt nu conta)  -  îndrăznise, conştient de cumplita-i neruşinare înmărmuritoare, să scape un supărător scheunat. Dar văzuse că prin preajmă nu-i nimeni dintre cei care se simt atît de teribil de deranjaţi de suferinţă şi de moarte  -  pentru că ei sunt oameni, şi , deci, nu-i aşa? nemuritorii Fii ai lui Dumnezeu.  Sărmanul căţel îl recunoscuse, după obrazul întunecat de suferinţă, pe unul de-al lui, o fiinţă umilă şi singură, care atâta are pe lumea asta şi-n lumea asta  -  suferinţa şi chinul, necurmate.

Hristos se aplecă asupra căţelului:

-Ce mai faci tu, amărâtă creatură a Tatălui meu  -  câine?

-Ce să fac, b-b-bine, frate întru suferinţă…  -  se bâlbâi de emoţie, că l-a luat în seamă cineva, şi pe el, câinele.

-Hristos mă cheamă  -  se prezentă Domnul. Şi Iisus, mi se mai spune  -  preciză Preabunul.

-Am auzit de tine, tu  l-ai mântuit pe om…O, ce cinste mi-ai făcut  -  scheună, slab de tot, căţelul. …(el, sărmanul, nu se referea la cinstea de a-l fi mântuit Dumnezeu pe om  -  nu avea el dreptul să-şi exprime, în lumea asta, vreo opinie  -  ci la faptul că Preablândul catadicsise să se oprească lângă el  -  lângă el, o potaie de gonit cu pietre, şi nici măcar atâta, acum  -  bun  doar de zdrobit capul c-un bolovan sau bâtă, cel mult).

-Hm…mormăi Hristosul. Nu-s chiar sigur că n-am greşit  -  murmură el, întunecat.

-Da, cred că ai greşit tare, aplecându-te asupra unui netrebnic ca mine  -  suspină, strivit de umilinţă şi remuşcare, bietul căţel (gândindu-se, în continuare, cu groază aproape, că o făptură cu chip de om s-a aplecat peste el). Iartă-mă, te rog…

-Pentru ce să te iert? se miră, parcă ieşit dintr-o apă, Iisusul.

-Pentru tot  -  pentru c-am îndrăznit, eu, mai nemernic decât ultimul fir de colb, să-ţi spun ţie  -  “frate”…şi pentru că ţi-am răpit atâta timp…şi atenţie…mie, nevrednicul nevrednicilor…

-Păi, dacă n-oi fi frate cu tine  -  cu cine să fiu? răbufni Hristos. Şi dacă n-oi sta lângă tine, cine crezi că mă mai rabdă lângă el, dintre făpturile astea grozave?  -  Fiii Omului…n-ar mai fi…Nu vezi că nimeni nu mă ia în seamă?

-Nici pe tine? se miră, şi parcă ieşi din anticamera morţii, pentru o clipă, grozav de naivul căţel.

-Nici….Dar nu de tine ziceam, când ţi-am spus că am greşit, ci de om ziceam  -  că l-am mântuit, după ce l-am făcut, aşa cum îl vezi…

-Tu, Doamne, să greşeşti? Tu eşti infailibil, ca papa  -  scheună, oarecum mirat şi foarte naiv, căţelul.

-Ei, tocmai aşa n-o fi… Aici am greşit, fără nici un dubiu  -  se folosi de neologism, cam preţios, puţin nepotrivit pentru  statura lui de Lingvist Cosmic, care a făcut lumea din Cuvânt  -  Hristosul. Dar îl tulburau gânduri prea multe şi amare, ca să nu-şi scrântească, niţel,  limba…

-Te doare tare?  -  continuă Hristos, cuprins, dintr-odată, de o grijă febrilă, ciudat de fierbinte.

- N-nu…şi câinele nu mai ştiu cum să-i spună, mintea lui de câine nu-l ajuta. “Hristos  -  Hristos îi spun oamenii, ei pot îndrăzni orice, sunt fiii lui”  -  dar el, un câine…iar “Doamne”-i mai spusese, dar tot…

- Spune-mi “Doamne”  -  e mai general şi mai uşor de ţinut minte  -  spuse împăciuitor, dar dus pe gânduri, deci tot neologizând cam într-aiurea, Hristos.

 Apoi, văzând cum căţelul era cuprins de toropeala plăcută, dar de neîntors,  a morţii, îl mângîie , de la cap către îndurerata-i codiţă  -  şi, deodată (dar asta devenise de-a dreptul plictisitor, ca o scamatorie veche, răsuflată, de-atâta folosinţă)  -  se împlini banala minune a creşterii, din nevăzut, înapoi în văzut, a celor două lăbuţe din spate, ale zdrobitului căţel. Banala minune a Învierii Vieţii.  Căţelul, de, şi el, ca omul  -  nu se prea miră  -  dar, ceea ce nu stă în obiceiul oamenilor, căci e socotit a fi un comportament lipsit total de demnitate, lipsit de bun-gust şi de bon-ton  -  căţelul, pentru că nu era decât un animal nenorocit şi vulgar, tot plin de praf şi gloduri , iar nu Capodopera Creaţiei, Omul -  scheună de bucurie şi recunoştinţă, lingându-i lui Hristos mâna cu care acesta-l  lecuise…

                                                                                     ***

CUCUVEAUA  ŞI  DELFINII

- poveste grecească-

 

A fost odată  -   a fost într-o insulă din însoritul Arhipelag grecesc. S-au prins fraţi de cruce doi voinici, doi palicari, cum spun bravii greci: Nikos şi Ianis. S-au prins fraţi  - cum se prind fraţii de cruce: şi la bune, şi la rele. Era pe timpul când Grecia gemea sub jugul osmanlâilor. Ani în şir, cei doi voinici şi-au părăsit insuliţa de baştină, cu coaste pline de livezi de măslini  -  şi au luptat, ca zmeii, împotriva turcilor hapsâni , sângeroşi şi prădalnici -  prin munţi şi pe mare. Apoi, după  o vreme, au furat de la duşmani două corăbii  -  şi s-au apucat să hoţească pe mări, prin Arhipelag  -  corsari. Cu sumeţie şi cu vitejie, corabia palicarului Nikos, înfrăţită cu corabia palicarului Ianis, atacau şi jefuiau borţoase galioane turceşti, încărcate cu avuţii furate de pe la neamurile oropsite, de prin Balcani. Dar, cu timpul, corsarii n-au mai făcut deosebire prea mare între pavilioanele navelor atacate  -  şi au ajuns să nu se uite dacă nu cumva caicul[2] pe care-l abordau, cu sălbăticie şi avânt nebunesc, nu era chiar grecesc. “Grecesc , dar bogat”  -  se obişnuiră a spune.

Au strâns, din jaf, comori de vis  -  comori otrăvite, pline de ochii diavolului: ochi  roşii de mahmudele, lire şi icosari otomani  -  dimpreună cu mătăsuri, şaluri de Şiraz , Buhara ori din miraculosul Hindustan  -  dar şi  ochi albaştri, de safire  -  verzi, de smaragde  -   roşii, de rubine…Le-au împărţit, pe toate, frăţeşte  -  cum se şi cuvenea  .  Dar, apoi, gândindu-se mai bine şi cu înţelepciune  -  zicându-şi că, deocamdată, dacă scot la iveală bogăţiile jefuite, pot fi siliţi să dea seamă, de către cadiii  turci, dar şi de judecătorii greci ori de tribunalele militare de pe fregatele engleze  -  s-au hotărât, dimpreună cu tovarăşii de bătălii şi  hoţie  -  să le ascundă, pe toate, în peştera cea mai tainică, din coasta unei insule pustii  -  şi, după ce războaiele vor conteni ,  apele se vor linişti ori amesteca, după caz, iar faptele lor vor fi ascunse de alte griji ale oamenilor  -   să vină, cu toţii, pe insula comorii  -   şi , fiecare, să-şi ia şi folosească partea, nestingherit...

S-au înţeles şi au împărţit toate, fioroşii palicari, lupi ai mării, fraţii de cruce  Nikos şi Ianis. Dar, când a fost să împartă o fată (după ce se întorseseră pe insuliţa de baştină)  -  pe Maria  -  frăţia a căzut. O iubeau amândoi  -  şi fata, jucându-se , le dădea nădejdi amândurora, zâmbindu-le, când unuia, când altuia  -  unduindu-şi, îmbietor şi amăgitor, trupul  -   şi sărutări trimiţându-le, darnic, cu suflări în lungul palmei  -  când unuia, când altuia, şi unuia, şi altuia, după obiceiul fetelor care se ştiu foc de frumoase şi admirate  -  înnebunindu-i de-a binelea pe cei doi flăcăi…

Scrâşneau din dinţi fraţii palicari şi se priveau duşmăneşte, tot mai des, pe sub sprâncene  -  dar, după ce se fulgerau cu ochii, îşi întorceau spatele şi , încleştându-şi fălcile, se stăpâneau.

Dar, când Nikos a surprins-o, într-o înserare de sânge,  pe Maria sărutându-l, de-a binelea, pe Ianis  -  n-a mai putut : a tras, ca-ntr-un fulger, cuţitul de la cingătoare  -  şi i-a străpuns pe amândoi. Pe ea a-njunghiat-o drept în inimă  -  de i-a văzut cămaşa albă înflorită roşu între sâni  -  un ţipăt uşor, de pasăre a mării  -  şi de pe buzele şi din ochii ei negri şi-a luat zborul sufletul   -  s-a aşezat pe-o stâncă, luând chipul unei cucuvele albe  -  şi, de-atunci, ori de câte ori Nikos suie ori coboară munţii şi văile , din orice insulă, din oricare parte a Arhipelagului  -  cucuveaua cea albă îşi vesteşte prezenţa :”Cucuvau-vauu-vauu, cucuvau-vauuu!”…  Nu-l uită, nu-l iartă.

Lui, fratelui  Ianis, după ce i-a străpuns gâtul  -  în furia lui oarbă, Nikos  i-a tăiat capul, desprinzându-i-l de trup cu o mişcare fulgerătoare  -  capul lui Ianis, frumosul cap, ca o medalie, bătută-n argint de vechii regi ai cetăţilor  mândre şi prădalnice, de pe ţărmii bătrânei Elade. Apoi, i-a târât, trup şi cap, ca pe două deosebite cadavre  -  la marginea mării  -  şi apele înspumate, dându-se la o parte din calea celor două  bucăţi însângerate   -  au poruncit să rămână despărţite valurile, în două dâre de spumă, pentru a păstra   urma a doi delfini albi. Şi , oriunde merge, cu corabie, barcă ori simplu caic, ori urcă pe vapoare de cele noi  -  Nikos este urmat de salturile celor doi porci de mare. Nu-l uită, nu-l iartă  -  îl însoţesc, nedându-i răgaz de odihnă, ori vreme de somn.

Fugi  -  el fugi, din insulă în insulă  -  dar, neabătut, îl pândea, din înalturi, un punct alb  -  iar valurile se deschideau, în urmă-i, făcând loc celor două brazde albe…

Şi Nikos a crezut că, furând oamenilor săi , de pe cele două corăbii  hoţeşti, şi mortului Ianis, comoara, şi plecând în lume  -  va scăpa de blestemul ucişilor   năpăstuiţi. A vâslit ca nebunul, într-o barcă mare, până la insuliţa cea tainică  -  a tras barca pe nisipul unui mic golf  -  şi a-nceput să caute, înfrigurat, gura peşterii, pe coasta muntelui albit de sare şi de spumele mării. N-a mai aflat, însă, nici  peşteră , nici coastă: un cutremur surpase, în valuri şi în hăul întunecat al iadului, un sfert de insulă, cu tot cu peşteră şi cu comoara diavolului răpirii şi pradei. A aflat-o asta, în noapte, târziu, la un foc de pescari pripăşiţi…

Deasupra capului său ( care zvâcnea , cu blesteme sălbatice  , spre spate), drept deasupra ochilor săi, căscaţi a deznădejde şi delirantă furie -  Nikos văzu cucuveaua, strigoaica cea albă, şi-o auzi hohotind sinistru: ”Cucuvau-vauu-vauuu”…Iar când şi-a plecat capul spre mare, spre ţipete nefiresc de stridente iscate în ape -  cei doi delfini, pân-atunci săltaţi jumătate din val  -  s-au aruncat înapoi între spume, guiţând victorioşi, de parcă ei săltaseră muntele-n spate şi dăduseră cu el de fundul infernului mării…

Nikos s-a înrolat în armata grecească, a unei Grecii care-şi pregătea, cu sânge de palicari eroici , libertatea: voia să-şi spele toate păcatele-n sânge. A strigat şi el, ca toţi grecii cu inimi fierbinţi: “Elephteria! Eteria!”  - libertate şi frăţie sfântă, pentru Elada şi grecii ei titanici…Şi generalul Colocotronis i-a poruncit căpitanului Nikos să-ncarce arme , dar, mai cu seamă, muniţii şi merinde , cât de multe, pe două vase  -  şi să le ducă grecilor, izolaţi, fără muniţii şi înfometaţi de urdii duşmane, într-o cetate aflată pe ţărmul mării. Grecii de-acolo, înconjuraţi de trupe turceşti pe uscat, erau blocaţi şi pe ape, de 50 de galioane cu semilună pe catarg.

- Să te furişezi, noaptea, căpitane, printre vasele inamicului, cu corăbia ori numai cu bărci încărcate până la copastie  -  fă cum ştii mai bine, numai nu trebuie să cadă cetatea  -  grăbeşte, grăbeşte cât poţi, sufletul să-ţi iasă…dar cei din cetate să reziste două săptămâni, până putem noi, cei de-aici, să-i ajutăm  -  pe mare şi pe uscat…

A pornit căpitanul , Nikos ucigaşul  -  şi, după nici o jumătate de zi, mers întins pe ape, cu toate pânzele întinse sub vânt  -  furtuna cumplită îşi dezlănţui, în văzduh şi pe mare, toţi demonii ei negri şi albi  -  nori şi spume nebune… A pierdut în valuri o navă  -  cu a doua , fărâmată, a ajuns după o zi de la căderea şi incendierea cetăţii frăţeşti, de către otomani, victorioşi vremelnici

Şi iar hohoti cucuveaua cea albă-n văzduh şi delfinii cei doi explodară, în ţipăt sălbatic şi geamăn, dintre ape…

Nikos, umilit, alungat de toţi  câţi , până atunci, fraţi de bătălie-i fuseseră, cu pecete de blestemat pe frunte, precum biblicul Cain  -  ajuns un sărman zdrenţăros, desculţ, umblând hai-hui peste dealuri, prin văi  - zări o fată pe câmpuri  -  frumoasă şi blândă, cu îngerii soră…Îngenunche, cu ochii în lacrimi, şi se rugă, către văzduh şi către mare  -  să fie iertat…imploră, cu fruntea-n ţărână şi cu lacrimi curgându-i şiroaie, de pe obraji  -  jos, în praf:

- Lăsaţi-mă, iertaţi-mă, duhuri fără odihnă şi nerăzbunate!Iertaţi-mă, uitaţi-mă, liniştiţi-vă! Orice chin îmi va da Dumnezeu, după moarte  -  îl primesc, cu bucurie şi umilinţă  -  dar lăsaţi-mă, aici, să iubesc! Nu-mi mistuiţi, nu-mi jertfiţi  şi ultima nădejde…

Şi se-nsură cu Katerina -  şi un fiu frumos ca un heruv i se născu., după un an. O duseră aşa, o vreme, Cain cel pocăit , îngerul-femeie şi heruvul-copil  -  de părea că zeii vechi, Dumnezeu Cel Viu şi soţii de altădată, năpăstuiţii şi azvârliţii în mormântul de spumă al mării, l-ar fi uitat, deci iertat.

Dar fiul, Andreas, crescu, iubit peste măsură de maică-sa  : frumos şi încăpăţânat, ca un zeu ce era  -  se făcu marinar  -  şi, într-o bună zi, înfruntă furtuni ucigaşe  -  şi veştile nu mai veneau în casa părinţilor. Nikos era, alături de Katerina, toată ziua, în genunchi, sub  icoane. Să n-aibă parte, oare, de rodul iubirii? Să n-aibă parte, nici aşa şi nici acum, de iertarea cerului şi a celor doi vechi năpăstuiţi? Katerina, nu se ştie prin ce gură slobodă şi înveninată, aflase de blestemul atras de uciderile cumplite, de frate şi soră a inimii, ale lui Nikos, bărbatul ei  -  şi-i zise acestuia, când fiul, zeul ei pământean, pentru a cincea zi, peste răgazul firesc al corăbierilor, nu se arătă în pragul casei lor  :

-Nikos, dacă Andreas nu se-ntoarce nici mâine, eu mă omor…

Glasul ei stins, dar plin de o hotărâre sălbatică, îl înfioră pe fostul pirat, lup de mare, cu mâinile însângerate de vechi , şi nu se ştie dacă iertate, păcate cumplite…

A doua zi nu doar că nu se întoarse Andreas , dar veni vestea morţii lui: fusese strivit, cu tovarăşii aproape toţi şi corabia, între depărtate stânci nemiloase ale Arhipelagului…Şi cadavrul îi era, acum, adus pe umeri, pe cărarea îngustă, ce urca, dinspre valuri spre casă  -  de tineri ţărani, tovarăşi ai copilăriei lui.

Şi Katerina nu boci: ieşi numai, dreaptă ca zeiţa Nemesis a Răzbunării,  cu ochii aprinşi  -  şi, din pragul casei, întorcând o dată privirea cumplită spre Nikos:

-Blestemat să fii în veci!  -  şi, după un ceas, o aduceau, lângă trupul zeului ei Andreas, pe mama-zeiţă răzbunătoare, cu trupul zdrobit şi scăldat în sânge: îşi tăiase vinele gâtului, pe marginea de sus a ţărmului prăvălatic, cu o mişcare scurtă, hotărâtă, de fulger, a cuţitului pescăresc , luat şi ascuns în poală, încă din casă  -  şi trupul care zburase, de sus până jos, pe stâncile mării, era, de mult, rece cadavru…poate de-o viaţă întreagă… De bronz să fi fost oasele , iar nu de firavă şi chinuită omenească făptură  -  şi tot ar fi plesnit, copleşite spre colb şi sare deşartă…

Aşa cum a plesnit  şi mintea lui Nikos  -  care, lângă cele două trupuri îngheţate  - soţie şi fiu  -  întinse pe pământul fierbinte, unul lângă altul, zdrobite şi însângerate  -  hohoti fără capăt, cu ochii căscaţi nebuni, aruncaţi, din scurte zvâcniri, când spre văzduh, unde cucuveaua cea albă se roti de trei ori, cu vaiet, înainte de-a pieri, în sfârşit, strigoaică topită-n vârtej înapoi către ceruri  -  când spre dârele două, de spumă, ce se vedeau chiar şi din ogradă, două şiruri de ură stinsă, în urma a doi delfini albi -  care se depărtau, acum definitiv,  de insula infernului durerii şi blestemului stins atât de greu , târziu şi cumplit…

***

 

VASILICĂ AL LELEI ZAMFIRA

-  povestire din zilele noastre -

 

-Iertaţi-mă, domnule profesor, eu cred că greşiţi, când nu credeţi în noi…

Îl cunoşteam de aproape patru ani. Când am păşit , ca profesor, în clasa a 5-a B, acum 3 ani şi jumătate (întârziasem cu intratul la această clasă, căci, în primele două săptămâni, trepădasem pe scările Inspectoratului, pentru nişte nereguli ale catedrei), şi am strigat catalogul  - am ajuns la numele lui:

-Vasile Tudor!

-Vasilică al lelei Zamfira!Vasilică al lelei Zamfira!  -  strigară copiii ceilalţi, în cor, nespus de veseli. El însă, singur în banca a 3-a de lângă geam, se ridică în picioare, cuviincios, cu ochii mari, negri, plini de vise catifelate  -  dar când se ridică, nu se cunoscu cine ştie ce că s-a ridicat, aşa era de micuţ  -  ca o pasăre zgribulită:

-Prezent  -  pronunţă el, cu o voce precisă, dar puţin înfundată în gât.

-Vasilică al lelei Zamfira!  -  se mai auzi o voce veselă şi solitară, în fundul clasei.

Elevul Vasile Tudor se aşezase la loc, cuminte şi calm, în bancă. Ochii lui priveau spre mine  -  dar şi prin mine, către nişte zări pe care numai el le vedea. Dar le vedea intens, căci ochii îi ardeau, ca de o credinţă secretă, numai a lui.

Am aflat repede, atât de la cancelarie, cât şi de la colegii lui, de ce-l strigau copiii aşa. Vasilică era un copil orfan: n-avea nici mamă, n-avea nici tată. Tatăl plecase în lume, încă înainte de a se naşte băiatul, şi nimeni nu-i mai auzise de nume  -  iar maică-sa  murise de sărăcie, de amărăciune  -  şi încă de ceva, care n-are nume: un fel de lehamite de viaţă, neîncredere că ar avea şi ea dreptul să trăiască, printre ceilalţi oameni. Faptul că avea un copil nu însemna, pentru ea, mare lucru.

Şi Vasilică, de vreo zece ani încoace, era crescut de bunica lui, o ţărancă stafidită, rătăcită într-o mahala de oraş, singură şi tare săracă  -  mama mamei lui, căreia toţi îi ziceau, în mahala, “lelea Zamfira”. Şi când i se zicea aşa, nu era doar numirea stării ei de ţărancă, ci un  dispreţ ( oarecum binevoitor, dar dispreţ) pentru sărăcia şi neajutorarea ei. Cum o fi chemat-o, întreg şi cu-adevărat  -  cred că uitase şi ea.

Am încercat să mă apropii de copil. Nu mă respingea, dar mă privea cu ochii lui luminoşi, aţintiţi într-ai mei  -  ochii lui care visau mări lunare  -  şi tăcea, zâmbind uşor, parcă  -  din colţul drept al gurii. Poate nu zâmbea, poate colţul gurii se ridica de încordarea privirii.

-Ce-ai mâncat tu azi, măi Vasilică?

Nimerisem cum nu se poate mai prost, din prima încercare. Fruntea lui se întunecă, ochii se plecară în jos. Am înţeles: nu mâncase  -  n-avea ce. Lelea Zamfira n-avea vacă, doar când fusese bolnav, anul trecut, copilul, lelea Zamfira cerşise de pe la vecini nişte lapte, să-l pună pe picioare. Avea, în afara caselor mahalalei, nici un pogon  -  pe care punea porumb. Şi Vasilică prăşea, sculându-se cu noaptea-n cap  -  ca să poată să vină şi pe la şcoală. Mămăliga  -  asta era fruntea mâncării(seara, când venea de la şcoală)  -  pe care  o amăgea cu  borşul de ştir, de lobodă…de ce se nimerea să crească lăsat de mâna Bunului Dumnezeu, pe câmp ori pe la poala păduricii din apropiere. Pe lângă cocioaba ei din chirpici (în care intrai aplecându-te adânc din şale, dând, înăuntru, de-un întuneric pe care, noaptea, lampa cu gaz îl făcea nu mai suportabil, ci mai înspăimântător, jucând umbre stranii prin toate ungherele, pe tavan, pe pereţi…)lelea Zamfira nu avea decât o dungă îngustă de pământ, unde punea câteva legume: cartofi şi ceapă, mai cu seamă  -  câte-un fir de usturoi, ici-colo…Asta era. Rude n-aveau, vecinii nu erau nici ei cu mult mai răsăriţi decât lelea Zamfira.

-Măi Vasilică(nu mă lăsai eu bătut), ce mai citeşti tu?

Aici da, aici o nimerisem. Uită de durerea întrebării mele din urmă  -  săltă ochii arzători, şi parcă mă ruga ceva, până la lacrimi  -  poate să-i dau răgaz să-mi povestească…Dar eu îl întrebasem numai să-i dezleg limba. Înţelese:

-Am citit, de la bibliotecă, tot ce ne-a dat doamna învăţătoare, anul trecut, peste vară. Zicea (continuă el, concentrat, să nu spună prea mult sau necuviincios) că, într-a cincea, vom avea domni profesori , care-s mult mai severi decât dumneaei.

-Şi ce carte ţi-a plăcut ţie mai mult, Vasilică?

-Toate cărţile îmi plac, domnule profesor. În orice carte afli ceva frumos şi de folos. (Iată că Vasilică al meu era un mare moralist al ideii de carte…Frumos, îmi zisei  -  pentru vârsta lui…). Eu, când deschid cartea…

Şi se opri, luându-şi seama că era pe cale să se aprindă ceva în el  -  şi nu se cuvenea să vadă şi alţii incendiul acela…Ar fi fost peste măsura obişnuită a unei discuţii, mai cu seamă cu un profesor…şi de prima dată…

-Spune, spune, Vasilică…îl îndemnai eu, oarecum curios, interesat de ce-o fi în mintea lui de copil.

-Vă rog să mă iertaţi, şi doamna învăţătoare ( dar eu nu-i spusesem încă nimic…) mi-a spus că eu…eu le iau pe toate prea în serios, şi mă aprind degeaba… pentru orice fleac…mă aprind prea tare…n-are rost…vă rog să mă iertaţi…

-Nu, Vasilică, nu te aprinzi degeaba. Cine nu se aprinde, cât trăieşte, şi-i numai un cărbune stins, acela       nu-i  de folos nicăieri, nimănui. Aşa să ştii. Şi mai e ceva, o să-nveţi la Religie  -  că lui Dumnezeu îi plac numai oamenii care ard cu flacără, Vasilică dragă. Pe cei călduţi, Dumnezeu îi scuipă din gură…O să-ţi zică şi părintele, la oră…

-Da, domnule profesor? Aşa să fie?…şi ochii parcă implorau, chinuiţi de flăcărui, ca aşa să fie. Îi scuipă…

-Aşa, Vasilică. Îi scuipă din gură Dumnezeu(văzusem că imaginea-i făcea nespusă plăcere) , pe oamenii care nu ard, cum zici că faci tu, pentru toate câte se întâmplă în lumea asta, zidită de Preabunul. Dar spuneai ceva: ce se întâmplă când deschizi tu cartea?

-Iertaţi-mă, domnule profesor(voia să se retragă, iarăşi, într-o defensivă cuminte…), eu…eu…se bâlbâi , întâi, Vasilică  -  apoi, purtat de nişte forţe mai tari decât sfiala lui, forţe care năvăleau dinlăuntrul lui, din afundurile sufletului lui curat de copil  -  se porni să spună, desluşit, cu vocea aceea înfundată, dusă  -  parcă de pe alt tărâm, parcă văzând zâne, şi încordându-şi ochii să nu le piardă cumva din vederi:

-Citesc prima pagină, ori încă una  -  şi, deodată, mintea mea prinde, din zbor, locurile şi oamenii  -  şi porneşte, mintea mea, de una singură, să-i poarte pe oamenii aceia din carte, în atâtea bătălii, prin atâtea făptuiri frumoase(şi când zise “făptuiri”, parcă se deschidea cerul undeva, în tării grave şi minunate)…Se coboară, printre oamenii aceia, din carte, însuşi Dumnezeu, cu toţi sfinţii  -  şi tot ce fac oamenii este mânat de voia lui Dumnezeu (aici, vocea lui prinse în ea o forţă şi o vehemenţă neaşteptată, vizionară), şi oamenii capătă, într-înşii şi pe dinafară, lumină(vocea i se stinse, ca-n vorbirea prin somn)… devin, toţi, nişte Feţi-Frumoşi, puţin încruntaţi, care nu pot face altfel decât îi îndeamnă Dumnezeu-Hristos(vocea lui prinse aripi de tărie, iarăşi)…se bat cu toţi cei răi, şi-i înving, şi toate în lume devin, după lupte drepte, grele şi lungi…devin toate bune…Li-e atâta de greu, tuturor li-e atâta de greu…dar se încordează, cât ce pot(zise asta,”cât ce pot”, cum zic povestaşii de meserie, la vatră, iarna  -  sfătos şi hotărât, teribil de convingător …)…şi biruie…mereu biruie…

-Şi cartea, cartea, aşa cum e scrisă ea, pagină cu pagină, tu n-o citeşti, să afli ce spune scriitorul că ar fi făcut personajele lui?

-Ba, o citesc, dar scriitorii…iertaţi-mă…

-Nu, spune, spune…şi el se încordă”cât ce putu”:

-Mie mi se pare că scriitorii sunt obosiţi de-atâtea rele câte-au văzut pe lume, şi nu mai au putere să-şi ducă oamenii din cartea lor către Dumnezeu …şi îi lasă în prada celor răi…şi îi părăsesc când le e lor mai greu…

Da, Vasilică avea un fel cu totul aparte de a citi: el îşi imagina, întâi, linia eroică şi luminoasă, cea mai eroic-posibilă şi cea mai luminos-posibilă  -  a destinului oamenilor. Iar apoi, fără tragere de inimă, silit de nevoia de a da samă la şcoală de ce-a citit  -  se cobora, scârbit şi întristat, până în lumea săracă, cenuşie  şi greoaie, şi în care binele şi răul se amestecau în mod respingător…lumea vremilor ăstora, aşa cum o prezintă toţi scriitorii pământului, care nu văd urmele mâinilor lui Dumnezeu în “făptuire”…

Vasilică era un vizionar, mic de vârstă şi statură  -  dar incurabil. Şi ardea atât de intens, încât parcă auzeai cum duduie focurile într-însul, şi te depărtai un pic, de teamă să nu te frigă, cu inima din piept, cu ochii…cu toată făptura lui firavă, dar incendiată, pe dinăuntru  -  deocamdată…dar focul ameninţa să răbufnească, în orice moment, înafară  -  simţeai asta. Presimţeai  -  şi te-ntrebai, alarmat: când şi în ce fel va răbufni? Nu va arunca în aer cazanul sub presiune al inimioarei acestui copil cât o vrabie? El credea , cu …nu ştiu cum să spun: credea cu barbarie, cu o naivitate şi curăţenie fără seamăn, precum primii creştini, care ridicau ochii spre cerurile deschise, când îi sfâşiau fiarele în arenele cezarului  -  credea în lumea lui eroică, ideală. Cu un fanatism atât de înalt şi curat…atât de convins şi convingător  -   în glasul şi-n fiinţa lui măruntă roind, apoi zvârcolindu-se,  gata-gata să iasă afară dintr-însul, pe măsură ce el vorbea, duhuri neliniştitoare, străine de făptura lui pământească minusculă  -   duhuri uriaşe, care dispreţuiau, infinit superior, întâmplarea , absolut nesemnificativă, a realităţii… Atât de curat îţi spunea el ce este dincolo de aparenţele lumii  -  încât te uitai, în direcţia în care se uitau ochii lui  -  şi te apuca ruşinea că nu poţi vedea ce vedea el. Îmi dădeau lacrimile, ca înaintea oricărui lucru inexprimabil de frumos, pentru suflet  -  şi-mi era o ruşine cumplită, de mine însumi, cât de meschin,  şi slab, şi întunecat, şi pipernicit la suflet sunt eu…

-Iertaţi-mă, domnule profesor, eu cred că greşiţi, atunci când nu credeţi în noi…

Nu, nu greşeam. În acea oră, după ce uitasem,  de tot, ca şi cum n-ar fi fost  -  discuţia din acea primă zi, cu Vasilică  -  amărât şi revoltat de câte se întâmplau în ţară, şi de câtă rea-credinţă şi slăbiciune vinovată dădeau dovadă dregătorii ţării, ruinând şi batjocorind tot ce era sfânt în ea  -  şi văzându-i pe tineri (care, de, sunt schimbul nostru de mâine…)înfundând , noapte de noapte, barurile şi discotecile -  în care  se convulsionau epileptic, răgeau şi transpirau din greu, ca animalele junglei  -  ei bine, socoteam că destinul neamului meu este pecetluit cu pecetea Satanei.

-Mă uit la voi  -   le spuneam eu, în acea zi, copiilor din bănci , ridicat în picioare, la catedră, ca la        tribună  -  mă uit în ochii fiecăruia, şi ştiu, ştiu foarte bine şi fără greş, că nici unul dintre voi, azi, în zilele noastre, n-ar mai fi în stare să-şi dea viaţa pentru o credinţă, pentru ca neamul ăsta al nostru, necăjit şi hulit, să-şi  ridice fruntea din ţărână. Sunteţi, voi, tinerii de azi, atât de comozi, inconştienţi, iresponsabili  -  nu vă pasă de nimic! Ce dacă l-au tras pe roată pe Horia, care este din neamul nostru, nu e australian, şi care nu murea pentru el, ci pentru toţi ţăranii din pământul Ardealului? Ce dacă l-au sfârtecat pe Ion Vodă, între patru cămile  - şi nici el nu era african, ci din neamul nostru, şi nici el nu murea pentru păcatele lui, ci pentru libertatea ţării şi neamului ăstuia necăjit, pentru ca românul să poată sta cu fruntea sus, în ţara lui şi în faţa tuturor celorlalte neamuri din lume? Ce ne pasă nouă de ei, de proştii ăia bătrâni, avem noi modele prin baruri şi discoteci, de o mie de ori mai bune, mai plăcute, o, cât de plăcute! şi mai rentabile!…Şi nu trebuie să mori pentru ele, decât de beat!… Ce dacă Ştefan se stinge, ca o lumânare, apărând, până în ultima zi a vieţii lui, hotarele de pământ şi de suflet ale românilor lui?…Ce dacă Mihai îşi pune jos capul, la Turda, ca pe-o ofrandă în faţa lui Dumnezeu-Hristos, să ierte neamul ăsta rău aşezat pe lume, de Creator? Ce dacă Domnul Tudor se lasă tăiat în bucăţi, de Carafa, şi bucăţile trupului îi sunt aruncate-n fântână  -  şi nici el nu murea pentru păcatele şi interesele lui de familie, ci pentru dreptatea pălmaşilor şi amărâţilor acestui pământ? Ce dacă? Să fie acolo la ei, treaba lor, nişte fraieri, de-aia au murit, c-au fost nişte fraieri!  -  sfârşii eu, abrupt, acest discurs, devenind brusc conştient cât de deplasat şi caraghios suna tot ce spuneam, ţinând cont că vorbeam în faţa unor copilaşi care n-aveau nici o vină, la cei 13-14 ani ai lor  - şi mă priveau cu ochi mari şi nedumeriţi, din toate cele 15 bănci ale clasei:”Ce are ăsta cu noi, azi?” Şi, deodată, acest:

-Iertaţi-mă, domnule profesor, cred că n-aveţi dreptate, când nu credeţi în noi. Vasilică se ridicase în picioare, ca împins de un resort. Uitase de “două degete sus ridicate”, de disciplina stupidă , îmbâcsită…Dar şi eu uitasem de el  -  complet.

-Domnule profesor, şi-n clipa asta, aici, mă rog lui Dumnezeu să-mi dăruiască altă soartă…

-Ce soartă, Vasilică? – întrebai eu, potolit de-a binelea şi aşezat bine pe scaun, cu chef de ironie muşcătoare  -  de fapt, îmi era ciudă pe izbucnirea mea, mi-era ruşine şi-l voiam, paravan şi victimă (care să mă înlocuiască, în suferirea batjocurii), pe Vasilică, pentru a face uitată peroraţia mea avocăţească  -  acum, de fapt, mă ironizam , amuzat şi înciudat, pe mine, cel dinainte cu un minut, pe mine, cel care scăpasem caii.

-Ia spune tu, măi Vasilică, ce te rogi tu lui Dumnezeu?…

-Mă rog lui Dumnezeu să facă minunea de a-l cruţa pe Domnul Tudor, şi Carafa să mă taie pe mine, şi să mă arunce, bucată cu bucată, în fântână. Dar eu cred, domnule profesor(şi încetini vocea, tainic şi tremurând de importanţa dezvăluirii şi de consecinţele ei) , eu cred că fântâna în care au fost aruncate bucăţile din trupul Domnului Tudor …  era…era  fântâna cu apă vie, şi bucăţile, atingând apa, s-au legat, iarăşi, una de alta, şi Domnul Tudor… a înviat, şi e întreg… aici, printre noi…

Sărmanul Vasilică! Râsetul care explodă din toate colţurile clasei, din toate gurile căscate ale colegilor, îl copleşi, îl zdrobi:

-Domnul Tudor Vasilică! Domnul Tudor Vasilică al lelei Zamfira! Ha-ha-ha! Lelea Zamfira a Domnului Tudor ! – urlau, din toate puterile, bătând din picioare, aceste mici fiare, zise copii.

Ce puteam să fac? Mă gândesc şi mă frământ şi azi. Prin discursul meu bombastic şi caraghios, îmi piedusem credibilitatea în faţa elevilor  -  iar ei, copiii, după calapodul părinţilor lor, erau foarte slab simţitori, foarte puţin sensibili , cu totul indiferenţi la orice formă de sublim. Hristos-Dumnezeu însuşi, dacă ar fi făcut greşeala să coboare, cu toată slava Sa, în acest moment nenorocit, pe pământ  -  ar fi fost întâmpinat cu urlete şi aclamaţii, ca un idol rock: ”Hip-hip-hip, urraaa!” şi ar fi urmat întrebări de tipul:”Cum face de luminează? Ce maşini îl ţin în aer? Vezi? Are becuri de 1.000 şi la cap, vorbeşte stereo”etc.etc.

Mărturisesc cu ruşine şi umilinţă şi durere: n-am fost în stare să-l salvez pe Vasilică, din această grădină zoologică.  Palid, fără să mă privească, fără să privească pe nimeni  -  s-a dus spre uşă, cu paşi înceţi, trecând printre urletele batjocoritoare, ca printre scuipaţii de pe Drumul Calvarului. Şi-a ieşit, fără cuvânt, ca un condamnat la moarte, împăcat cu sentinţa, îndreptându-se spre locul execuţiei.

A doua zi n-a venit la şcoală. Nici a treia. Abia într-a patra n-am avut ore până seara târziu.

M-am dus, imediat ce-am terminat orele, acasă la lelea Zamfira.Afară era soare puternic. M-am aplecat, în smerenia pe care mi-o impunea uşa colibei, şi…N-am mai văzut nimic.Fereastră aproape nu exista, ca iarna să nu năvălească direct în odaie. O voce stinsă  şopti, dintr-un colţ:

-Bună ziua, domnule profesor…Şi, de lângă acea voce slabă, o voce de femeie, la fel de slabă, îngânând-o, parcă, pe prima, cu umilinţă:

-Săru' mâna, domnu' profesor, luaţi loc aici, pe pat…scaunul e hârbuit tare…acu aprind şi lumina…

Şi lelea Zamfira aprinse lampa cu gaz  -  şi putui astfel zări un biet pat de scânduri negeluite, cu o pilotă veche şi spartă pe el  -  şi, de sub ea, ieşind, galbene, mâinile  -  o, cât de lungi şi de mari!  -  şi feţişoara lui Vasilică. Ochii erau la fel de mari cum îi ştiam, ba parcă mult mai mari, imenşi, ireali: vedeau, de-acuma, îngeri…

Am vorbit, şoptit, cu Vasilică, stând, smerit, la căpătâiul lui, în lumina sumbră a lămpii  -  ceasuri…ceasuri…nu ştiu câte…mult. Nu ştiam de era zi ori noapte. Şi nu ţin minte câte mi-a spus, ţinându-mă de mână, tremurând uşor, cu amândouă mâinile lui, lungi, galbene şi mari, strângând mâna mea…Nu ţin minte amănunte, pentru că ar fi imposibil…el, Vasilică, re-crea lumea, din toate încheieturile ei , prin cuvinte rostite, parcă, într-un vis intens, sau într-un descântec periculos şi ameţitor, care exploda, cu imagini şi vorbe de-a valma, în creierul meu…Mi-a povestit, de fapt mi-a reprezentat, cu vocea lui chinuită şi magică…era pe câmpi şi în munţi, în rovine şi mlaştini, călare pe cai sălbatici, strângând febril, în pumnii galbeni, frâie, drapele şi spade  -  şi eu nu făceam decât să-i fiu aghiotant supus, respectuos   -  mi-a reprezentat cum s-au petrecut cu adevărat, nu cum spun literele seci ale cărţilor  -  bătăliile lui Decebal, Ştefan, Mircea, Ţepeş, Mihai…cu care juram jurăminte sfinte şi apoi călăream turbat şi eroic…răscoalele mă puneau, înspăimântător şi măreţ, alături, la mese-n păduri şi printre zăpezi,  de Horea, de haiducul Pintea…luptele Crăişorului Iancu se petreceau cu noi prin norii de sânge şi fum, prin munţi tragici…bătălii după bătălii  -  şi toate câştigate de Feţi-Frumoşi, cu chipul de foc, părând a fi ostaşi români, ciobani şi voievozi  - fiind, de fapt, arhangheli trimişi pe pământul sfânt de Dumnezeu din cer… Eu, profesorul lui de Istorie, am aflat de la Vasilică, pentru prima şi singura dată în viaţă, istoria neamului meu  -  istoria adevărată, cea eroică şi sfântă, cea venind direct din planul veşnic al lui Dumnezeu şi trecând peste întâmplări , vremelnice  impasuri…

Când lecţia de istorie, pe care el, micuţul elev Vasilică, din clasa a 8-a B, mi-a predat-o, cu atâta generozitate , de mare boier al văzduhurilor româneşti, văzduhuri roind de oştile lui Dumnezeu  -  când fermecata lecţie s-a sfârşit  -  n-am ştiut că s-a sfârşit…visam, purtat în zbor deasupra atâtor câmpuri        de-ncleştări şi biruinţe…doar atât, că mâinile lui Vasilică se încleştau, acum, reci ca gheaţa, de mâinile mele…Ochii lui rămăseseră, pe albul pernei rupte, dar curate  -  deschişi. Deschişi, revărsând lumină, în valuri, de peste râul morţii, spre lumea noastră beteagă…

I-am închis ochii, pe deplin conştient că nu meritam, nici unul dintre cei aflaţi atunci în viaţă pe acest murdărit pământ  -  nu meritam, încă, viziunile micuţului sfânt de mahala…nu meritam să ne atingă această lumină mare şi deplin curată…

Nu m-am dus la înmormântarea lui. Nu eram, iarăşi, după ce mi se deschiseseră, o clipă, cerurile, printr-un suflet de copil fără  prihană   -  nu eram decât un biet şi laş muritor. Un trădător al sfintelor taine , de un vestitor ceresc împărtăşite, cu adresa destinatarului greşită.

 Am aflat, mai târziu, că fuseseră, în urma căruţei cu micul sicriu curat de brad, doar popa, lelea Zamfira cea atât de umilită şi 2-3  babe din mahala.Nici un coleg, din cele 15 bănci  -  dintre care una rămăsese deplin goală. Cum să vină colegii, dacă nu veniseră profesorii? Şi cum să vină profesorii, dacă nu fusese profesorul de Istorie, cel aproape tot atât de nebun cât şi micul aiurit care murise?

…Stau, acum, când scriu aceste rânduri, cu caietul pe genunchi, aplecat deasupra mormântului micuţ, mormânt având deasupra  trei flori vestejite, culcate lângă crucea, încă albă, de lemn. Iartă-mă, Vasilică, iartă-mă, dacă poţi  -  căci eu nu pot să mă iert…Ştiu şi că n-aş fi fost în stare să fac altfel decât am făcut: sunt un biet om al zilelor noastre, laş şi  fără vlagă. Fără credinţă. Ce suflet va fi ascuns Dumnezeu în trupul tău, Vasilică  -  un trupuşor abia cât cel al unei vrăbii hoinare? Un suflet de Făt-Frumos şi de zmeu, totdeodată, încins şi aprins de toate făcliile cerului şi pământului, ale zilei şi nopţii. Iar eu n-am meritat darul tău, n-am fost în stare să ţin în mâini darul tău de viziune dumnezeiască  -  şi-l scap în noroi, zi de zi…şi mă afund şi eu în noroi, cu fiece zi…M-am întrebat, de multe ori, foarte serios, dacă nu te-am ucis chiar eu, cu demagogia orelor mele  -  dar mi-am luat repede seama, cât de prost şi îngâmfat eram: cum aş fi fost eu în stare a-ţi preda ţie, marele şi curatul înger, ceva despre ceruri?…Cât suntem de absurzi,  plini de noi  -  de fapt, nişte jalnici fanfaroni şi saltimbanici de doi bani…

N-am suportat să te văd în sicriu, Vasilică. Dar eu cred că în sicriu nu mai era, de mult, trupul tău: nu putea bietul lemn să oprească, între nişte scânduri şubrede, incendiul acela pustiitor…Eu, un ticălos trădător, m-am învrednicit, totuşi, să cred că , atunci când trupul tău a atins vlăguitul pământ, a izbucnit, ca flacără curată, până la ceruri, spintecând în văzduh porţi spre îngeri, spre arhangheli cu paloşe de foc în pumni…Ai înviat…şi eşti întreg…aici, printre noi…deasupra noastră: un uriaş de lumină, care-şi lasă umbra, din cer, nesfârşit de milos, peste pământul acesta ars, al amarului şi umilinţei…dar îţi aud tunetul glasului, de sus, promiţând, nouă, robilor slabi, tremurând înfricoşaţi  -  Înălţarea…

                                                                           ***

          

                                                

 

MOŢ, CODIŢĂ, SMOC  [3]

-poveste  coreeană -

 

Cu multe veacuri în urmă, pe vremea celor trei regate[4]   -  asupra cetăţii Chionson[5]  s-au năpustit şi-au înconjurat-o duşmani fără număr  -  cât nisipul mării.

 Regele coreean din Chionsonul de-atunci n-avea nici oşteni suficienţi, nici arme îndeajuns şi, mai cu seamă, ducea lipsă de merinde, pentru a suporta un asediu îndelung. Cuprins de nelinişte şi disperare, chemă la el pe trei sionbă[6], care aveau titlul de sănvon[7]  -  vestiţi pentru înţelepciunea lor  -  şi le porunci:

-Retrageţi-vă în cea mai liniştită sală a palatului meu  -  şi sfătuiţi-vă între voi cum să salvăm Chionsonul ,  pe oamenii lui şi dinastia! Toţi coreenii v-au respectat ani în şir, şi v-au slăvit, ca pe oameni cu un spirit neîntrecut,  foarte puternic şi luminat. Aţi beneficiat de tot ce-a fost mai bun, rafinat şi sacru, între roadele   pământului şi cerului coreean  -  bibliotecile , cu tablele conţinând cele mai înalte sutre[8] şi cele mai profunde taine buddhiste … Aţi beneficiat şi de alte roade bogate  -  ce-a fost mai bun, parfumat şi gustos de-ale mâncării şi  băuturii  -  vi s-a pus la picioare. Pe toate vi le-au pus la picioare, ca ofrandă adusă spiritului vostru, oamenii din această cetate. A venit , acum, vremea să răsplătiţi respectul şi roadele , pe care v-am lăsat să le culegeţi şi să vă înfruptaţi din ele: adunaţi-vă toate puterile minţii şi spiritului, şi găsiţi soluţii de salvare pentru cetate, pentru poporul vostru, pentru bibliotecile sfinte! Pe timpul meditaţiei voastre pioase şi de obştesc folos,veţi avea pe masă mâncarea cea mai aleasă, pentru trei zile. Duceţi-vă şi vă faceţi datoria!

Cei trei sănvoni au ascultat de porunca regală şi s-au retras în cea mai liniştită , care era, de fapt, şi cea mai bogat împodobită şi elegantă sală a palatului. Dar, în loc să se cufunde, toţi trei, în gânduri şi să se frământe pentru soarta cetăţii  -   au început, încă din primul ceas, să se certe între ei care-i mai deştept şi căruia dintre ei trebuie să-i revină cinstea de a fi declarat salvator al patriei  -  măcar că nici un gând de-al lor n-apucase a se îndrepta spre patrie, necum spre salvarea ei:

-Eu sunt, cu adevărat, omul cel mai matur şi mai valoros al regatului! Fără mine, palatul, regele, supuşii, ţara  -  ar fi prăbuşiţi de mult şi pierduţi  -  iar bibliotecilor coreene n-ar avea cine să le dezlege tainele, încifrate în hieroglife! Buddha pe mine mă iubeşte! Sunt singurul care merit să port părul prins în smoc!  -  striga primul învăţat, sănvon Cion.

-Nici împletit în codiţă! Moţ ar trebui să porţi, precum copiii mici, cu lapte la gură! Voi nu vă daţi seama că, dacă eu aş muri, tot regatul ar trebui să se-mbrace în alb,[9] 1.000 de ani? Aţi fi morţi toţi, fără înţelepciunea mea!  -  bătu cu pumnul în masă al doilea sănvon, pe nume Cihun.

-Sunteţi nebuni amândoi şi orbi! Bine, tu să porţi codiţă  -  iar el moţ  -  eu voi fi singurul care voi prinde smoc în creştet! O mie de liang [10]de argint de mi s-ar plăti pentru fiecare cuvânt ce-l rostesc, şi încă ar fi prea ieftin, pentru câtă adâncime şi importanţă au gândurile mele! Sunt cel mai aproape de Buddha  -  mai că-l trag de vârful piciorului drept! – nu se lăsă mai prejos cel de-al treilea sănvon, Ciu, suindu-se pe masă şi lovindu-i în cap, pe ceilalţi doi, cu sandala împletită din fire de aur. Apoi, apucă străchinile cu mâncare de pe masă (rezervate lor pentru meditaţia de trei zile, pentru patrie…) -  şi zvrrr!! în capetele  colegilor într-ale înţelepciunii!

Şi, astfel, se încinse o bătaie şi o păruială în toată legea, între cei trei străluciţi învăţaţi şi patrioţi, salvatori ai patriei…Nu auzeai, în încăperea cea elegantă, decât strigăte de felul acesta:”Tu să porţi moţ!” “Nici măcar codiţă!” “Doar eu  -  smoc!”  -  şi tot “moţ”, şi”codiţă” şi “smoc”  -  şi trosc! cu o cratiţă în capul unuia, şi pleosc!, cu un bol de orez în nasul altuia…

Praf se făcură mobilele luxoase şi tablourile pe mătase, mâncarea se risipi jalnic pe jos  -  feţele celor trei sori ai învăţăturii buddhiste arătau ca vai de ele, julite, însângerate şi pline de sosuri…

Peste trei zile, flămânzi şi obosiţi de bătaie, scuipături reciproce şi de urletele “moţ!”, “codiţă!” “smoc!”  -  dădură să se repeadă la uşi şi să ceară de mâncare  -  uitând cu totul că rostul lor în acea cameră a palatului regal era să gândească la salvarea cetăţii şi poporului coreean, iar nu  ghiftuiala…

Prea târziu! Prin canaturile smulse ale uşii năvăleau, deja, oştenii fioroşi ai duşmanului victorios  -  care, fără nici un respect pentru cei trei învăţaţi de elită, mai ales că nu vedeau trei frunţi înnegurate de gânduri, ci trei mutre învineţite şi “însângerate” de sosuri  -  le retezară, scurt şi concis, la obiect, căpăţânile, şi le azvârliră în curtea palatului, peste celelalte mii de căpăţâni anonime, ale locuitorilor  Chionsonului.

Nici o consideraţie şi vai de cei  care se ceartă pentru priorităţi ale recunoaşterii  fumurilor, orgoliilor deşarte   -  şi nu mişcă un deget pentru a schimba în bine viaţa semenilor lor, sau a salva cetatea! Dar şi mai vai de acel popor, care greşeşte în alegerea înţelepţilor săi: va deveni un morman de biete hârci însângerate, sub puhoiul duşmanilor de tot felul…Când cetatea e în primejdie, doar solidaritatea şi patriotismul o pot salva  -  iar nu ierarhia “moţului”, “codiţei” ori “smocului”…

 

                                                                           ***

 

                                        MĂGARUL COSMOPOLIT

                                              -poveste ungurească-            

 

-I-ha-i-haa-hei-hei, ce ştiţi voi, sărmani provinciali sedentari, vai de capul vostru!  -  răgea măreţ un măgar, într-o seară târzie, când gospodarii dintr-un sat de pe ţărmurile frumosului lac Balaton se întorseseră de la treburile câmpului.

Auditoriul măgarului orator era format din: o iapă oarbă, pe care stăpânul fermei, de milă, o hrănea pe degeaba, aşteptând-o, cu răbdare, să moară de moarte bună, căci îşi făcuse cu prisosinţă datoria faţă de fermă, în viaţa ei lungă  -  şi doi cai murgi, care tocmai fuseseră deshămaţi de la şareta  logofătului, care alerga, toată ziua, de ici-colo, supraveghind toată munca de la cele patru ferme ale marii moşii boiereşti.

-I-ha-i-haa-hei-hei, n-aţi văzut, toată viaţa voastră, decât împuţitul ăsta de staul şi n-aţi mâncat decât fânul ăsta muced, de sub boturile voastre  -  pe când eu, încă din tinereţele mele, i-ha-i-haa ! am văzut lumea toată! -  răgi măgarul, cu dispreţ, către cele trei animale, silite să-i devină auditoriu măgarului  -  nu atât de spaţiul comun, cât  de respectul faţă de un atât de umblat măgar, care îmbătrânise pe atâtea drumuri ale războiului mondial, şi poposise prin atâtea locuri celebre  -  celebre în fel şi chip…

Ce-i drept, nu-i minciună: măgarul ăsta umblase tare mult, şi peste tot locul  -  evident, fără voia lui şi mânat de tot felul de joarde, bice şi biciuşti  -  căci războiul fusese tare lung, şi purtat peste tot locul, pe tot pământul.

Mai întâi, măgarul peripatetician fusese mânat de un biet ţăran ungur, care ducea, cu o cotigă nenorocită, la care-nhămase măgarul ăsta ( pe atunci în plină tinereţe şi avânt)  -  saci cu pâine ori făină, pentru front. Într-o seară, doi soldaţi nemţi îi tăiaseră  gâtul bietului om  -  şi furaseră, odată cu pâinea, şi cotiga, şi măgarul de la cotigă. Dar măgarul s-a considerat ( spre cinstea lui de neştirbit), oricine îi era stăpân şi ori de ce naţie îi era stăpânul  -  numai şi numai măgar unguresc.

Şi nemţii, cu cotiga, îşi cărau acum morţii. Măgarul, aflat acum pe post de cioclu, nu-şi simţi mândria lezată: cineva trebuia să facă şi munca de salubrizare. Dar după ce nemţii terminară de mâncat nu doar pâinea furată de la ungurul ucis, ci şi tot ce putea fi socotit ca bun de mâncat pe unde treceau  -  începură să-i facă ochi dulci măgarului nostru…Ce mai încolo-încoace  -  se pregăteau să-l mănânce, fript-nefript…Tocmai când să-i facă felul  -  pică, din senin, un obuz  -  drept peste cei doi asasini, care-şi ascuţeau cuţitele  -  şi-i făcu praf şi pulbere. Scăpat teafăr  -  bravul măgar se simţi uşurat, din două motive: îi muriseră potenţialii măcelari, în burţile cărora ar fi trebuit să-şi găsească odihna de seară  -  dar, poate mai important, cotiga fusese şi ea sfărâmată de obuz. Aşa că măgarul zburda acum, de uşor ce-i era.

Numai că morţi erau tot mai mulţi de cărat  -  şi mâncare tot mai puţină: fu prins de un soldat (Dumnezeu numai ştia cărei naţii îi aparţinea, sau dacă el socotea că aparţine vreunei naţii)  -  şi pus, alături de un căluţ mic şi grozav de păros  -  să tragă un furgon militar, care căra produsele măcelului mondial. Şi măgarul, solidar cu căluţul păros până şi în ochi  -  înainta, printre corbi şi morţi, şi tot înainta…

-I-haa-hei, măi ţăranilor, de tânăr am văzut palatele cele mari ale împăratului de la Viena (da, aşa şi era, căci cărase mobila unor ovrei, care se mutau repede, din calea trupelor  -  dar nu aşa de repede ca să nu fie ajunşi de tăvălugul războiului, arestaţi, ca traficanţi de aur, drept în faţa Schönbrunn-ului…)  -  şi apoi am ajuns la Praga, şi la Bonn, am trecut pe lângă casa lui Beethoven…ştiţi voi, din familia noastră de mari muzicieni  -  se zice că un bunic al meu a cântat alături de marele Ludwig (da, aşa era: pe când Beethoven  se oprise la marginea unui drum de ţară, sunându-şi în urechi primele acorduri ale Pastoralei  -  bunicul actualului măgar, înhămat la o cărucioară, răsturnată într-un şanţ,   îl călcase pe bocanc pe Beethoven, şi, cu copita lui grea,  îi răsese genialului muzician toate bătăturile de la piciorul stâng  -  amânând astfel , din cauza zbieretelor  -  ale maestrului german, de data asta…cu 24 de ore, începerea marii simfonii…).

Auditoriul din staul asculta cu capul plecat, în semn de adâncă pioşenie şi preţuire…

-Apoi, am trecut şi-am văzut , unul după altul, palatele din Anvers , şi din Liège, şi din Bruxelles  -  apoi am trecut în Franţa  -  oh, iha-haa, Doamne, Parisul, Pont-Neuf, Tour Eiffel, Moulin Rouge  -  o, frumoasele femei de la Moulin Rouge! (într-adevăr, ordonanţa colonelului neamţ îl cărase pe stăpânul său beat-mort, de la luxoasele bordeluri, în primul furgon pe care-l aflase în drum -  şi se nimerise să fie tocmai cel tras, cu abnegaţie, de urecheatul nostru…).

-Eu, domnule măgar, am trecut, pe când eram tânără, pe lângă Palatul Pescarilor, de pe malul Dunării, o, ce romantic!  -  se băgă, sfioasă, în vorbă, iapa cea oarbă, care fusese, într-adevăr, o gloabă de povară, ce ajunsese în Budapesta, când cu rechiziţiile şi căratul de muniţie către Transilvania  -  gata să se lanseze într-o tiradă romanţioasă , pe care măgarul cosmopolit i-o reteză, cât ai zice peşte:

-Ce palat, ce pescari  -  bojdeuca aia nenorocită! Cucoană, lasă prostiile  -  să fi văzut dumitale Versailles-ul, i-ha-i-ha-i-ha-hahaaa , hai? L-ai văzut? N-ai văzut nimic, ţărancă proastă ce eşti…

Adevărul e că, în graba războiului, n-avuseseră vreme, nici stăpânul măgarului, deci cu atât mai puţin măgarul nostru, să treacă  prin vreun oraş mai de seamă al ţării sale de baştină  -  ci fusese aruncat şi vânturat, de vântoasele de fier şi foc, numai prin oraşele Apusului…Câte înjurături , în toate limbile pământului, nu-i auziseră urechile lui mari, şi câte joarde, rupte din toţi copacii şi aracii Europei, nu  simţise pielea lui , tăbăcită bine, încă din viaţă…

-Am ajuns până la taurii  din Madrid…  -  spuse cu emfază curat spaniolă, măgarul (dac-ar fi vrut să fie mai exact, dar n-avea interes  -  ar fi mărturisit că pe taurii Madridului  nu-i văzuse decât morţi: pe când lâncezeau franchiştii, aşteptând deznodământul războiului  civil, se organiză o corridă, să-şi omoare timpul şi vacile, şi să mai scoată frica din oasele locuitorilor madrileni, năuciţi de atâtea lupte ale nu se ştie cui împotriva lui nu se ştie cine  -  şi urecheatul nostru târâse leşurile măcelărite în arenă…).

-Dar Parisul, iha-ihaa  -  se înduioşă bătrânul măgar cosmopolit  -  catedrala Notre Dame  -  şi vărsă o lacrimă, ştiut fiind cât de pioşi catolici sunt toţi asinii  -  începând cu intrarea Domnului Iisus în Ierusalim…  -  Seina, cu buchiniştii şi pictorii, pictorii celebri…oh, Louvrul, ce de picturi, ce grele picturi, la Louvru ! ( de fapt, tot o ordonanţă de general neamţ, altul decât cel de la bordeluri  -  “închiriase”, printr-un foc de revolver, furgonul tras de măgarul nostalgic  -  pentru a căra, la reşedinţa temporară a înaltului ofiţer, o stivă de  tablouri furluate, ca pradă onorabilă de război, din celebrul muzeu…).

-Şi n-aţi mai vrea să treceţi, pe acolo, încă o dată, înainte de…de…  -  se fâstâci tânărul şi nediplomatul cal murg de la dreapta şaretei.

-Cum îndrăzneşti să vorbeşti, în faţa domnului măgar, de astfel de…de…  -  îl certă, pe confratele său mai tânăr şi neîndemânatic  -  murgul de la stânga şaretei logofătului.

-Dar toţi vom muri, iaca, na!  Salam ambulant de cal ce eşti!  -  răbufni cel mustrat, iar cel din stânga trăsurii îl muşcă de gât  -  şi ar fi fost gata să se încaiere în lege, de n-ar fi fost stănoagele şi glasul tunător al măgarului:

-I-haa-i-haa, mârlanilor, nu vă este ruşine?De mine, cel care am avut la copitele mele Europa întreagă? Iar, prin fiul meu, am la picioare Senatul american, în persoană?!

Zvăpăiaţii şi neinstruiţii mucoşi murgi încremeniră, de frică şi de extaz:

-Senatul…american…? Ni-ha, haaa!

Da, e drept că, imediat după război, un plod (făcut într-o şură din portul Brest, cu o măgăriţă franţuzoaică, foarte fâşneaţă) al măgarului cosmopolit a fost îmbarcat pe un vas de război american, care se întorcea în patria celei cu făclia în mână…cine ştie ce căutând, cu urgenţă…Şi, până să se instituie şi generalizeze serviciul motorizat de cărat gunoiul, o furgonetă, trasă de sus-zisul  fiu măgăresc, cărase rămăşiţele epocalelor (şi rău-mirositoarelor) discursuri ale congresmanilor americani. Dar, ceea ce nu ştia, şi nu va şti până la moarte măgarul cosmopolit  -  este că, odată ce s-au putut dispensa de serviciile măgarului de origine maghiară  -  cu simţul lor practic desăvârşit, americanii l-au făcut, imediat, hamburger  -   trecându-l, astfel, pe post de vacă  -  între două felii de pâine,asortat cu bulion…

…Lângă străfulgerările lacului Balaton, în staulul întunecat, măreţul măgar, cu atât de largi aptitudini cosmopolite  -  ostenit de atâtea amintiri, evocări şi discursuri, se lăsă pe picioarele din spate, alunecă pe cele din faţă, în propriul bălegar   -  şi, cu capul înfundat în paiele mucegăite, mai holbă, o dată, autoritar şi triumfător, un ochi, apoi se apucă să sforăie grăbit  -  visând cum aleargă în trap sau galop mărunt, mereu sub biciuşcă străină, înconjurând pământul în goană, şi cu pielea ferfeniţă, pe spinare şi la coadă  -  însă păstrând ferma convingere că-şi inspectează , în marş triumfal, propria moşie  -  cosmosul…

                                                               *

 

                                   ÎMPĂRATUL CEL NEDREPT

                                          - poveste persană -

 

A fost odată un împărat foarte nedrept. Urmase unui şir de împăraţi relativ drepţi. Dar el era din cale afară de nedrept.

Pentru cea mai mică greşeală, sau fără nici o vină, paloşul călăului reteza, zilnic, zeci de capete. Numai din pricina culorii ochilor, care nu plăcea, în acea zi, împăratului nedrept  -  în ceaune uriaşe cu ulei clocotit erau fierţi, de vii, zeci de nefericiţi. Fie şi numai când i se părea ceva, sau când avea dispoziţie proastă  -  împăratul cel nedrept îi şi spunea câte unui curtean din cei îmbrăcaţi în mătăsuri şi fireturi:

-Ia stai aşa!  -  şi-i scotea un ochi. Apoi:

-Nu eşti deloc simetric, nătărăule!  -  şi i-l scotea, cu hangerul, sau chiar cu degetul, şi pe celălalt. Sau:

-Ia aşază-te în profil!  -  şi-i reteza, cu o lovitură scurtă şi măiastră, nasul.

-Acum e mai bine, dar parcă tot îţi atârnă prea multe!  -  şi-i reteza şi-o ureche.

-Ei, de unde atâta sânge în tine, ticălosule?Ia să vedem, unde-l ascunzi?  -  şi-l şi spinteca în două pe bietul curtean-papagal.

Se luaseră de gânduri oamenii. Unul dintre ei a spus, cu glas tare, într-o zi, în plină piaţă a cetăţii de scaun:

-De ce l-am mai asculta pe acest împărat nedrept?

Ceilalţi se uitară unul la altul, şi tăcură, înspăimântaţi.

Se-auzeau ciocanele pietrarilor, care înălţau palate  -  şi, peste tot, se-nălţau fumurile furnalelor, unde erau topite aurul, din care se turnau turlele palatelor şi ale moscheelor  -  argintul, din care se turnau ferestrele  -  şi arama, din care se turnau grelele şi meşteşugitele porţi. La fel, pe nicovale glăsuiau ascuţit metalele pentru arme. Se auzeau clinchetele din atelierele sticlarilor şi giuvaiergiilor, care tăiau şi migăleau , potrivind podoabele şi ţurţurii candelabrelor  -  ori ferestrele colorate, cu vitralii . Zgomote, seci şi ritmice, scoteau teslele şi rindelele, precum şi feluritele cuţite ale lemnarilor, care erau tocmiţi pentru sculptarea fastuoasă a tot mai falnice şi complicate mobile, scrinuri, tavane împodobite.

-De ce l-am mai asculta pe împăratul acesta nedrept?  -  repetă omul care îndrăznise să spargă tăcerea.

-Taci, nelegiuitule, că-ţi pierzi capul, şi ni-l pierzi şi pe-al nostru!  -  strigară, în şoapte disperate, câţiva oameni, din apropierea răzvrătitului.

-De ce să tacă, aşa-i: de ce să ne mai supunem nedreptăţii unui împărat crud?  -  întări, strângându-şi pumnii şi ridicându-i în sus, altul.

-De ce? Chiar, de ce?  -  se treziră, rând pe rând, zeci de voci, apoi sute, mii…Şi, ieşind din curţile geometrice ale palatelor, dintre turnurile cilindrice ale moscheelor, din adăposturile circulare ori dreptunghiulare ale atelierelor şi caselor  -  se adunară în piaţa  -   care, din pricina mulţimii umane, îşi  spărgea marginile  -   devenind, acum, informă.

Şi oamenii îşi ridicară braţele, ridicară pumnii în sus, îl blestemară pe împărat , care stătea drept şi dispreţuitor : împăratul îi privea de sus, din foişorul romboidal  -  pe oamenii ce se depărtau de palatul său, şi-şi lovea coapsa cu iataganul. Îi spuse, măritul şah  -  umilului călău ostenit:

-Se vor întoarce, n-ai grijă! Ascute-ţi, în continuare, paloşul!Nu cumva să-şi piardă sprinteneala…

În pâlcuri de câte o mie ori două mii, oamenii ieşiră   -  puzderie  -  din cetatea de scaun a împăratului celui nedrept  -  îndreptându-se, prin pustiul, galben de nisipuri stârnite, spre al doilea oraş ca mărime al împărăţiei. Un oraş de care-i despărţeau  sute de leghe de sete, de foame şi freamăte, de dureri şi nelinişti ale deşertului.

Pe drum, la popasuri, în preajma oazelor, oamenii se încăierau, tot mai des, pentru culcuşurile mai aproape de apă, ori pentru o vită rătăcită, pe care o revendicau mai mulţi deodată.

-A mea-i!

-Ba-i a mea, dă-te la o parte, că-s mai tare şi te spintec!

Şi, pentru că nimeni nu se încumeta să se ridice judecător şi arbitru al pricinilor  -  oamenii, după lovituri ineficiente şi neputincioase cu pumnii  -  scoteau de sub poala burnuzurilor arme tăioase, făurite în capitala uitatului împărat nedrept  -  şi sângele curgea tot mai des, mai febril, parcă vesel şi nerăbdător să se vadă odată ieşit afară din trupurile aprinse. De prea multă vreme stătea ascuns…

Pentru câte o femeie, cu iaşmacul[11] smuls de pe faţă, se încăierau tabere întregi  -  sute, apoi mii de combatanţi  -  ajungându-se la confruntări şi ciocniri de armate, tabere întregi.

Şi oazele, cândva limpezi, binecuvântate şi îmbietoare de tot ce e viaţă  -  erau acum astupate de cadavre. Braţele celor care vărsau sânge osteneau, apoi cădeau, odată cu trupurile ce le împingeau înainte, spre piepturi potrivnice.  Şi alte braţe, din urmă şi din lături, se ridicau, din ce în ce mai aprig şi mai absurd, cu cât se uita prima pricină a vărsării ce sânge. Toţi erau împotriva tuturor  -  şi nimeni la mijloc.

Ajunseseră, în perpetuul război, că se ridicau braţele instinctiv, fără motiv, împingând hanger ori iatagan, într-un piept sau gâtlej  -  doar pentru că pieptul ori gâtlejul stăteau între ochii înspăimântaţi ai celui trezit cu arma strânsă în pumn  -  şi soare.

După câteva zile, din imensul popor care se depărta, furios şi blestemând, cu pumnii ridicaţi spre cer şi ochii scânteind de inspiraţia sfântă a libertăţii  -  nu mai rămăseseră decât câteva sute de singuratici, sălbăticiţi şi hoinari -  care se fereau, precum fiarele obosite, unul de altul  - cu ochi sângeroşi şi disperaţi, înnebuniţi de disperare şi neputinţă.

Zdrenţe de oameni, cu perii zbârliţi, precum blana jivinelor ciomăgite cumplit, spre a fi îmblânzite  -  se strecurau, prin noapte, ca umbrele, înapoi pe poarta cetăţii de scaun  -  şovăind, supuse, spre palatul torturilor şi cruntelor nedreptăţi.

Dar şi spre locurile de muncă , pe care le părăsiseră  (trudă rotundă, de sclavi disciplinaţi cu rost)  -    şi după care tânjeau secret, acolo, atunci, în deşertul buimăcelii haotice  -  locurile muncii geometrice, locurile ca nişte bune tipare ale supunerii.

Crudul şi nedreptul împărat stătea în foişorul romboidal al palatului  -  acum era rezemat de iataganul hapsân, fulgerând  în soare  -  şi zâmbea ca un sfinx păgân. Îi privea de sus pe cei ce nu ştiuseră să-şi arbitreze libertatea  -  şi-i spuse călăului, cu o şoaptă scurtă, să-şi pregătească de lucru paloşul lat.

                                                                          *

 

    UN COPIL NUMIT PILAT

                                    - glosă evanghelică   -                      

 

Se spune, în munţii şi câmpiile Asiei, că ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus  -  iar orice greşeală ori slăbiciune îţi cloceşte pedeapsa, prin însăşi karma ta. Şi, din Asia, această credinţă în karma autopedepsitoare s-a strecurat şi-n Europa, sub chipul şi numele soartei sau fatalităţii.

Un copil, de vreo 7-8 ani, dintr-o preanobilă familie romană, jucându-se cu tovarăşi de-ai săi, printr-un codru de la poalele Apeninilor  -  s-a pierdut de toţi şi s-a trezit singur, într-o poiană. Era noapte de-acuma  -  şi, cumplit ostenit de zbaterile printre copaci  -  întâi, să se-ascundă, în joacă, de copiii ceilalţi  -  apoi, înspăimântat, să-i caute şi să li se-alăture, iarăşi   -  nobilul şi rătăcitul băiat se culcă la marginea poienii, şi adormi adânc, toropit de truda zadarnică a zilei şi de frica, mai presus de puterile sale de-a o stăpâni şi-mblânzi. Nu se ştie cât dormi  -  dar se trezi deodată, orbit de razele sălbatice ale unei luni ne-ndurate, care, tocmai deasupra sa hotărâse a-şi revărsa, în ţâşniri furioase, lumina. Punându-şi mâna streaşină deasupra ochilor, copilul zări, printr-un fum gros, drept în mijlocul poienii, un tablou foarte puţin plăcut şi încurajator, pentru sufletul său speriat: în jurul unui cazan uriaş, sub care ardea un foc straşnic, cu limbi de foc ce ajungeau, când bătea vântul mai tare, până la vârfurile copacilor celor mai înalţi  -  stăteau patru personaje foarte ciudate şi neliniştitoare, atât prin înfăţişarea lor, cât , mai cu seamă,  prin îndeletnicirea lor. În picioare, roată împrejurul cazanului, stăteau şi boscorodeau, din guri ştirbe şi strâmbe, trei bătrâne, cât lumea de bătrâne  -  trei ursitoare, cumplit de  zbârcite şi pocite la chip, cu ochii zbanghii şi fioroşi, arzând roşii, ca ochii de lup; pletele cărunte se răsuceau mereu, în jurul capetelor lor, într-o neorânduială barbară  -  în şuviţe ca nişte şerpi asmuţiţi. Buzele lor largi, până la urechi deschise, şi subţiri ca muchii de cuţite, bolboroseau într-una, asemeni fierturii vrăjitoreşti, din imensul cazan. În căldarea uriaşă într-una se băşicau şi plesneau sfere mici, roşii şi vineţii  -  şi fumul, gros şi  înecăcios, spumega de blesteme…Tustrele bătrânele îl zoreau pe un al patrulea personaj  -  o aschimodie de copil, cinchit la pământ  -  o stârpitură cu părul arici, cu ochii răutăcioşi, şi, totuşi, înspăimântaţi: se vede treaba că bătrânele ursitoare îl culeseseră de undeva, în drumul lor spre pădure  -  şi-acum îl sileau să mestece, să mestece zdravăn, amândouă mâinile fiindu-i încleştate pe coada unui linguroi cât el de mare  -  mesteca, îngrozit,  în fiertura drăcească  -  de la dreapta la stânga avea poruncă să mestece  -   să dea timpul înapoi, pasămite… Vrăjitoarele ursitoare trăgeau timpul ca edecarii corăbiile, împotriva curentului apei, opintindu-se cu frânghii şi ştreanguri, de pe maluri…  -  şi ajungând în centrul de flacără şi durere al lumii. Menitul lor, şuierat şi sinistru, se auzea, precum crivăţul printre crengi  -  printre spumele otrăvite ale fierberii diavoleşti. Şi ucenicul, îndemnat cu strigăte sălbatice şi ţipete ca de cucuvele  -  mesteca, mesteca…Şi vocile bătrânelor surori ale diavolului scădeau, din vreme în vreme, şi susurau pervers, linguşindu-l, parcă, pe stăpânul lor din Tartaros…Iată ce putu să desluşească şi să prindă urechea rătăcitului şi înspăimântatului de moarte copil  -  din invocaţiile şi menirile, pe care le auzea când şuierate, când strigate, când susurate, într-o limbă barbară, veche, nemaivorbită de mult pe-astă lume  -  de-aceea, nu înţelegea, ci, mai curând, bănuia sensul vorbelor, şi-l tălmăcea singur minţii lui, foarte firav şi aproximativ (de aceea, mai târziu, când şi le va aminti, nu era deloc sigur că aşa auzise şi că acela ar fi fost înţelesul  -  doar faptele ce se vor petrece, în viitor, pe rând  -   vor confirma , din păcate, că auzise desluşit şi tălmăcise corect, ceea ce auzise…):

“El care, aici, în poiană, adânc a dormit,

Nu va şti , de-acum, toată viaţa, ce-i acela somn liniştit…

Lumânarea şovăie-n fum, când viaţa-i şi-a gătat:

Aşa el va şovăi mereu  -  şi mereu va fi vinovat…

Toată viaţa lui va fi moarte mereu repetată,

Întunericul  -  mereu  -  îi va ţine loc de lumină curată!

Va-nsoţi glorii false şi pe falşi împăraţi,

Dar nu-l va recunoaşte pe singur curatul între curaţi!

Pe singur împăratul mai presus de-mpăraţi

Îl va împinge, nevinovat, la moartea-ntre vinovaţi!”

 (aici, bărbatul de mai târziu nu va şti niciodată să tălmăcească deplin şi desluşit: “nevinovat”  -  el, silit să împingă pe cineva la moarte, peste voinţa lui  -  sau nevinovat,  cel pe care-l va împinge la moarte?…  -  sau, şi unul şi altul  -  la fel nevinovaţi?…)

Veacuri vor trece, numele-i nicicând nu va fi uitat,

Dar în orice gură el va fi blestemat!

Poartă semn pe braţ  -  dintre toţi e ales,

Nenorocul şi piaza-rea mai mult decât toţi le-a cules…”

Şi, din timp în timp, strigătul chiuit:

“Hai, ucenice, mestecă des,

Din drum, anume pe tine, noi te-am cules,

N-o faci pentru oricine  -  ci pentru-un de soartă ales!”

Aceste ultime vorbe ţipate, cu glas de cobe , de bătrânele deşucheate  -  nu făceau parte din descântecul diavolesc  -  ci erau, de fapt, îndemnuri, în răstimpuri, pentru  stârpitura de copilaş-ucenic, mic şi păros până-n ochi  -  care mesteca, cu groaza-n ochii lui mici şi lucioşi, mesteca de zor, tot mai repede  -  parcă alungat din spate de demoni sau de lupi turbaţi…Şi, la fiecare învârtitură, de câte ori sfârşea o rotaţie a linguroiului  -  îşi înfigea, zvâcnind puternic, pesemne de spaimă, capul , adânc în piept, parcă voia să-şi străpungă inima cu bărbia…ori voia, bătând cu bărbia în zăbrelele pieptului, să-şi ascundă capul, înapoi, în inimă…

…Hohote de râs ascuţite însoţeau fiecare distih  -  şi, la fiecare sfârşit de vers(care trebuia să coincidă şi cu sfârşitul unei rotaţii a linguroiului, mânuit de stârpitură, în fiertura drăcească…), vrăjitoarele ursitoare îşi roteau pletele vâlvoi, umplând văzduhul de vâjâieli şi plesnete de furtună cumplită. Fumul, negru şi înecăcios, se ridică, laolaltă cu flăcările de sub uriaşa căldare bolborositoare  -  până la cerurile înnoptate se ridică  -  când ultimul stih blestemat fu rostit. Un incendiu cumplit cuprinse cerul, pământul, poiana…mistuind totul în flăcările lacome, întinse cât să-nghită lumea, limbi de dragoni urlători, rotite ameţitor, precum roşii paloşe atotucigaşe…

…Copilul ţipă de groază, şi se smulse, tremurând, de la pământ. Dinţii îi clănţăneau în gură. Ce se-ntâmplase cu el? Visase? Visare cu ochii deschişi? Fusese vis, ori realitate? Luna, deasupra, părea mai furioasă şi-ncrâncenată ca oricând  - şi revărsa, cu mânie demenţială, inexplicabilă, şuvoaie, torente de raze, peste îngrozitul copil. Acesta era incendiul din vis? Unde erau ursitoarele, unde ucenicul lor ca un arici monstruos  -   unde era  uriaşa căldare, cu bolboroseli roşii şi vineţii?

…Tresări şi se-apucă strâns, cu mâna dreaptă, de cotul stâng: deasupra cotului, avea o cicatrice lungă şi vânătă, până sub umăr. Voind să-ncerce sabia tatălui său, uitată de acesta pe masă, printre sulurile de papirus  -  alunecase pe lespezi, şi tăişul hămesit îi brăzdase adânc braţul  -  tăindu-i o şuviţă de carne, pe care o văzu, lăţită în sânge, pe lespezile de marmoră…Leşinase…Când se trezise, mama sa iubitoare, împreună cu două sclave, se aplecau asupra lui, îngrijorate.  Braţul, adânc rănit, i-l legară strâns, cu feşe curate  -   îi puseră comprese reci pe frunte. ..

Se vindecase  -  îi rămăsese doar cicatricea  -  dar, adesea, tresărea de spaimă, în somn, visându-şi şuviţa de carne a braţului, zvârcolindu-se, ca un şarpe, crescut uriaş, pe lespezi…Şi se trezea cu ţipăt, din somn, şi cu sudoare de febră…Greu i-a potolit, cu licori de mac, iubita-i mamă, aceste crize de spaimă nocturnă. Nu şi durerile de cap  -  periodice şi exasperante…

Şi-acum? Acum, fusese tot o astfel de criză? Dar stihurile blestemate se refereau la el şi la semnul lui de pe braţul stâng, mai mult ca sigur  -  deci, toate menirile cumplitelor harpii, pentru el şi în văzul şi pentru auzul său se săvârşiseră…

“Poartă semn pe braţ  -  dintre toţi e ales,

Nenorocul şi piaza-rea mai mult decât toţi le-a cules…”

Va fi ales, dintre toţi…Nu e rău, gândi copilul  -  dar se pare că nu e ales spre bine, nici spre fapte bune şi nici spre fericire  -  “nenorocul şi piaza-rea”…

În acel moment, pământul înţepenit de noapte şi de vrăjile grele care se făcuseră, pasămite, acolo  -  fu zguduit de tropotul unor copite de cai grei, de război. Era primul lucru sănătos, real şi înviorător, care se petrecea, de atâta vreme, în poiană…După scurtă vreme, dintre copacii ce prejmuiau poiana , năvăli tatăl său, împreună cu  doi ostaşi şi cu doi slujitori  -  toţi călări.

-În sfârşit! Ştiam eu că aici, în Poiana lui Pluto, te vom găsi! Doar e singura poiană mai acătării din codru! Cum te-ai rătăcit, fiule? Of, măi băiete, câte griji îi faci maică-ti! Hai, urcă lângă mine, pe cal  -  aşa, hopa!  -  ţine-te bine! Daţi-i zor, daţi-i zor  -  să mai prindem un ceas de somn  -  că mâine trebuie să fim în tabără  -  plecăm pe mare, şi…zeii cu mila! Iar război, şi tot cu nebunii aceia din Iudeea!

…Copilul a devenit adolescent. Din casă de războinic fiind, a trebuit să-nveţe toate tainele războiului şi ale armelor. Nu-i plăceau armele(mai ales după ce-şi făcuse cicatricea de la braţ) , era, de felul lui, mai curând visător, ca maică-sa  -  dar, silit, cu brutalitate, de tatăl său şi de atmosfera din tabere, unde era dus de acesta, mereu  -  şi-a înăbuşit visele şi slăbiciunile, sub aparenţa brutalităţii. Şi ceea ce era coajă protectoare, a devenit, cu timpul, un strat aşa de gros şi întunecat, încât până şi el, adolescentul, a crezut despre sine, tot mai convins, că este brutal din fire, sau că aceasta i-ar fi fiind firea adevărată  -  cea brutală. Şi că-i făcut să fie războinic, că soarta vieţii lui era războiul.

Uitase, aproape, vedenia din poiană  -  ca pe-o nălucire bolnăvicioasă. Când şi-o amintea, fără să vrea, în visele-i asudate  -  îl podidea o ruşine cruntă  -  şi făcea totul să uite, din nou. Bineînţeles, nu spusese, tot de ruşine  -  nimic, nimănui, din ce văzuse şi aflase atunci. Din pricina prea marii sensibilităţi, a încordării permanente  -  durerile de cap i se înmulţiseră şi erau din ce în ce mai cumplite. Devenise ursuz, îi respingea pe toţi. Întâi şi-ntâi  -  pe părinţi. Oricât îl înconjurase, cu dragoste şi întrebări, maică-sa  -  el o respinsese, uneori chiar grosolan (prea se ruşina că seamănă cu ea, la fire…)  -  şi se închisese, în cele din urmă, într-o tăcere posacă. Era şi ruşine  -  mare ruşine  -  un războinic n-are dreptul la mofturi dintr-astea…Nu avea încredere în nimeni  -  pentru că prea multe avea pe suflet şi în imaginaţie  -  suferea prea mult, de prea multe  -  pentru ca să-şi închipuie că se va găsi cineva, pe lumea asta, oricât de răbdător şi bine intenţionat, să-l asculte şi să-l ajute. Să-l ajute  -  asta era: mama sa, desigur, era răbdătoare, cât de răbdătoare era!  -  dar cu ce-l putea ea ajuta, sărmana, care se făcea ghem, sub vocea, sonoră şi aspră, a soţului ei…Îl iubea pe tatăl copilului  -  dar, treptat, dragostea fusese copleşită de  frică  -  şi-atâtea temeri nelămurite îi stârnea acest copil  -  acest băiat bolnăvicios şi atât de chinuit, în somnurile sale  -  şi atât de prigonit de nelinişti  -  dar şi atât de sălbăticit de propriile-i chinuri nemărturisite, neîmpărtăşite  -  se ferea de toţi şi de toate, cu priviri încruntate şi tot mai posace.

Ajuns la vârsta nubilă, s-a-ndrăgostit de Aretusa, o fată frumoasă, dar cam fluşturatică. O însoţea în lungi plimbări, pe sub arcade, în forum, în parcuri  -  pe dealuri, de-a lungul drumurilor pavate, ce duceau în şi-ntorceau din provincii…N-a avut, luni în şir,  curajul s-o ceară în căsătorie  -  sau măcar să le ceară părinţilor să facă acest gest, pentru el. A plecat, alături de tatăl său, într-o expediţie în Partia. După o jumătate de an, întors şi întrebând de Aretusa  -  află că s-a măritat cu altul. Un nobil îndrăzneţ şi de lume…A strâns din buze, dispreţuitor  -  de fapt, să-şi ascundă convulsia durerii şi jignirea cumplită  -  şi s-a întunecat şi mai mult, s-a strâns în sine, ca un arici. S-a lăsat însurat cu o femeie cenuşie, străină cu totul simţurilor lui. Fusese măritată şi repudiată de primul ei soţ  -  nici nu s-a interesat, vreodată,  de ce…  -  dar era dintr-o familie veche, ilustră, bogată…Perspective, viitor…

A plecat, la două săptămâni după nuntă, în Numidia, apoi în Galia…O blestemată de neîncredere în sine, în steaua lui, în puterile sale reale şi calităţile sale , intelectuale şi strategice, indubitabile  -  îl făcea să fie eclipsat, chiar în ultimele momente ale bătăliei, mereu, de alţii, tineri ca şi el, cu totul nemerituoşi, dar insensibili total, oameni de acţiune…Mereu, el câştiga singur bătălia reală, miezul ei , partea “neoficială”, netrâmbiţată  -  dar, cu câteva minute înainte de a ordona trompeţilor s-o proclame “oficial”  -  totdeauna se întâmpla ceva neaşteptat, neintrat în planul şi desfăşurarea firească  -  ceva aproape ridicol, exasperant , de cele mai multe ori :  o ultimă năvală, disperată, a duşmanului agonizând  -  şi, imediat, intra în acţiune altcineva, un subordonat, cu totul cenuşiu, până-n acel moment  -  dar care culegea laurii “oficiali”…pe finalul victoriei de suprafaţă: trompeţii sunau victoria pe acest final, şi nu pe cel care fusese stabilit, cu atâta efort strategic şi vărsare de sânge, de el…sau o ezitare a călăreţilor lui, în urmărirea căpeteniei inamice   -  şi, iar, altcineva intervenea, prompt, şi captura căpetenia, matca roiului … ba chiar, odată, când să spună, în sfârşit, că nu-l mai urmăreşte piaza-rea  -  ridică prea brusc mâna, pentru a face semn trompeţilor, spre a vesti victoria  -  ei bine,  calul de sub el se sperie şi-l azvârli la pământ, lăsându-l lat, inconştient şi, după ce se ridică, susţinut pe sub braţe  -  ruşinat…bineînţeles, sunetul de aur şi mătase al victoriei îl ordonase aghiotantul său…, aclamat de toţi oştenii…

Ceea ce era mai rău, n-avusese parte, măcar, de aghiotanţi cinstiţi  -  ci de nişte intriganţi. Toţi, suflaseră la urechea generalilor că, din pricina lui, bătălia era gata să fie pierdută  -  noroc că existau ei, pe lumea asta, să salveze totul şi să recâştige, în ultima clipă, onoarea Imperiului…Mereu, el, care făcea totul şi bine, până în ultimele momente  -  era declarat vinovat de posibila înfrângere, care-ar fi survenit, dacă n-ar fi fost “salvatorii patriei”, camarazii cei intriganţi…Şi, mereu, era reabilitat”din generozitatea” generalilor, ţinându-se cont de trecutele merite militare ale tatălui său…

“Aşa va şovăi mereu  -  şi mereu va fi vinovat!…”

Blestemate ursitoare!…Blestem zeilor!…

…Nu mai credea în nimeni: nici în oameni, nici în zei. Se arunca orbeşte în bătălii, cu deznădejde şi cruzime: îi era totuna ce s-ar fi întâmplat. Se deda chiar la excese cumplite, atât în bătălii, cât şi în orgii…numai ca să scape de el însuşi…de blestemul zdrobitor…

I se dusese vestea pentru brutalitatea, cruzimea şi dezmăţurile inimaginabile, exasperate.

Bătrânul său tată era, în sfârşit, mulţumit. Prin protecţia sa şi a prietenilor săi influenţi în Senat, apropiaţi împăratului Tiberiu, l-a proptit pe fiul său în posturi şi funcţii înalte: slabul şi şovăielnicul său fiu, acum disimulat sub masca unei brute perfecte, fu numit, rând pe rând, contubernal al comandantului oştii din Galia  -  apoi, consul  -  apoi, în cele din urmă, pentru că răscoalele zeloţilor din Iudeea erau tot mai dese şi mai supărătoare  -  plecă să-l slujească pe paiaţa de împărat, ca guvernator şi procurator al Iudeii…

…Căldură ucigătoare, o permanentă şi disperată sete…şi teroare, teroare permanentă, căci grupurile de zeloţi atacau fulgerător, ca nălucile, de oriunde, de unde te aşteptai mai puţin  -  şi erau cumplit de cruzi…Praf, praf în gură, în ochi  -  în mâncare  -  un infern de praf galben…şi, de pretutindeni, zvâcnirile acelor cobre ale deşertului  -  zeloţii, înjunghiind, pe tăcute, retezând beregăţile legionarilor, decurionilor, centurionilor  -  şi pierind, înapoi, în deşert, sau topindu-se în întunericul lugubru al labirinticelor uliţe ale satelor sau cetăţilor…mai ales, ale cetăţii blestemate a Ierusalimului…Nişte umbre ale nopţii şi ale iadului-Tartaros…

Nu şovăia deloc să deschidă represalii asupra populaţiei civile din satele şi mahalalelor Ierusalimului, după fiecare atac laş al zeloţilor  -  dar, mereu, nu era destul, sau era prea mult. Orice făcea, oricât făcea  -  el era vinovatul. Îl slujea pe un împărat prost, pervers şi crud…care-l silea să asculte (pe el, guvernator şi procurator roman!) de regii  locului, cruzi şi neînchipuit de desfrânaţi…Trebuia să-şi biciuiască, mereu, mândria şi demnitatea lui de soldat  -  şi să se supună unor caraghioşi şi ticăloşi…Răbufnea, însă, de multe ori, sălbatic  -  fără nici un control. Şi regii şi preoţii locului se înspăimântau şi se împrăştiau, ca potârnichile, arătând cu degetul la tâmplă…Da, îl durea îngrozitor capul, prea multe se strângeau, nu mai suporta toată piesa asta proastă, pe care o juca atât de prost, pe o scenă atât de jalnică, cum era Iudeea acestor  fanatici senzuali, incestuoşi, perverşi, laşi, impulsivi, cruzi, lacomi peste orice măsură şi, la fel, trădători şi ucigaşi de meserie…măcelari…Nu doar şefii  -  regi şi preoţi  -  mereu despoţi pentru poporul lor  -  dar şi cei din popor erau , unii faţă de alţii, intoleranţi şi nefiresc, absurd de cruzi. Valuri de cruzime şi furie pustiau mulţimile  -  cu flux şi reflux: când dinspre popor spre romani, când dinspre romani spre popor, când dinspre regi spre popor, când dinspre popor spre regi  - când izbucniri de vârtejuri, care împărţeau poporul în tabere crude…

Numai marii preoţi erau socotiţi infailibili şi intangibili. Adevăraţi zei: nimeni nu-i iubea, toţi îi temeau, terorizaţi. Vorbeau în numele unui zeu unic, de fapt: Iahve, Iehova  -  aşa ceva. Un zeu sumbru, crud, mereu mânios şi peste fire de răzbunător. Zeu al urii cumplite, faţă de tot ce nu era popor al lui Israel  -  halucinant de răzbunător şi de crud, în numele poporului lui Israel. Preoţii lui îi aduceau jertfe, ca toţi păgânii, ca toţi barbarii  -  la templul cel mare , zis al lui Solomon. Jertfe crude şi din belşug  -  căci lăcomia preoţilor farisei(asta însemna ceva grozav de învăţat  -  “fariseu”, nimeni n-avea dreptul să-l contrazică…)era fără limite, neruşinată…  -  iar poporul, faţă de aceşti farisei, se comporta precum cea mai jalnică turmă…

S-a ivit, din pulberi, din necunoscut  -  un proroc nebun, urlător contra tuturor, inclusiv contra fariseilor ăstora teribili şi intangibili  -  de se dusese vestea  prorocului ăsta până la Tiberiu-cezarul ( şi primise, acolo, în Ierusalim, de la prostul imperial, o scrisoare tainică, prin care i se poruncea să nu cumva să-i atingă, fie şi cu o floare, pe fariseii ăştia  -  se pare că-l împrumutau cu bani, buni şi mulţi, pe destrăbălatul clovn imperial  -  mijlocitorii fariseilor umpluseră Roma cu zâmbetele lor unsuroase şi cu banii lor ticăloşi, smulşi prin aroganţa sacerdotală  -  bani cu care stârpitura imperială îşi amâna lapidarea, oferind gloatei puturoase a Romei spectacolele crimei, bătălii cu gladiatori, cu fiare    -    nemernicii, toţi,  nişte nemernici…).

După câtăva vreme, află despre alt proroc, alt nebun, mai nebun decât primul(care-l vestise pe-al doilea  -  o, zei, câtă nebunie senină şi ştiinţific organizată, în Iudeea asta…)…De data aceasta, veştile erau contradictorii: mulţi, îi raportau, pe furiş, la ureche, emoţionaţi, vorbe uimitor de înţelepte ale acelui proroc(cel puţin aşa se zicea…)  -  alţii, dimpotrivă, se scandalizau şi voiau, cu tot dinadinsul, să-l scandalizeze şi pe el: prorocul cel nebun îi probozeşte, cum îi vine la gură, pe înşişi sfinţii ăştia de carton, pe fariseii ăştia parşivi  -  şi unde?  -  tocmai în propriul lor templu, în casa lor, nemaipomenită blasfemie!   ( da, a lor, că a Dumnezeului lor nu mai era de mult…)  -  şi în piaţa din faţa templului, tot aşa, insulte peste insulte…blasfemii…

Se încruntă. Îi părea bine, fireşte, pe de o parte, că prorocul acela îl răzbuna, indirect, pe el, cel cu mâinile legate  în privinţa fariseilor  -  legate chiar de paiaţa imperială…Dar ştia că, în curând, prin filiera ştiută (farisei-mijlocitori-împărat-mijlocitori-farisei) îi va veni un foarte neplăcut ordin, de a-i astupa gura, prin orice mijloace, acestui curajos, prea curajos, nebun de curajos proroc…Simţea că şerpii încep să-şi împletească, tot mai strâns, corpurile şi veninurile…

Într-o zi, pe când inspecta piaţa templului, înconjurat de gardă  -  i se păru că zăreşte o mutră cunoscută, printre toţi gură-cască, ce se învârteau sau pândeau mişcarea romanilor. Era un individ cu părul ca ariciul, cu ochii lucioşi  -  şi, de câte ori , vreun roman, se uita ţintă la el, îşi înfigea capul, zvâcnind puternic, şi-l înfigea adânc în piept  -  parcă voia să-şi străpungă inima cu bărbia…ori voia, bătând cu bărbia în zăbrelele pieptului, să-şi ascundă capul, iarăşi, în inimă…Îl urmări, fără să pară a-l urmări  -  cu coada ochiului, pe urâciosul individ: se furişa în templu  -  unde, chiar la intrare, îl întâmpină un fariseu bătrân , cu pecetea trufiei şi vicleniei nemăsurate pe chip. Şuşoteau ceva împreună, grozav de tainic… Ei, dar stârpitura asta nu o mai…o, ba da, nu se poate, acel gest, cu bărbia azvârlită în piept, ca un pumnal  -  gest  de teroare neastâmpărată şi de laşitate încăpăţânată…nu putea fi altul, în toată lumea asta…crescuse, bineînţeles că crecuse , doar era de-o vârstă cu el, acum: era ucenicul vrăjitoarelor blestemate, din poiana coşmarului copilăriei sale…cum ajunsese aici, oare?…iarăşi, destinul, sigur, sigur…o, zei blestemaţi!

Întrebă pe un centurion, cum îl chema pe cel de lângă arogantul fariseu  -  centurionul întrebă, repede şi furişat, pe un om cu chipul ascuns, din mulţime  -  şi-apoi se întoarse spre şeful său:

-Zice-se că-l cheamă Iuda  -  Iuda Iscariotul…Ar fi, se spune, singurul ucenic cu carte, din ceata prorocului nebun…de-aceea, şi are intrare la Caiafa…

-Cine-i Caiafa?  -  se făcu el a fi uitat.

-Păi…şeful fariseilor, cum, nu-l ştiţi? V-a solicitat o audienţă…

…Nu dură mult până i se-mpliniră sumbrele presupuneri, calcule, presimţiri. Se trezi cu fariseii la poarta palatului:

-Să fie dat morţii!

-Cine?

-Ticălosul, blasfematorul!

-Care ticălos, care blasfemator?  -  făcu el pe neştiutorul şi nevinovatul..

-Este cel care se proclamă pe sine însuşi regele Iudeii…

-…Ba, mai rău, guvernatorule, abia asta-i nemaipomenit, asta-i blasfemia: zice că-i Fiul lui Dumnezeu, şi că el e Dumnezeu! Nemaipomenit! Nemaipomenit! Mi se-ncleştează gura numai când repet ce zice ticălosul!

-Păi, nu mai repeta…Ei, zău? Chiar aşa?  -  făcu guvernatorul, încercând s-o facă pe ipocritul, căci ştia că asta-i grozav de la preţ, printre farisei. Vorbea cu două voci: prima parte o spusese printre dinţi  -  iar întrebările prefăcute le zisese cu voce tare, aparent grozav de mirată.

-Guvernatorule, trebuie să dai poruncă să fie ucis!

-Ei, asta-i bună! Ce am eu cu el? Ucideţi-l voi, dacă v-a căşunat pe el ce v-a căşunat, şi dacă vi s-a năzărit ce vi s-a năzărit!

-Noi n-avem voie, tu trebuie să-l ucizi!

Aşa era. Blestemaţii, aveau dreptate. Doar romanii ocupanţi, strălucita Romă, avea dreptul asupra vieţii şi morţii, în  Iudeea. Evident, asta, aparent , oficial  -  că de ucis, ucideau în draci oamenii templului…Dar tocmai asta se pare că-i cereau criminalii ăştia acum: o crimă oficială…Hmm…

-Dar dacă voi minţiţi şi el e nevinovat? Cum să-mi compromit eu numele, din pricina turbării voastre, şi cum să-l compromit eu pe împăratul meu, dacă voi nu aveţi dreptate, ci doar dorinţă de răzbunare?

-Tocmai aşa-l compromiţi pe împăratul tău! Căci dacă află împăratul tău că tu nu ne sprijini pe noi, şi sprijini un impostor şi un blasfemator al religiei noastre, şi un uzurpator al măreţiei regale şi imperiale  -  o păţeşti tu, guvernatorule. Dacă nu rezolvi rapid situaţia, în favoarea noastră, te pârâm împăratului, că-i subminezi autoritatea…şi capul tău va cădea…Socoteşte bine, înainte de a lua  hotărârea…

Guvernatorul şovăi. Se dădu înapoi, ca sub un şoc electric, asemănător cu acela când bagi mâna sub apă şi dai de corpul de şarpe al unui ţipar uriaş…

“Va-nsoţi glorii false şi pe falşi împăraţi,

Dar nu-l va recunoaşte pe singur curatul între curaţi,

Pe singur împăratul mai presus de-mpăraţi

Îl va-mpinge, nevinovat, la moarte-ntre vinovaţi…”

Blestemate ursitoare! Nu ştia cine sunt vinovaţii între care-l va împinge pe nevinovat  -  dar înţelegea că a venit momentul confruntării supreme cu soarta sa blestemată, cu cel mai teribil moment al sorţii şi vieţii sale…

…Când îl împinseseră străjile înăuntru, în palat,şi-i văzu, sub vânătăile şi scuipaţii care-i acopereau ambii obraji  -  privirile de lumină cerească, acele priviri de un albastru scânteietor şi infinit de blând, atotiertător  -  îi ierta pe cei ce-l scuipaseră şi batjocoriseră, pe cei care-l îmbrânciseră în centrul sălii palatului, mai să-l arunce cu obrazul de lespezi  -  îl ierta pe el, măreţul şi atotputernicul guvernator, pentru tot ce îi va trăsni prin cap să zică şi să facă…

-Hm…hmmm…Şi zici că eşti, tu…regele iudeilor?  -  şovăi, răguşit, glasul guvernatorului.

-Tu zici  - îl mustră blând vocea bărbatului aceluia atât de demn, de blând, senin  -  şi atât de strivit, învineţit…

Guvernatorul amuţi. Apoi zise:

-Tu zici că ai dreptate, că ştii ce-i adevărul…Chiar ştii ce-i adevărul…?  -  şi vocea guvernatorului tremura, intimidată, gâtuită, aşteptând dezvăluiri cumplite  -  măreţe şi crude…

Bărbatul frumos, blând şi strivit îl privi drept în ochi, cu o intensitate şi o mustrare atât de dureroasă în ochi, încât, pe dată, revăzu întrega scenă din poiană…chipurile monstruoase ale ursitoarelor, vocile lor chiuitoare, pe ucenicul mestecător în fiertura diavolească…Nu mai putu răbda cumplita actualizare a imaginilor şi fricilor lui sălbatice -  a durerilor sale neomeneşti, de cap şi suflet, de-a lungul întregii vieţi, în care îşi alungase şi ascunsese tot ce era el, el cu adevărat  -  nu migălos construita brută, ci el cel sensibil şi compătimitor, şi suferitor, şi bun  -  în cele mai ascunse hrube ale fiinţei sale cutremurate, periodic, şi tot  mai des, de o groaznică ruşine…  -  nu mai îndură să vadă privirile acelea nesfârşit de blânde, dar       atot scormonitoare, atotştiutoare  -  şi strigă, cu glas spart:

-Luaţi-l! Biciuiţi-l!  -  şi-apoi, daţi-i drumul…  -  şi aproape se prăbuşi, în scaunul său…

Nu putea să nu-l pedepsească  -  pentru că  nu putea să nu se pedepsească pe sine, pentru slăbiciunea de a-şi aminti totul, totul, cu atâta iresponsabilă şi necenzurată intensitate a sentimentelor…

…Fariseii năvăliră în sală, urlând care mai de care, încălecat, gâfâit, cu gurile strâmbate de mânie şi ură nepotolită, sălbatică:

-Te pârâm împăratului!

-Ai s-o păţeşti rău, guvernatorule!

-Tu crezi că nu-ţi poţi pierde capul? Te-nşeli!Habar n-ai că împăratul ni-e dator vândut!

-Îndrăzneşte numai să-l ierţi, să-l faci scăpat, şi zi-i adio căpăţânii tale, procuratorule! Îţi baţi joc de noi? Ei, lasă, tu nici nu ştii care-i puterea noastră! Ţi-o vom arăta, dar atunci va fi prea târziu, mult prea târziu pentru tine, sărman naiv!

Deveniseră ameninţători şi grosolani, insolenţi, impertinenţi: era insolenţa viţelului de aur…ştiau că-l au la mână pe paiaţa aia desfrânată de împărat…n-ar mai fi fost…şi că împăratul nu se sinchiseşte de idei, principii, sentimente…doar de cum să dobândească mai multe şi mai intense plăceri, pentru nervii lui slăbiţi, destrămaţi de destrăbălări…

-Gata, secăturilor! Gata! Terminaţi! Pe mine să nu îndrăzniţi să mă şantajaţi , nemernicilor! Este nevinovat! Auziţi, lichele cărturăreşti? Ne-vi-no-vat!!!Pricepeţi, capete seci ce sunteţi? Cum să ucid eu un nevinovat? Cum să las să curgă, peste capul meu şi al neamului meu nobil, sângele unui nevinovat? Cum? Hai???

-Nu-i nevinovat! E cel mai cumplit dintre cei mai cumpliţi vinovaţi!  -  urlară, ca hienele, toţi fariseii, cu bărbile lor nespălate, cu colţii afară din gură ieşiţi, fulgerând ca la fiare  -  grămădiţi la uşile palatului guvernatorial.

-O fi pentru voi, nu pentru mine, nu pentru Roma…  -  încercă, şovăind iar, guvernatorul.

-Ba, tocmai, cine e vinovat faţă de noi, cine se atinge de Dumnezeul pe care-l slujim noi, este vinovat faţă de Roma! Bagă de seamă, dacă-i ţii partea, vei fi judecat cu el împreună, vei pieri răstignit cu el pe aceeaşi cruce! Bagă de seamă!Împăratul nu poate să te judece altfel, căci cu noi are de vorbă…

“Da, nu-i mai împrumutaţi bani pentru ospeţe şi curtezane, şi pentru lanişti şi gladiatori, şi pentru cuşti cu fiare…da, bietul Tiberiu…imbecilul sinistru…ajuns la mâna nemernicilor…toţi, nişte nemernici…dar el, el este curat…singurul curat…Ce să mă fac?Ce să mă fac, cum să scap de cleştele ticăloşilor?…” Şi, deodată, urechea i se trezi atentă  la ei, şi auzi ce lătrau, urlau, scuipând salivă otrăvită, în toate părţile, luându-şi unul altuia vorba din gură:

-…Iar sângele lui să se verse peste capetele noastre şi ale copiilor noştri, în veci!!!   -  îi scuipă un preot fariseu, chiar în obraz.

…Obosit, năucit, înfrânt, guvernatorul se-mpletici şi strigă slugile să-i aducă ligheanul cu apă şi ştergarul. Se simţea plin de jeg, de tot jegul şi otrava scuipată de aceşti iudei murdari, cu păduchii fojgăind pe trupurile şi sufletele lor…Sleiala asta de suflete, noroiul ăsta din suflete  -  să se spele, cât mai curând să se spele  -  măcar să-ncerce să dea un strat, două, jos…Dar acela…atât de curat, a rămas desăvârşit curat, chiar scuipat de ei…

-Faceţi ce vreţi…Duceţi-vă la toţi dracii…

-Ni-l dai? Îl dai morţii , guvernatorule?  -  le sclipiră ochii şi colţii, ca unei haite de lupi, pândind în hăţişurile nopţii, pe un om cumsecade…

-Luaţi-l…sfârtecaţi-l de viu…  -  n-are nici o vină, dar tocmai aşa nu poate el hălădui printre nişte nemernici ca voi… e prea curat, singurul curat…cum l-aţi putea răbda printre voi?…n-are nici o vină, dar voi le-aveţi pe toate, toate vinile vi se scurg de pe buze şi din sufletele voastre murdare  -  trebuie cineva să vă spele şi pe voi, odată şi-odată, potlogari nenorociţi, iasme ale subpământului…de unde aţi ieşit voi, oare? Nu, voi n-aţi ieşit din mame, dacă vă condamnaţi copiii să poarte blestemul…nu…voi de sub pământ aţi ieşit…da, da  -  voi aveţi obiceiul acela cu mielul nevinovat…da, numai unii ca voi puteau avea aşa ceva  -  obicei ticălos, să-i ucideţi, pentru vinile voastre, pe cei nevinovaţi…luaţi-l, şi să dea zeii ca sângele lui să vă spele…luaţi-l, nemernici…

…Nu mai ţine minte…a încercat sau nu să-l salveze? Ce mai contează? Ştia dinainte că nu poate face nimic:Varava era chiar simbolul acestor ucigaşi sadici, ucigaşi înnăscuţi. El nu făcuse decât să le oficializeze, să le facă public, prin sunet de trâmbiţe romane, simbolul lor glorios şi-nsângerat, simbolul măcelarilor istoriei…Varava…

…Şi el, blândul , îndureratul…nu pentru el îndurerat, ci pentru atâta nebunie sinistră, câtă vedea în juru-i…El se uita, încă ameţit de loviturile de bici, vărgându-i trupul lui plăpând, străveziu de slab  -  se uita la marea aceea de guri căscate, cu dinţi putreziţi şi vorbe scârnave, şuierate printre dinţi…toate vorbele lor îi cereau lui , blândului, nevinovatului -  moartea  -  şi urlau în delir biruinţa smulgerii lui Varava-măcelarul de romani (dar nu numai…) de sub legea romană…de sub legea care-i condamna pe măcelarii de oameni…Legea, cu “L” mare, în definitiv…doar până şi ipocriţii ăştia aveau, chipurile, Legea:”Să nu ucizi!”  -  dar ea însemna, de fapt:”Să-i ucizi pe romani, să-i ucizi pe toţi câţi nu sunt de-un neam şi-o religie cu tine  - pe toţi câţi nu sunt de acord cu tine…”

…Şi vrăjitoarele ursitoare dansau, călări pe ţapi negri, cu ochi de jăratic, prin sala înaltă unde şedea, zdrobit, cu buzele-nsângerate şi lacrimi amare, de neputinţă, în ochi  -  singur, cumplit de singur, guvernatorul …guvernatorul care guverna peste neant…Şovăia?Nu mai şovăia: un învins e un învins  -  încotro să mai şovăie un învins?  -  şi vrăjitoarele hohoteau sălbatic, vrăjitoarele aveau bărbi slinoase şi murdare de preoţi farisei  -  şi dinţi putrezi şi negri  -  şi-l scuipau, şi-apoi scoteau bice de piele, cu şfichi de sârmă, şi-i rupeau carnea de pe trup  -  şi scoteau ciocane şi cuie  -  şi i le băteau în frunte, şi-n palme, şi-n tălpile picioarelor  -  şi-n fiece coastă câte-un piron  -  şi unul, cel mai mare şi mai adânc bătut  -  în inimă…

…Pe Golgota răsunau, ritmic, ciocanele  -  şi le răspundeau gemetele celui răstignit…şi ţipetele mamei sale, ţinută departe de cruce, de braţe de legionari romani…Cei doi tâlhari, de-a stânga şi de-a dreapta, şi ei răstigniţi, îl păzeau, parcă, şi ei, pe Marele Răstignit  -  toţi îl păzeau  -  de frică să nu scape şi, repezindu-se la comenzile pământeşti şi cereşti,  să schimbe roata lumii  -  sau îl păzeau toţi, ca pe cel mai mare, singurul glorios împărat al pământului?…

“Eli, Eli, lama sabachtani?”  -  nu, o, nu  -  era un biet trup sfârtecat de fier  -  cât de neajutorat era!  -  trebuia să fie păzit de propria neajutorare…

“Părinte, în mâinile Tale îmi încredinţez sufletul!”  -  cât de măreţ, cât de puternic şi nepăsător la fier!  -   cât de senin ştia să moară…

…Pe un alt deal decât cel al răstignirii, o biată stârpitură îşi agăţase făptura într-o cracă de pom: pentru totdeauna, bărbia i se înfipsese în piept  -   capul, parcă, se oprise la mijlocul efortului de a se întoarce, înapoi, în inimă  -  nu mai avea unde să se-ascundă, decât în moarte…acolo şi nici acolo…biet cuget bântuit de vrăjitoare şi demon…nu se mai vedea din fiinţa lui decât părul ţepos, de arici…vreascurile braţelor şi picioarelor îi atârnau, ca la o păpuşă dezarticulată, păpuşă jucată de capriciile sorţii, şi-apoi azvârlită, cu dispreţ şi uitare deplină, în întunericul odăii…

Vrăjitoarele hohotitoare, scârţâitoare, grohăitoare  -  se-nălţaseră, cu dansul lor vijelios,  dement  -  cu vârtejul lor năpraznic, până la tavanul palatului, trecuseră dincolo de tavan, spulberaseră tavanul  -  se înălţară până la bolta cerului, spulberară şi bolta cerului  -  trăsnete cutremurară şi cerul şi pământul  -  se despică pământul , şi morţii ieşiră de prin morminte  -  vrăjitoarele urlară, de biruinţă, i se păru lui  -  dar nu, ele urlau înspăimântate  -  căci Învierea, învierile  -   nu erau urmare puterii lor arătate prin zborul satanic, ci a unei puteri vrăjmaşe lor: legiuni de arhangheli de foc măturară bolta înnegrită de nori şi de hora drăcească a ursitoarelor sălbatice, păgâne  -  şi ursitoarele sughiţară, prelung, de frică, şi se sfărâmară în bucăţi, în fâşii, într-o pulbere neagră, care căzu pe pământ  -   dar ploaia cumplită, potopul furios, spălă şi pulberile, spălă întreagă faţa neagră a pământului, până la oasele albe ale strămoşilor o spălă…se vedea temelia de cleştar fulgerător a pământului…Sângele care ţâşnise, precum  o fântână arteziană, din rănile Răstignitului, spre cerul negru  -  arse tot ce nu era sânge de lumină  -  o sferă de sânge luminos îmbrăţişă pământul  -  o sferă de lumină sângerie îmbrăţişă tâmplele zvâcninde, care bubuiau cu putere, gata să exlodeze, ale guvernatorului Iudeii, Pilat din Pont.

…Da, ştia acum că numele lui nu va fi uitat. Va fi, în vecie, legat de al Răstignitului Nevinovat  -  pe care, din prea multă oboseală şi zbucium, dintr-o atât de omenească ticăloşie a oboselii şi a terorilor strânse într-o viaţă întreagă, strat după strat  -  şovăise, când trebuise  să-l smulgă, pe el,  de la datoria lui cerească de a se răstigni şi răspândi, ca un nou sânge, în arterele întregului pământ…Şi, astfel, fusese cu el deodată, şi el, guvernatorul, procurator al Iudeii  -  răstignit…pe-aceeaşi cruce cu el, nevinovatul, era şi vinovatul de oboseală şi popas, în drumul spre, orbitoare,  ţinta cerească…dacă n-ar fi fost atât de orbitoare…o, zei…cumplită durere de cap, cumplită…

Şi un glas ciudat, batjocoritor şi, totodată, compătimitor, îi rosti în urechi o frază stranie, ca din altă lume şi din alt timp:

“Şi s-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat…”

“Adică, în zilele mele…Dar eu l-am răstignit pe el   -  sau pe mine el m-a răstignit?…Sau el s-a răstignit singur, iar pe mine m-a lăsat, iar, de izbelişte, al nimănui?…Dacă nu se răstignea, dacă nu se dăruia crucii şi nu-şi întindea braţele sub piroane şi nu poruncea sângelui său propriu să ţâşnească şi să ardă toată ticăloşia omenească  -  ce s-ar fi întâmplat? Oare  -  ce? Dacă eu aş fi fost hotărât şi puternic, şi-l puneam într-o galeră  -  şi-l trimiteam, undeva, în deşerturile Africii  -  sau în junglele munţilor Asiei  -  îl ascundeam acolo, iar eu îmi puneam capul pe butuc, la Roma? Ce s-ar fi întâmplat? L-ar fi găsit Tiberiu şi în gură de şarpe  -  căci fără banii fariseilor…nimic…Dar el, el se putea ascunde în văzduh  (  “şi s-a suit la ceruri, şi şade de-a dreapta tatălui”  -  auzi guvernatorul, iarăşi, glasul de peste spaţiu şi vremi…)  -  căci zic ucenicii lui, tot mai mulţi şi mai înverşunaţi, şi mai convingători  -  că a înviat…şi Tiberiu nu-l găsea acolo, în văzduh, degeaba se proclamă paiaţa imperială  -   zeu…nici măcar paiaţa de Tiberiu n-a învăţat să zboare după adevăraţii vulturi imperiali…nenorociţii…

Dar, dacă nu-şi năpustea sângele său,  arzătorul său sânge, cerescul şi îmblânzitorul său sânge, în arterele noastre…  -  nu ale mele, ci ale lor, oamenilor  -  eu sunt scos înafara oamenilor, eu sunt, nu-i aşa? “mereu vinovat”! Orice aş face, tot vinovat sunt! blestematele…  -  şi cum ziceam, ale lor artere aveau nevoie de sângele cel nou, de amintirea veche a unui sânge nou…Şi, oriunde l-aş fi dus şi răpit eu, pe el, de sub cruce  -  el tot s-ar fi întors, şi, singur, şi-ar fi întins mădularele pe cruce, şi singure mădularele, şi coasta   -  toată fiinţa lui de sânge nou  s-ar fi deschis, revărsând, de pe înaltul crucii,  nouă lumină de pace  peste pământ şi în privirile şi sufletele oamenilor… Cine ştie ce s-ar fi întâmplat…dacă aş fi…dacă aş fi…dacă…dacă…”

Fruntea înfierbântată a lui Pilat căzu peste braţele deformate de arme, de reumatisme, de poveri inumane şi răni omeneşti…buzele muşcate, până la sânge, lăţiră aţele sângelui lor scurs, peste braţe  -  şi picături negre căzură pe pervazul ferestrei  -   în care bătea lumina furioasă a lunii pline…Guvernatorul se visa, iar şi iar, copil  -  visa, iar şi iar, poiana blestemată  -   şi în urechi auzea, iar şi iar, cântecul-descântecul blestemat al sorţii sale blestemate…Cineva răstignit şi cineva blestemat…ce taină…veşnică taină…fără de care…unul fără altul nu se poate (şi, aici, se văzu, o clipă, ca-ntr-un fulger, silueta rebegită, de cioară îngheţată pe muchia văzduhului,  a celui ce-şi împungea zadarnic pieptul, ca inima să-i primească, iarăşi, înăuntrul ei, capul …)…nimic, din ce este, n-ar fi…nimic nu s-ar povesti…

Degetele unei palme imense, proaspăt străpunse de o luminoasă rană , orbitor de luminoasă, mângâiară fruntea muncită de vise, o viaţă întreagă muncită, fără să ştie deosebi visele  -  de viaţă…o mângâiară cu atâta infinită înţelegere şi blândeţe, de parcă erau degetele catifelate ale mâinii mamei sale, cea de demult şi cea nouă, din ceruri…şi o voce caldă, profundă, venind dintr-o altă, cu totul altă lume, rosti:”Pace ţie, chinuit al lumii  -  pace desăvârşită ţie…”

Şi, prin somn, din ochii chinuitului de vise guvernator al Iudeii, o lacrimă se prelinse …o lacrimă de linişte, ca a unui copil care, după zbuciumul unei zile, în care a fost într-una şi dureros zădărât de răutatea tovarăşilor de joacă, se pleacă, în sfârşit, seara  -   alintat, împăcat, sub mâna alinătoare a mamei…

                                                                                *

 

 

POVESTIREA BĂTRÂNULUI CÂINE JIMMY

- poveste  irlandeză -

 

Odată, demult, în tinereţele mele, eram în vizită la o fermă de conac, de lângă Belfast, la un irlandez cumsecade, cu care eram oarecum rudă, după stră-stră-bunica  mea dinspre mătuşa mamei…Era vară. Într-o noapte, târziu, stăteam crispat, la fereastră, ascultând o cu totul specială voce de câine. Am fost grozav de impresionat de expresivitatea durerii din scheunăturile câinelui.De câteva nopţi, ţinea, în limba lui câinească, discursuri atât de elocvente şi elaborate, de o retorică atât de copleşitoare, despre tristeţile lumii, despre toate suferinţele pământului, amestecând perifrazele cu pasaje de revoltă, de orgoliu rănit profund şi chiar de scurte catilinare  -  încât, chiar în acel ceas târziu şi fără lună, am început să fac un studiu sistematic şi febril, asupra variatelor sunete şi extrem de complicatelor modulări şi tranziţii, pauze şi intensităţi  -  notând, într-un tabel, prin raportare, împrejurările de emitere a tuturor acestor semne şi semnale: cine era prin preajma câinelui şi ce făceau cei ce-i dădeau târcoale, sau îl ascultau  -  calcule vizând bătaia vântului, intensitatea întunericului, magnetismul variabil al pământului, al lunii, al pietrelor şi copacilor  -  precum şi măsurători asupra subtilităţii luminii licuricilor, asupra tăcerii bruşte a broaştelor şi, bineînţeles, asupra huhuitului huhurezilor. Atât de sistematic şi complet comparatist a fost studiul acelei nopţi (poate că, în subconştient, nutream ambiţia de a propune în Parlament, în Camera Lorzilor chiar, pentru prima oară în istoria politicii, un câine atât de uman, sau atât de puţin uman, ţinând cont de sinceritatea discursului său…) , încât dimineaţă m-am simţit deplin încâinat şi profund introdus în vasta materie şi spiritualitate a suferinţei şi limbii bătrânului dulău. Aşa că m-am dus ţintă la cuşca unde-şi aştepta acesta  moartea, înconjurat fiind de iritarea tuturor membrilor conacului, unde hălăduiam de-aproape o lună:oameni, bibilici, măgăruşul cu care se rezolvau problemele umilitoare de tracţiune şi cărăuşie, găini, gâşte, alţi câini şi un clan viclean de pisici.

Bătrânul dulău, cu botul alb ca neaua, nu se arătă nici mirat, dar nici grozav de stingherit sau încântat de vizita mea matinală. Se mulţumi să aştepte, politicos, să încep eu conversaţia. Ceea ce şi făcui, deîndată, cu mult zel, pentru a-mi verifica, prin dialog, cunoştinţele elementare de limbă câinească, dobândite prin studiu individual, nebănuind nici cu spatele în ce lucruri complicate şi periculoase voi fi angrenat, de curiozitatea mea prostească:

-Bună dimineaţa. Mă numesc Fitzpatrick, şi aş vrea , în cazul în care-mi permiţi, să te-ntreb câte ceva.

-Bună dimineaţa, domnule Fitzpatrick, şi primiţi întreaga dovadă a stimei mele, în calitatea pe care-o aveţi, de oaspete al acestui conac!  -  hămăi, neaşteptat de politicos şi ceremonios, bătrânul câine. În măsura în care voi putea, voi răspunde curiozităţii dumneavoastră  -  continuă el, în aceeaşi notă de curtoazie. Mă simt sfârşit de puteri, de tuse şi de enervare  -  dar mă aflu foarte bucuros şi măgulit că un om a binevoit, în sfârşit, să pătrundă, prin efort intelectual susţinut şi salutar, subtilităţile limbii noastre. Dar, repet, mă simt foarte…

-Tocmai asta voiam să vă întreb, domnule…  -  trecui şi eu, imediat, obligat de regulile politeţii, la persoana a doua plural.

-Jimmy. Jimmy , aşa-mi zicea stăpânul, când încă avea răbdare să discute cu mine, în expediţiile noastre pe coclauri. O fi ăsta numele meu adevărat  -  nu mai ştiu. Sunt prea bătrân. De când nu-mi mai permit reumatismele să urc dealurile, numele meu s-a schimbat şi este rostit într-o limbă cu totul subcâinească şi nedemnă de un gentleman  -  ceva între “tâmpit bătrân”, “cotarlă bună de-necat”sau “mânca-te-ar fript hingherii”.

-Voiam să discutăm  -  trecui eu, foarte diplomat, peste penibilul situaţiei, create de evocarea ultimelor apelative, la ordinea zilei, pentru conlocutorul meu  -  voiam să discutăm despre motivul revoltei dumneavoastră.

-Şi dumneavoastră aţi fi la fel de revoltat ca şi mine, domnule Fitzpatrick, dacă vi s-ar tăgădui onorabilitatea familiei din care vă trageţi, precum şi dreptul de a muri onorabil.

-Fireşte  -  mă grăbii să-i întorc, pe cât posibil, la rându-mi , atitudinea politicoasă şi curtenitoare.

-Da, domnule Fitzpatrick, aceşti meteci[12] din ogradă, majoritatea chiar iloţi [13]sadea (numai priveşte-l pe măgarul ăla servil…) -  îndrăznesc să pună la îndoială stirpea mea nobilă şi stirpea pe care am slujit-o, cu credinţă, în lumea oamenilor  -  familia O'Finnegan.

-Dumneavoastră, domnule Jimmy, sunteţi…?  -  începui eu, nesigur şi, oarecum, intimidat de aerul grav şi vibrând de nobile-orgolii , al conlocutorului meu.

-Da, eu sunt stră-stră-strănepotul celui care a înfruntat, alături de casa nobiliară pur irlandeză O'Finnegan, pe însăşi măria-sa Satana, sumbrul şi taciturnul măcelar Oliver Cromwell  -  iar bunicul meu a participat la cel mai ciudat şi mai măreţ şi eroic război al acestor ţinuturi de lângă Belfast. Da, domnule Fitzpatrick, şi cine-mi tăgăduieşte istoria, nu mă tăgăduieşte doar pe mine, ci tăgăduieşte neamul irlandez, şi-l tăgăduieşte pe însuşi Dumnezeu din ceruri  -  se aprinse, treptat, ameninţător, bătrânul dulău  -  hămăiturile lui, adevărate sacade oratorice, astupând toate zgomotele dimineţii  -  scârţâiturile de uşi şi porţi, şi de care greoaie, şi gâgâiturile, măcăiturile   -  şi lătrăturile uşuratice ale tineretului canin.

-Domnule Jimmy, vă rog să nu mă bănuiţi că m-aş fi aliniat, cumva, denigratorilor dumneavoastră şi ai nobilei familii O'Finnegan…

-Fie-mi iertată remarca, dar dumneavoastră, domnule Fitzpatrick, care am înţeles  că veniţi de la Londra, nici nu prea aveţi cum să fi auzit de vremurile eroice ale Irlandei  -  şi cu atât mai puţin de familia O'Finnegan. Pe la Londra nu se spun decât minciuni ordinare şi calomnii murdare şi perverse, la adresa noastră, stimate domnule Fitzpatrick  -  îşi rezemă bătrânul câine capul de labe, cu ironie amară, cu mânie înnăbuşită şi revoltă neputincioasă, care-i stinseră glasul şi-l înecară într-o tuse seacă şi chinuitoare.

-Domnule Jimmy, dacă pot să vă ajut…  -  începui eu, foarte stingherit de lipsa de diplomaţie a dulăului, care contrazicea flagrant bunele maniere, de care făcuse uz până atunci, şi care sunt atât de necesare într-o discuţie care abia s-a-nfiripat.

-Nu, domnule, nu mă puteţi ajuta decât într-un singur fel.

-Care, domnule Jimmy?

-Unul singur, da, domnule Fitzpatrick: să-i spuneţi gazdei dumneavoastră să-mi acorde  o moarte conformă cu onorabilitatea stirpei mele, a neamului meu, a meritelor mele personale şi ale strămoşilor mei eroici. Nu blestemata şi ruşinoasa injecţie letală, dată de mâna unui călău , nenorocit şi ipocrit, de veterinar…

-Ci?…  -  întrebai eu, puţin surprins şi aţâţat de posibila urmare explicativă a frazei dulăului.

-Ci moartea demnă de un ostaş, da, domnule, un ostaş!  -  căci şi eu, şi tot neamul meu, am fost o stirpe mândră de războinici: doresc, şi asta e ultima mea dorinţă, să mi se acorde moartea de ostaş, prin plumb şi pulbere de puşcă…împuşcarea onorabilă, domnule Fitzpatrick  -  şi, de supărare şi indignare, i se stârni bătrânului,  iar, nesfârşita şi chinuitoarea tuse, care aduse pe botul său câteva picături de sânge.

-Da, domnule Jimmy, voi face toate demersurile…

-De fapt, e totuna. Neamul nostru se stinge, şi, odată cu el, o istorie glorioasă, precum aceea a primelor epoci din cerul zeilor.

-L-aţi citit pe Hesiod[14], domnule Jimmy?  -  întrebai eu, încercând să abat amărăciunea şi furia mocnindă, din discursul dulăului, printr-o măgulire, recunosc, perversă.

-Stăpânul meu, John O'Finnegan, citea cărţi eroice, cărţi de mare înălţime morală şi spirituală, în biblioteca vechiului conac, pe care l-a cumpărat actualul stăpân…după moartea bunului domn John…iar eu stăteam culcat la picioarele nobilului şi viteazului domn John O'Finnegan, şi ascultam şi mă instruiam neobosit.

-Câtă cinste pentru mine, să vorbesc cu un …  -  încercai eu să continuu, pe panta ruşinoasă, pe care o apucasem. Spre surprinderea mea, dulăul mi-o tăie:

-Da, domnule Fitzpatrick, spuneţi, că nu e nici un neadevăr  -  ci e şi adevărat, şi o mare mândrie: da, cu un câine erudit. Da, irlandezii nu sunt doar nişte sărăntoci, irlandezii nu sunt doar beţivii despre care perfidul Albion face atâta propagandă  -  ci sunt un neam de străvechi erudiţi, sunt harnici, sunt loiali  -  da, domnule , cei mai loiali de pe faţa pământului!, sunt eroici şi neînfricaţi, precum zeii din ceruri…

-Nu sunteţi creştin, domnule Jimmy?  -  întrebai eu, strecurându-mi, cu discreţie, indiscreţia  -  pe lângă panegiricul făcut de dulău.

-          Ba sunt un foarte pios creştin, dar metaforele antice îmi sunt mai la îndemână şi mă însufleţesc mai mult, în discursurile mele, de fapt, adevărate şi triste solilocvii. Căci atât mi-a mai rămas, domnule Fitzpatrick, discursul de unul singur, predica în pustiu, stimate domn …

-          Nu v-aţi simţi mai uşurat dacă mi-aţi spune, dacă mi-aţi povesti, mărturisi, acum, înainte de…

-          Nu vă sfiiţi de cuvinte, şi nici de mine, domnule Fitzpatrick  -  da, înainte de moarte! Nu mi-e frică de moarte, cum nu i-a fost nimănui din neamul meu  -  ci de o moarte dezonorantă, asta da, domnule!Da, domnule, moartea trebuie să fie apoteoza vieţii, dacă ai ştiut să fii demn, să-ţi trăieşti viaţa cum trebuie, cu cinste şi loial crezului tău şi al neamului tău. Singura amărăciune este că, unui bătrân şi pios catolic ca mine, nu-i  va fi acordată sfânta împărtăşanie, înainte de moarte  -  şi asta din nişte obscure şi ciudate raţiuni, care ţin de prejudecăţi şi mai obscure, şi mai ciudate: noi, câinii, suntem demni de a apăra , cu viaţa noastră, viaţa stăpânilor noştri, suntem demni de a muri pentru ei sau alături de ei, pe câmpul de bătălie, sau la mormântul lor să ne stingem, de durere  -  ne dăm sângele pentru patria şi Dumnezeul Irlandei  -  dar nu suntem găsiţi demni de a fi împărtăşiţi creştineşte, ca orice simpli muritori care şi-au făcut, întreaga lor viaţă, datoria, nimic altceva decât datoria  -  dar deplin, fără nici o şovăială   -  deplin , stimate domn, faţă de patrie, neam şi Dumnezeu…şi suntem daţi pe mâna infamă a …veterinarului…injecţie letală…  -  şi bătrânul dulău scuipă, iar, sânge, dar, de data aceasta, cu o infinită  scârbă.

- Voi face toate diligenţele pe lângă…

- Nu, domnule Fitzpatrick, mi-o tăie, aproape violent, cu nespusă amărăciune, bătrânul ostaş  -  eu nu cerşesc nimic, nimănui: e regretabil, pentru nişte oameni drepţi, ca irlandezii, că împărtăşesc (unii din ei, cel puţin) prejudecata celorlalte neamuri, care sunt, în general, degenerate  -  prejudecata despre noi, câinii eroici. Nu-i nimic, demnitatea şi sufletul curat sunt mai presus de toate divagaţiile şi efemeridele vieţii. Dumnezeul eroilor va şti să mă primească sus, în ceruri, cum se cuvine  -  spălând ruşinea nedreptăţii de pe obrazul nostru  -  şi, poate, iertând oamenilor irlandezi această singură carenţă a mentalităţii lor  -  o mentalitate , de altfel, de cea mai înaltă strălucire şi pătrundere…dar, vedeţi, ei nu-şi dau seama că, astfel, refuzându-ne sfânta cuminecătură, ne azvârl, pe noi, fervenţii apărători ai catolicismului  -   în partea pe care noi am duşmănit-o toată viaţa noastră, contra căreia am luptat toată viaţa noastră  -  în partea protestanţilor…

- Dar, până la sfânta cuminecătură, pe care, aveţi cuvântul meu de onoare, voi face tot posibilul s-o obţin pentru dumneavoastră, ca meritată răsplată pentru eroismul dumneavoastră…

- Domnule, nu ştiţi nimic, iertaţi-mă că sunt franc cu dumneavoastră, nu ştiţi nimic, pentru că nu puteţi să ştiţi nimic despre eroismul meu. Sunteţi străin. Poate nu e o vină, neapărat  -  ci, mai curând, să zicem, o întristătoare constatare.

O clipă, mă fâstâcii, cât eram eu de om  -  şi fusei cuprins de o disperare ciudată…şi de amărăciune…Apoi:

-Domnule Jimmy, fiţi, vă rog, generos, şi acum, în faţa morţii, pe care spuneţi c-o aşteptaţi şi-o primiţi cu toată seninătatea şi demnitatea  -  până la spovedania, în faţa preotului, care va preceda sfânta cuminecare, pe care v-am promis-o  -  uşuraţi-vă inima şi amărăciunea -  ca-ntr-un exerciţiu pregătitor pentru sacramentele reale  -  şi povestiţi-mi ceea ce eu nu ştiu, pentru că, şi aici aveţi deplină dreptate,la Londra, unde au locuit părinţii mei şi unde m-a născut mama pe mine, se cunosc prea puţine despre nobila familie O'Finnegan şi despre eroismul ei…

-Nu puţine  -  nimic!  -  mi-o reteză, pornit, bătrânul  câine. Da, domnule Fitzpatrick, o să vă fac acest hatâr, pentru că sunteţi o inimă curată  şi o minte binevoitoare şi deschisă, şi pentru că încercaţi să scăpaţi de blestemul prejudecăţilor  -  dovadă că, acum, aţi învăţat limba noastră nobilă şi avântată, a câinilor  -  da, vă voi face hatârul, pentru că, în definitiv, nu v-aţi cerut dumneavoastră naşterea la Londra, în inima perfidiei omeneşti  -  iar nu la Belfast  -  şi vă voi povesti câte ceva din istoria familiei O'Finnegan. În definitiv, după moartea mea, poate veţi ţine minte să spuneţi şi altora ce a fost odinioară. Dar astăzi, oamenii nu mai vor să ştie cine-au fost. Se mulţumesc cu ce vor alţii să facă din ei.

-Vă mulţumesc pentru hatâr, domnule Jimmy  -  încercai eu să îmbin politeţea cu o undă de maliţie.

-O să mă iertaţi  -  trecu, rezolut, bătrânul câine, peste firava mea intenţie maliţioasă, ca peste ceva prea neserios, pentru a merita să fie luat în seamă  -  că nu-mi mai amintesc datele, anii, zilele…Sunt bătrân, şi nu mă ruşinez, căci n-am îmbătrânit la întâmplare ori degeaba. Vă voi relata faptele. Faptele, înainte de toate, sunt dovezi  -  un neam, o stirpe  -  există prin fapte  -  chiar dacă avocaţii chiţibuşari de la Londra şi de mai ştiu eu unde caută să convingă o lume întreagă că faptele fără documente şi cifre şi date nu fac nici cât o ceapă degerată. Faptele, însă, fac adevărata istorie  -  chiar dacă, se ştie, istoria este a învingătorilor. Dar memoria popoarelor, până nu va fi învinsă complet de avocaţi  -  tradiţia, tradiţia! dragă domnule Fitzpatrick!va asigura un grăunte de adevăr, în toată această şerpărie, opera de  falsificare avocăţească, a învingătorilor vremelnici. Faptele, aşa cum le mai înregistrează, încă, pe ici, pe colo, tradiţia, străbunica tuturor istoriilor din lume  -  asigură existenţa reală a omenirii  -  hârtiile asigură doar existenţa avocaţilor hoţomani şi demagogilor de la Londra  -  continuă să peroreze bătrânul câine patriot.

-Da, faptele, spuneţi-mi faptele, relataţi-le  -  mă strecurai, iar, printre frazele bătrânului dulău.

-Nu ştiu dacă va fi o relatare. O relatare necesită, spun încă o dată, precizia părelnică, adormitoare, a datelor. Eu nu mai sunt cu mintea şi memoria în cea mai bună stare. Vă voi face să retrăiţi starea eroică, asta este esenţialul în păstrarea tradiţiei. Vă voi povesti, voi încerca să reînvii imagini, nume, gesturi fundamentale, gesturi de nobleţe şi de autosacrificiu, domnule Fitzpatrick.

-Foarte bine, domnule Jimmy, foarte bine, vă urmăresc cu maximă atenţie…(dac-aş fi fost frust, ca interlocutorul meu, fraza ar fi sunat astfel: “Îţi închipui, oare, că voi scăpa prilejul să mă perfecţionez în studiile lingvistico-canine, numai pentru că tu eşti un bătrân senil, naţionalist şi fanfaron?…).

Bătrânul mormăi ceva, pentru sine sau pentru mine, n-am priceput prea bine. Poate intuia, cu intuiţia ascuţită a muribunzilor, care sunt gândurile mele adevărate. Apoi, tăcu o vreme, reculegându-se, ori, poate, voind să savureze, în de sine, melancolia amintirii, pentru a da, apoi, mai multă forţă evocatoare cuvintelor povestirii  -  faţă de un străin venetic, cum eram eu. În fiecare povestitor se ascunde un orgolios şi un cabotin. Se auzeau, şi stinghereau acest moment de reculegere, indiferent de natura şi intenţia sa  -  banalele şi iritantele divagaţii ale bibilicilor şi gâştelor, precum şi glasul gros şi răguşit şi arţăgos al stăpânei fermei, care-i reproşa nu ştiu ce stăpânului. Dar bătrânul câine trecu, cu maximă generozitate şi nobleţe, superior, peste aceste nimicuri, ignorându-le ca pe o muscă supărătoare  -  şi începu, cu tonul vocii complet schimbat; se simţeau, în tremurul de bătrâneţe, şi tremurul emoţiei sincere, şi abia reţinute lacrimi bătrâneşti  -  dar bravul ostaş ştiu să se stăpânească, fie şi în astfel de momente de răscruce:

-Probabil că nu veţi crede, multe dintre cele pe care le veţi auzi  -  se asigură el, într-o privinţă. E treaba dumneavoastră. De altfel, chiar şi mie, celui care le-am ascultat de la bunicul meu  -  îmi vine greu să înţeleg pe deplin anumite lucruri. Bunicul meu, ţin să o spun de la bun început, era de un bun-simţ şi de o cinste care l-au şi răpus…englezii n-au, în moartea lui, nici un merit …Dar, după o viaţă în care mi s-au întâmplat şi arătat multe lucruri ciudate, am putut, oarecum, să pun de acord majoritatea celor povestite de bunicul meu, cu cele trăite de mine. Şi, în linii mari, veţi auzi nişte lucruri pe care eu le-am asimilat. Cele pe care nu le-am înţeles deplin, vi le voi enunţa scurt  -  fără să stăruiesc, fără comentarii. Veţi judeca singur. Oricum, sper că veţi remarca singur că povestirea mea  -  nu povestea, cum s-ar şuiera la Londra  -  se sprijină pe ea însăşi, printr-o logică interioară asemănătoare aceleia din tragediile greceşti, asemenea hybris-ului şi hamartiei[15]…

Vreau să spun că, în cursul povestirii (nu poveştii…) care a urmat, trimiterile erudite, la noţiuni şi texte clasice, nu m-au mirat deloc : se împleteau organic cu personalitatea conlocutorului meu, şi erau fireşti, pentru cineva care ascultase, în nopţile lungi ale iernii irlandeze, culcat la picioarele stăpânului său, pasajele eminente ale literaturii clasice europene.De aceea, aceasta este ultima remarcă, prin care întrerup firul discursului emoţional al bătrânului oştean, câinele Jimmy.

-Era tot într-o vară, ca acum. O după-amiază de vară, în care albinele păroase, de pădure, bâzâiau, molcom şi continuu, peste grădina conacului, prin pomii încărcaţi de rod, peste colinele verzi din depărtare  -   apoi  risipindu-se, în zare,  şi intrând în pădurile dese de fagi şi brazi…erau mult mai multe păduri pe atunci, la poala munţilor golaşi.

Bunicul meu, pe care, printr-o curioasă coincidenţă, îl chema tot Jimmy, ca şi pe mine  -  tocmai aţipise pe iarba deasă şi grasă. Fusese un an îmbelşugat, pentru biata Irlandă  -   obişnuită, ani în şir, cu foametea şi sărăcia, care-şi făceau culcuş statornic şi de lungă durată. Dar tocmai în aceşti ani ce fuseseră grei pentru noi, hulpavii vulturi de stârv năvălesc asupra noastră, să ne apuce  până şi ultima bucăţică  -  şi poartă numele atât de englezi, cât şi de irlandezi…

Nu ştiu, stimate domnule Fitzpatrick, cum de o ţară alesă de Dumnezeu şi un neam ales al lui Dumnezeu, precum Ţara Irlandei şi neamul irlandezilor  -  are atâtea cozi de topor. Probabil pentru că neamul acesta, printr-o compensaţie dumnezeiască, are şi mai mulţi eroi, decât toate neamurile luate la un loc.

Conacul stăpânului bunicului meu Jimmy, viteazul şi cinstitul O'Finnegan, se învecina cu conacul unei asemenea Iude  -  care se numea O'Brian. Îşi vânduse sufletul diavolului, trecând la religia tâlharilor care veneau, prin noapte, spre gâtul neamului irlandezilor de treabă  -  veneau cu cuţitele ridicate. O'Brian, după ce fusese mituit şi ghiftuit cu titluri umflate şi pământuri mănoase, cum neam de neamul lui nu visase măcar  -  trebuise să-l plătească acest belşug, picat din cer  -  şi să-şi vândă sufletul către diavol. Se făcuse protestant  -  şi, de-atunci, îi vâna într-una, neobosit, pe cei de la care diavolul smulsese pământul şi titlurile, prin crimă şi nelegiuire, spre a i le da lui. Da, îi hăituise, Iuda ăsta, zi şi noapte, pe Malloney şi Barck, familiile de la care răpiseră englezii pământurile şi le dăduseră lui O'Brian. Şi acum, după ce-i nimicise şi-i risipise în munţi, îşi îndreptase botul lui nesătul şi către ferma, pământurile şi conacul O'Finnegan.

Cum picotea aşa în iarbă, gândindu-se la soarta nedreaptă şi dureroasă  -  bunicul meu Jimmy prinse, în urechile lui amorţite de zumzetul tihnit al albinelor, un pocnet ca de dop de şampanie deschisă, urmat de un suspin. Apoi, paşi grei şi înfundaţi zdupăiră prin iarbă. Bunicul Jimmy sări, ca gândul, la gâtul uneia dintre umbrele de tâlhari , veniţi pe sub copacii frunzoşi ai grădinii. Se auzi, în tot ţinutul, un urlet neomenesc, horcăituri  -  şi curseră înjurături grele şi speriate. Unul dintre bandiţii   -  care, toţi, aveau flinte  -  smulse de la şold un cuţit deja însângerat, şi se repezi cu el la beregata bunicului meu. Mişcare greşită: bunicul meu nu era vreun dog greoi, şi, pe-atunci, era un dulău tânăr şi puternic, iute nevoie mare  -  deci, Jimmy bunicul îi dădu drumul de beregată primului tâlhar şi sări, dintr-o singură zvârcolire în aer, rupând, cu colţii lui aprigi, mâna cu cuţitul însângerat. Peste urletele, îndoite acum, se auzi glasul stăpânului O'Finnegan:

-Pieriţi, nelegiuiţilor, de pe pământurile mele!

Şi flinta lui, totdeauna încărcată, trăsni. O a treia umbră se prăbuşi, înjurând de zor  -  aşa că al patrulea atacator n-avu altceva ce face, decât s-o ia la sănătoasa.

Stăpânul O'Finnegan îi legă pe cei trei răniţi, oamenii Iudei-O'Brian. Unul dintre ei, cel suguşat de bunicul, trăgea să moară. Păcat nu era de tâlharii ăştia, ci de cei doi fraţi Paddy, servitorii stăpânului, care zăceau sub copaci, în iarbă, unul cu carotida tăiată, de cuţit  -  celălalt cu un glonte, tras de aproape, prin spate, drept în inimă. Amândoi fuseseră atacaţi din spate şi ucişi pe nepregătite, în mod laş.

Stăpânul, după ce-i doftorici, cum putu, ca un bun creştin ce era, pe duşmanii răniţi  -  rezemându-se în flinta încă fumegândă, se aşeză pe treptele conacului, cu bărbia pe genunchii strânşi. Bunicul meu se aşeză, după obicei, lângă el  -  şi bravul O'Finnegan îl mângâie pe spinare, dus pe gânduri:

-Ei, ei, ce ne facem acum, viteazul meu Jimmy? Am rămas numai noi doi să apărăm conacul şi pământurile astea. Şi strămoşii se uită la noi trişti, ieşiţi de prin cimitire. Ce-i de făcut?…

Toată noaptea, până-n ziuă, bravul O'Finnegan stătu, ca o statuie a deznădejdii, pe trepte. Iar bunicul Jimmy, la picioarele lui. Tot aşa de nemişcat  -  doar trăgând cu ochiul în sus, la obrazul tras şi palid al stăpânului  -  şi cu urechea la împrejurimi, să nu se mai găsească vreun duşman…

-Nu, Jimmy dragă, nu mai vin  -  li-e frică, noaptea, să nu se împuşte între ei, sau de capcane…ei-ei…  -  murmură stăpânul.

Patrick O'Finnegan era un bărbat de vreo 35-40 de ani, înalt şi ciolănos, cu părul scurt, roşcat şi cu ochii verzi. O faţă slabă, dar energică, cu buzele strânse, cu amărăciune  -  o privire, însă, dusă-n zări, sub o frunte înaltă  -  îmbinau spiritul visător al celţilor cu omul de acţiune. De fapt, tot aşa alternau şi stările lui sufleteşti: de la visul cel mai blând, de copil mare  -  la acţiunea cea mai trepidantă, febrilă sau fulgerătoare, după caz  -  dar extrem de precisă şi eficientă. De la cântecul de vioară, când aspru, când plutind, tânguitor, spre stele  -  la pânda în pădure, ori în tufişurile câmpiei, ori urmărind, peste largul câmpiei, vânatul, cât şi pe tâlharii, tot mai mulţi şi mai obraznici şi mai fioroşi…Orfeu[16] şi Ajax[17], într-un singur om. (Hmmm..)Un om blând şi bun, nesfârşit de bun  -  şi un trăsnet din cer: acelaşi om.

În verile vechi, când unii oameni mureau de foame în ţinuturile de nord ale Irlandei, după secete îndelungi  -  Patrick O'Finnegan cutreiera , pe cal, câmpii de turbă şi păduri şi dealuri şi munţi  -  şi-i strângea pe cei cu o scânteie de viaţă în ei, adunându-i la conac, să-i îngrijească, să-i pună iar pe picioare  -  atunci, conacul devenea un adevărat spital. Sau pornea, cu o căruţă cu saci de cartofi şi grâu, pe la casele risipite, pe dealuri şi câmpii  -  aducând, în fiece colibă, hrană pentru copiii cu ochi mari, plini de febra păcătoasă a foamei.

Dar, pe-atunci, trăia şi doamna Mag, soţia domnului Patrick. Ea, şi înc-o femeie din neamul OFinnegan, îngrijeau ca nişte surori, de bieţii oameni. Într-o primăvară, după ce oaspeţii năpastei, găzduiţi cu atâta generozitate de familia O'Finnegan, se întorseseră pe la colibele şi câmpurile lor  -  doamna Mag, de atâta oboseală şi luând, de la flămânzii îngrijiţi de ea, o ticăloasă de gripă  -  se stinse repede, în nici o săptămână. Frumoasă femeie a fost, doamna Mag. Şi tot atât de bună la suflet, şi dăruită semenilor, cât şi bărbatul ei. Dar n-avu zile. Şi nici domnul Patrick noroc.

Pe doamna Mag a cerut-o, pesemne, Dumnezeu, ca înger, în ceruri. Aşa rămase singur, şi fără urmaşi, stăpânul conacului O'Finnegan.

Oftând, în primele raze ale răsăritului, stăpânul Patrick, care probabil că rememorase şi el, ca şi bunicul meu, agitata viaţă a O'Finneganilor  -  viaţă aflată parcă sub tainic şi vrăjmaş blestem  -  se ridică şi-i zise lui Jimmy, bunicului meu:

-Hai, Jimmy, să vedem ce zic şi ceilalţi bravi irlandezi de dandanaua asta.

Căci oamenii lui O'Brian, susţinuţi , cu bani şi îndemnuri  -  ba, din vreme în vreme, şi cu soldaţi ai Maiestăţii Sale de la Londra  -  îi hăituia şi pe vecinii ceilalţi  -  după ce văzuseră că le mersese din plin cu sărmanii Malloney şi Barck. Toţi bunii irlandezi se înarmaseră până-n dinţi şi stăteau pe picior de război  -  căci, oricând, se puteau trezi cu cuţitul Iudei în gâtlej, sau cu plumbii mercenarilor în piept, ori pântece. Ţineau legătura, unii cu alţii  -  măcar să ştie dacă şi câţi mai trăiesc, dintre ei.

Şi-aşa, o dimineaţă şi-o după-amiază întreagă, călări stăpânul, bunicul Jimmy alergând pe jos, pe lângă cal, cu limba scoasă de căldură  .  Aşa peregrinară, pe câmpiile de turbă şi pe dealuri  -   şi stăpânul Patrick, cu vecinii întâlniţi, şuşotiră în întunericul ori penumbra conacelor risipite, ori se opriră pe prispa crâşmelor din 2-3 târguri mai apropiate  -  unde, cu feţele grave şi frunţile încruntate, tăifăsuiră îngrijoraţi, bravii irlandezi catolici.Nu zic, se şi bău ceva  mai mult ca de obicei, dar nu prea mult  -  în schimb, răsăriră mult mai multe arme, la lumina soarelui tot mai obosit  -  decât răsăreau, de obicei, în rândurile dârzilor, dar paşnicilor din fire, irlandezi.

Seara târziu, când stelele podidiseră de mult cerul  -  bunicul şi stăpânul O'Finnegan  stăteau, iarăşi, pe treptele conacului. De data asta, stăpânul ungea câteva flinte şi se uita , cu un ochi, pe gura lor, să le vadă ţevile cât sunt de bune, pentru a trimite plumbii în Iuda. Şi totul, la lumina unei făclii de răşină şi a vreo 4-5 lumânări groase.

Vântul nu bătea deloc, cum nu bătuse toată ziua. Dinspre poarta conacului, se auzi o voce:

-Hei, Patrick O'Finnegan!

Era vecinul de peste două dealuri, nobilul Ossian. Vedeţi, îl chema precum pe bardul nostru veşnic. Stăpânul era cam mirat  -  doar vorbise cu el, în timpul zilei.

-Hai, intră şi zi care-i baiul  -  zise, totuşi, cu jumătate de gură, stăpânul O'Finnegan.

Ossian era un bătrân verde, la fel de înalt ca gazda, dar mult mai subţire, îmbrăcat doar într-o cămaşă  -  atât de albă cămaşa, că şi la lumina făcliei, şi tot strălucea, de parcă era presărată cu steluţe. Oftă:

-Ştii, voiam să te întreb azi, dar am uitat…Măi Paddy, ce-ai făcut cu cei trei oameni ai lui O'Brian?

-Sunt în pivniţă. Îşi spovedesc, la ora asta, unul altuia, păcatele  -  răspunse calm, chiar batjocoritor, stăpânul O'Finnegan.

-Şi ce-ai de gând cu ei?

-Ce-am de gând? Ar trebui să am de gând , chiar în noaptea asta, să-i trimit să se întâlnească, pe lumea cealaltă, cu fraţii Malloney, cu fraţii Barck, cu Teddy O'Hara şi cu cei doi Paddy  -  dacă o fi posibil, pe lumea cealaltă, să se întâlnească dracii cu îngerii. Asta ar trebui să am de gând.

-Dar ce-ai de gând de-adevăratelea?

-Cu ucigaşii nu trebuie să-ţi faci gânduri prea multe. Simbriaşii morţii, ucigaşii ăştia năimiţi, au stins, la ordinul lui O'Brian şi al englezilor, două neamuri vechi de irlandezi. Şi voiesc să stingă, prin mine, şi neamul O'Finnegan. Ce crezi, tu ce-ai avea de gând?

-Eu pe tine te întreb, căci la tine în pivniţă sunt ei acum. N-am zis nimic azi, de faţă cu fraţii noştri  -  dar acum îţi zic. Dacă nu le dai drumul, o să iasă dandana şi mai mare.

-Mai mare decât care? Sunt 300 de ani şi mai bine de când ne spârcuiesc englezii şi cozile lor de topor, ne măcelăresc prin casele noastre, şi pe ogoarele noastre, şi pe unde ne întâlnesc. Ce-ai vrea, să-i dezleg şi să-i pun la masă cu mine? Nici Hristos n-a stat la masă cu Iuda, până la sfârşit, ci l-a trimis la treaba lui întunecată.

-Păi, trimite-i şi tu, înapoi  -  vorbi moale şi cu înţeles, bătrânul Ossian.

-Unde, înapoi? La O'Brian? Sau la englezi?

-Tot un drac, măi Patrick. Află că, în seara asta, au sosit, cu trenul, 100 de soldaţi englezi, înarmaţi până-n dinţi, chemaţi de O'Brian. Auzisem ceva de cu seară   -  acum sunt sigur. Iar mâine vor începe să ne hăituiască.

-Da? Şi eu, ce să fac? Să mă duc la englezi şi să-mi scot pălăria:”How dou you dou, misters  -  iată încă trei călăi de-ai voştri, luaţi-i, ca să fiţi,  cu totul 103!” Da, asta să fac? Spune, Ossian!

-Nu ştiu, O'Finnegan. Nu te vor face una cu pământul doar pe tine  -  ci şi pe noi, vecinii tăi. Hai să nu le dăm motiv s-o facă.

-Da, Ossian. Să nu le dăm motiv  -  şi-atunci ne vor ucide fără motiv. Ţi-e mai la îndemână, va să zică, să fii ucis fără motiv, decât să fii ucis cu motiv. Te vei simţi, aşa, mai cu inima împăcată, când îţi vor spune: “Scuză-ne, te legăm la ochi şi te-mpuşcăm, dar simte-te bine, căci te-mpuşcăm fără motiv!” Da, Ossian ? Oricum, tot ne vor împuşca. N-au venit ei cu trenul, pân-aici, ca să se-ntoarcă înapoi, fără să facă nimic, fără pradă şi fără să le mulţumească pe cozile lor de topor. Eu, drept să-ţi spun, m-aş simţi mai uşurat să mor dintr-un motiv  -  un motiv anume: acela că am încercat să mai răresc Iudele, din Irlanda.

-Gândeşte-te bine ce faci, O'Finnegan  -  spuse, apăsat, Ossian bătrânul.

-M-am gândit bine de tot, Ossian.Atâta m-am gândit, o viaţă întreagă, la sărmana Irlandă şi la soarta ei  -  că mi-am pierdut şi nevasta, şi rostul, şi liniştea. Sunt ca o fiară hăituită, toată vremea mă feresc şi mă ascund, aici, în ţara mea, pe pământul meu, în mijlocul neamului meu  -  de ce să mă ascund? Dar, uite că aşa am ajuns: să mă ascund! Ce vor englezii ăştia, Ossian? Ţara noastră-i săracă, murim cu miile, când nu se fac cartofii ori grâul. E frumoasă, da-i săracă. Suntem săraci lipiţi pământului, Ossian. Nu aveam decât o singură avere, Ossian: mândria, demnitatea de a fi irlandezi liberi. Ne-au luat-o şi pe asta, roşii şi-mpănăşaţii ostaşi, simbriaşii morţii  -  călăii Preagraţioasei Sale Maiestăţi de la Londra. Şi Iudele noastre, îndopate şi mituite de călăii noştri  -  Iudele care, pentru 30 de arginţi, şi-au vândut sufletele şi şi-au părăsit legea strămoşească. M-am săturat, Ossian. M-am săturat  -  e vremea să devenim, din vânat, vânători. Asta gândesc eu, Ossian.

-Te-am ascultat, O'Finnegan. Vorbeşte durerea din tine. Durerea de a o fi pierdut pe frumoasa şi vrednica Mag, şi pe cei doi Paddy. Dar gândeşte-te şi la noi. Gândeşte-te la realitatea care ne-nconjoară, la ceea ce suntem noi cu-adevărat: nişte neputincioşi, săraci lipiţi pământului, cum însuţi spuneai  -  şi neputincioşi. N-avem tunuri, n-avem nici flinte destule  -  n-avem bani cu care să le cumpărăm, n-avem bani nici de gloanţe ori pulbere  -  cu ce să-nfruntăm tunurile regale englezeşti?Spune,O'Finnegan!

-Asta spui tu! Eu spun că avem o inimă-n piept şi că ar trebui s-avem şi sânge în inima asta. Şi credinţă în Dumnezeul Irlandei, şi dor de libertate…Ce, ţi se pare puţin, dac-am avea ce nu vrem s-aveam, nu că nu putem s-avem?

-Degeaba ai inimă şi ai sânge  -  nu-l ai decât ca să ţi-l verse duşmanii, dacă n-ai şi bani pentru arme. Trebuie şi credinţă, şi dor de libertate  -  dar trebuie şi cu ce să poţi să-ţi aperi dorul de libertate. N-o să te lupţi cu arcul şi cu săgeata, ori cu pumnii goi!

-De ce nu, Ossian? Strămoşii noştri trăgeau în Cromwell destul de binişor, cu săgeţile…

-Da, şi Cromwell i-a transformat într-o nouă mare a Irlandei  -  marea de sânge şi cadavre. Şi nu mai suntem, azi, pe vremea victoriei prin săgeţi! Stinge-ţi mânia şi aprinde-ţi înţelepciunea, O'Finnegan!

-M-ai năucit cu-atâta cârteală şi cu-atâta laşitate, pe care o vinzi drept  precauţie şi înţelepciune. Gata! Vino cu mine şi-o să-ţi arăt minunile pe care le poate face credinţa. Hai, vino cu mine!

Şi-l apucă de umăr, gata să-l smulgă spre poartă.

-          Ho, nebunule, apucatule!  -  strigă, împiedicându-se, luat prea cu zorul, bătrânul Ossian. Ce să-mi arăţi? Englezii ne vor incendia cătunul, mâine în zori. Ce poţi tu să faci să nu-şi scalde baionetele-n oglinda roşie a sângelui nostru, până în zori?

-    -Nu mai întreba, nu mă mai turba, vino! Uite calul, ţine hăţurile, hai!  -  tună O'Finnegan  -  şi-l încălără aproape cu forţa, pe bătrânul Ossian, pe o iapă albă, cu o stea neagră în frunte.

Bătrânul Jimmy se luă după ei, alergând, depănând de mama focului, din labe  -  şi pierzându-se , toţi , cai şi călăreţi, în noaptea câmpiei de turbă, apoi în noaptea unei păduri, parcă fără capăt.

Se strânsesseră, parcă, toate umbrele iadului, în jurul călăreţilor furioşi, care alergau mâncând pământul. Ramuri, ca nişte gheare, îi plesneau, peste feţe şi ochi, pe cai şi călăreţi, deopotrivă. Dar, neînduplecaţi, aceştia călcau, hotărâţi, întunericul, şi înaintau ca mânia cerului şi iadului, laolaltă.

După vreun ceas de galop nebunesc, se deschise, deodată, în faţa ochilor, o poiană, perfect rotundă şi largă , complet şeasă, podită cu iarbă, ca o sală, spaţioasă şi întinsă, de palat. Şi, în acel moment, deasupra copacilor şi dedesubtul norilor  -  se aprinse, ca un ţipăt de lumină biruitoare  -  luna.

Deasupra ierbii plutea un fum uşor şi fin , o ceaţă  -  în mijlocul căreia se vedea o siluetă înaltă şi albă, ca un mort înfăşurat în giulgiu.

O'Finnegan şi Ossian descălecaseră deodată şi se apropiară de umbra cea albă. Furiş, de la marginea poienii, privea şi bunicul meu , câinele Jimmy.

Treptat, în jurul siluetei strălucitoare, ceaţa se rări şi, totodată, se strânse, formând ca o aureolă stranie, în jurul trupului unui bătrân nesfârşit de înalt, cu părul alb argintiu, lung până aproape de şale, cu o barbă la fel de curată şi albă, până la brâu, cu mustăţi asemenea. Privirile lui iradiau din doi ochi  aprinşi, ca doi cărbuni albaştri  -  orbitori. Faţa-i era slabă, trasă de gânduri şi vise chinuitoare  -  palidă, ca a unui sfânt din zugrăvelile bisericii. Dar avea , în toată fizionomia şi înfăţişarea sa, ceva sălbatic, păgân, din vremuri apuse de mult.

-Vă aşteptam, O'Finnegan şi Ossian…

-Te salutăm cu plecăciune, slăvite druid[18], măria ta   -  şi cei doi irlandezi plecară, fiecare, genunchiul drept la pământ.

-Ridicaţi-vă şi spuneţi ce aveţi de spus!  -  porunci, cu glas sonor şi aspru, druidul, a căriu frunte strălucea, acum, în lună, ca o vatră de diamante. Atunci abia bunicul meu Jimmy observă că druidul purta, pe frunte , o diademă regală, subţire şi bătută-n nestemate. Ossian!  -  strigă regalul druid.

Ossian, de lângă O'Finnegan, tresări violent.

-Da, mărite, aici!

Regalul druid zâmbi subţire:

-Nu pe tine  -  îl am eu pe Ossian al meu, bardul…

-Bardul? A murit…  -  îngână bătrânul Ossian, de lângă O'Finnegan .

-Al meu n-a murit, precum vezi…  -  rosti, uşor batjocoritor, druidul.

Din ceaţă se întrupă un bărbat atletic, cu părul împletit în trei cozi galbene: una îi atârna pe spate, alta pe umărul drept, cealaltă pe cel stâng. În mâini purta, precum slăvitul bard din vechime, o liră uriaşă. Ossian-bardul îngenunche, cu amândoi genunchii, apoi înălţă ochii spre stăpânul său.

-Ossian  -  se adresă, din înălţimi, druidul regal, către bard  - , aceşti doi oaspeţi ai nopţii de azi au venit, după cât ştiu şi bag seama, să te vadă pe tine.

O'Finnegan  şi    Ossian-bătrânul fermier, se priviră, unul pe altul, grozav de miraţi.

-Nu-i aşa?N-aţi venit pentru Ossian al meu?

-Mărite…  -  se bâlbâiră cei doi. Apoi, O'Finnegan , luându-şi inima în dinţi, zise, cu glasul tremurându-i uşor, de înciudare şi nerăbdare:

-Regal druid, măria-ta, ştii bine ce nenorociri s-au abătut, de-atâta vreme, asupra iubitului şi sfântului tău popor…

-Ştiu, şi mai ştiu câtă credinţă mai are iubitul meu popor în vechii săi regi…Tocmai de aceea l-am chemat pe Ossian: să vă cânte un vechi bocet celtic! Compus special pentru iubitul, credinciosul şi hotărâtul meu popor… dedicat lui, iubitului şi credinciosului…

-Măria-ta!  -   strigă O'Finnegan, de disperare, dar exasperat şi de amărăciunea acidă, sarcastică, a druidului regal. Duşmanii sunt mulţi şi bogaţi  -  noi, puţini şi săraci…

-Atât vă lipseşte doar? Turma şi banul? O, nu: puţini în credinţă şi săraci cu duhul, da, ştiu, asta sunteţi!  -  zise, răspicat, druidul.

-Măria-ta, va fi fiind şi aşa  -  dar nu  chiar…

-Ba chiar aşa! Altfel, de ce-aţi venit la Ossian al meu?

-Noi n-am venit, slăvite, la Ossian al măriei-tale, noi…

-Aţi venit după bani. Recunoaşteţi deschis, ce atâtea mofturi, pentru un adevăr aşa de simplu şi grosolan. Şi Ossian al meu vă va arăta unde-s banii. Dar nu banii îi vor învinge pe duşmanii voştri, nu! Ossian! Ridică-te şi cântă!

Bardul Ossian se înălţă, în toată splendoarea, nobilă şi  atletică, a făpturii sale, şi ceţurile îi încoronară şi lui, cu lumină, fruntea şi harfa. Degetele-i, în tăcerea solemnă a poienei (tăcere care-i cuprinsese, subit, şi pe cei doi fermieri-oaspeţi ai druidului)   -  ciupiră strunele harfei străvechi  -  şi, deodată, în faţa ochilor celor doi străini de poiană, năluciră câmpii largi de bătălie, oameni sălbatici şi dârzi, îmbrăcaţi, unii, în zale zuruitoare  -  alţii în blănuri de fiare  -  şi armele se izbeau şi fulgerau, şi strigătele de biruinţă ale războinicilor puneau pe fugă pe călăreţii turnaţi în fier şi în aur…câmpii de bătălie peste care se lăsau stoluri negre de corbi, şi ciolanele albeau fără număr  -  iar duhuri harnice, cocoşate sau cu aripi, sorbeau, în adâncul pământului , sau în înaltul văzduhului, carnea şi fibra ciolanelor  -   şi în alambicuri şi retorte subpământene sau aeriene, precum alchimiştii răbdători şi înţelepţi, transfigurau trupurile cele  vechi şi căzute în noi croieli de trupuri şi mădulare, în noi şi semeţe chipuri şi priviri arzătoare de dorinţa de viaţă şi luptă…elfii văzduhului şi ondinele apelor  ţeseau roşeaţa sângelui, din duhul razelor de soare  -  şi noile forţe se înălţau de sub pământ, din morminte, şi intrau în noi armuri de corpuri…şi bătălia vieţii şi a libertăţii, având loc printre duhuri harnice şi nevăzute, mereu reîntregitoare şi reîmprospătătoare de trupuri  -  continua la nesfârşit…iar deasupra câmpiilor pline de trupuri când căzute, când înălţate, de neostenite trupuri de viteji  -  pluteau duhuri de femei în armuri şi încoifate, slăvindu-i în cântec pe oamenii războinici    -  şi toţi zeii se adunau şi se-treţeseau printre oamenii încinşi în lupta pentru sfântul lor pământ, şi prin mâinile războinicilor pământeni se strecurau mâinile zeilor, ca nişte lungi fulgere ascuţite  -  şi duşmanii se prăvăleau…fugeau…deasupra tuturor, cel mai măreţ zeu al tuturor zeilor, Dumnezeul Unic şi Drept  -  zâmbea părinteşte celor ce-şi apărau sfântul lor pământ şi sfânta lor ţesătură de duhuri şi neam…imnuri de glorie tunau şi spulberau zările, avântând cete de îngeri şi-arhangheli, fulgerând până în cerul al nouălea…

-Da, Ossian, asta ar fi trebuit să aibă în ei irlandezii mei  -  focul nesfârşitei credinţe, şi biruinţe prin credinţă. Nu-l mai au. Început-au să ia cu împrumut de la duşmani lăcomia de bani, le-au secat sufletele,    i-au uitat pe zei, n-au habar de Dumnezeu…Cântă-le, cântă pentru ei, cântă în locul lor, Ossian …cântă pentru noii mei irlandezi… 

O'Finnegan şi bătrânul  fermier de lângă el voiră a zice ceva, dar, cu un gest regal, druidul le impuse tăcere  -  şi cei doi plecară capul…

…Se vedeau acum bulucindu-se, în retragere, cete amestecate…cât pletoşi irlandezi, în frunte cu tanii lor, cât cete-nzăuate-n oţeluri şi aur, cu seniorii lor falnici şi aroganţi…şi unii, şi alţii fugeau, se-ascundeau în desişuri…se urmăreau, se ciocneau sângeros şi iar se-ascundeau în păduri…tot mai aproape…gâfâind, un chip de tan[19] pletos, gras, cu doi slujitoari, îngropau, chiar sub picioarele druidului, pe care nu-l zăreau, căldări imense de aramă, cu bani roşii de aur…şi mormane de diamante…mormane de fulgere vii…

-Da, laşii au apărut de mult. Noi trebuie doar să le coacem în retorte inimile laşe  -  şi să scoatem noi forţe, fie şi cu forme de bani şi nestemate, pentru noi şi vesele lupte…  -  rosti druidul, alungând, cu un gest scurt, şi cântecul harfei, şi ceaţa din jurul său. Săpaţi degrabă sub picioarele mele!  -  le ordonă celor doi îngenuncheaţi oaspeţi, năuciţi până peste poate de tot ce li se arătase. Buimaci, cei doi se fâstâciră…La marginea poienei, tupilat printre tufişuri, bunicului  Jimmy îi tremura blana…

-Dar săpaţi odată, nătângilor!  -  porunci, iar, de data aceasta cu glas de tunet, regalul druid. Aici, sub picioarele mele, săpaţi!

-Cu ce? -  îndrăzniră cei doi.

Cu un gest sever, druidul le arătă lângă ei: ca din pământ, răsăriseră două cazmale. Cei doi săriră din genunuchi şi apucară cazmalele. Deşi uriaşe, ca pentru oamenii vechi ai începuturilor lumii  -  cei doi, înfierbântaţi de vedeniile trezite în ei de Ossian-bardul, nici nu le simţeau greutatea.

Regalul druid, cu un pas măreţ, se înfundă în ceaţă şi dispăru.

În locul indicat, săpătorii zăriră o flacără albastră şi rece, dar jucăuşă. Săpară un metru, şi dădură de comoara ascunsă de tanul cel laş şi fricos. Încărcară pe cei doi cai jumătate din comoară, căci doar atât puteau duce caii  -  şi restul îngropară la loc.

-Nu-i nevoie să lăsaţi semn!  -  anticipă gândul lor, glasul druidului: Când vă veţi întoarce, vă voi trimite iar flacăra albastră, drept călăuză. Staţi! Să nu vă miraţi, când vă întoarceţi acasă la O'Finnegan: îi veţi găsi strânşi, acolo, pe toţi vecinii voştri şi slugile lor  -  le-am trimis, tuturor, poruncă în vis! Apoi, cu acelaşi glas bubuitor, porunci nevăzutul, peste măsură de aspru (încât bunicul meu Jimmy o luă la goană, cu coada pe spate, prin întunericul pădurii, mult înaintea călărilor):

-Duceţi-vă grabnic!

Aşa a şi fost. Întorşi, cu sufletul la gură (şi, deşi încărcaţi cu greutatea nestemată, plus trupurile călăreţilor, caii parcă zburau prin văzduh…)  -  găsiră, în faţa treptelor conacului O'Finnegan aproape 100 de oameni, cu fălcile încleştate şi cu pumnii strânşi pe flinte, ori săbii  -  ori pe scurte pumnale, ori pe mânere de ascuţite lănci  -  după cum erau stăpâni ori slugi înarmate.

-Bună dimineaţa, O'Finnegan! Am primit pe vestitorii tăi, şi  -  iată-ne! Vom muri, sau vom fi liberi! Moarte lui O'Brian şi tuturor cozilor de topor! Moarte călăilor!  -  strigară toţi ( neaşteptat de însufleţiţi, de parcă toţi visaseră  visurile de mărire a Irlandei…)la vederea celor doi călăreţi, îmbrăcaţi în aburii umezi ai dimineţii.

O'Finnegan nu mai întrebă ce fel de vestitori: ştia că regalul druid avea duhurile în stăpânire deplină  -  mama lui Patrick O'Finnegan îi spusese, pe patul de moarte, că, în Poiana Zânelor, din Dealul Corbilor, dacă va avea vreodată nevoie de ajutor, el, în numele şi pentru neamul sfânt al irlandezilor,  -  să-l caute pe unchiul său. Acest unchi era fiul celui care ar fi trebuit să fie rege al Irlandei  -  dar fusese ucis, prin trădare, de năimiţii perfidului Albion  -  din motive lesne de înţeles: e mai uşor să supui o turmă fără păstor.

În dimineaţa aceea, englezii care se pregăteau să incendieze conacele pururi răzvrătiţilor irlandezi, şi să-i prefacă în torţe vii pe stăpânii acestor conace, cu tot cu familiile, cu plozii lor ticăloşi (“Dac-ai ucis lupul, nu uita să ucizi şi puiul de lup  -  altfel, te vei căi mai târziu”  -  spunea un bătrân proverb al locului…)  -  avură o mică surpriză. La fel şi O'Brian, şi încă vreo zece ca el, aflaţi în leafa împănăşaţilor reginei. În loc de prăzi sigure şi oameni adormiţi, ori aflaţi în izmene, prin gospodării  -  dădură, pe dealurile vesele şi înverzite  -  de scânteierile dârze ale puştilor şi de tăişurile fulgerătoare ale săbiilor şi lăncilor vitejeşti. Cum bâlbâiala englezilor dură câteva minute  -  la poalele dealurilor, printre norişorii de fum ai împuşcăturilor venite de sus în jos  -  zăceau, deja, morţi şi răniţi, jumătate din cei ce se crezuseră hăitaşii fără griji.

Aşa că, dând cinstea pe ruşine, englezii şi Iudele se cam făcură nevăzuţi  -  împrăştiindu-se ca iepurii ori potârnichile, după ce-ai tras o încărcătură de alice. O'Brian era exact în fruntea cozii, şi nici un glonte nu-l ajunse, deşi multe îl căutau, furioase.

Şi iar se limpeziră, pentru o vreme, dealurile verzi ale Irlandei  -  şi se auziră numai albinele, bâzâind harnice, neostenite.

Dar irlandezii ştiau că este doar acalmia dinainte de marea furtună.

Veni toamna, şi, odată cu ea, un regiment întreg de englezi, adus pe apa mării şi, apoi, de trenuri şi cai. Iudele şi cozile de topor sporiră în jurul călăilor, târându-şi, în plecăciunile josnice, balele linguşitoare. Cu totul erau peste 2.200 de arme şi perechi de ochi duşmănoşi.

Între timp, însă, şi bravii irlandezi neguţaseră, cu bani tainici, de pe unde putură (din Franţa, din Spania, chiar din ducatele Germaniei,  depărtată şi nu prietenă) arme, ba chiar patru tunuri. Dar erau puţini, de tot puţini: din toate ţinuturile, abia vreo 500 de luptători, zdrenţăroşi , peticiţi, ori ponosiţi tare, mulţi dintre ei.

-Să le-nspăimântăm pe cozile de topor! Dacă ele nu vor avea vreme a ne  ataca mişeleşte, prin spate  -  şi nu vor mai îndrăzni să primească plata Iudei, că nu vor avea pe ce   -   nici englezii nu vor mai avea capul de pod în nordul Irlandei!  -  spuneau, îngrijoraţi şi furioşi, tot mai mulţi patrioţi irlandezi.

O'Finnegan oftă. Greşise, în după-amiaza aceea, când îi fuseseră împuşcaţi oamenii, cei doi Paddy  -  că nu-l atacase, de unul singur, pe O'Brian  -  vânzătorul de neam  -  pe şobolanul acela, la el în vizuină, în bârlogul lui puturos. Acum, se afla O'Brien în fruntea armatei de mercenari ai morţii  -  călăuză, peste dealuri, către conacul O'Finnegan, socotit cuibul răsculaţilor.

Şi iar se bătură, pe dealuri. Bubuiră acum şi tunurile  -  anemice foarte, pe dealuri  -  puternice şi pline de îngâmfare, în valea mişeliei şi trădării. Şi cadavre, înfrăţite, de trădători şi eroi, laolaltă, se strânseră cumplit în braţe, în ultima îmbrăţişare de pe lumea aceasta, înainte ca unul, sau amândouă trupurile, să se ostoiască, cu câte un cuţit ori sabie, deschizând cale morţii, prin piept ori gâtlej.

Au căzut morţi 900 de englezi  -  dar englezi mai veneau pe mare, fără istov. Dar au căzut 400 din cei 500 de irlandezi bravi  -  şi inimile lor fierbinţi, cine le va mai înlocui? Nimeni.

O'Brien iar scăpă, naiba ştie cum, deşi prea mulţi englezi scăpaseră de plumbi, tocmai pentru că plumbii Irlandei îl căutau anume pe Iuda. Ce să-i faci…Englezii şi cozile de topor dădură dosul  -  dar, sus, pe dealuri, istovite şi deznădăjduite, se trântiră, alături de  cadavrele însângerate ale fraţilor morţi 400  -  şi cele 100 de trupuri rănite, în fel şi chip, dar încă vii.

-Ce ne facem data viitoare? De unde vom mai scoate luptători noi? Unde-i Iuda de O'Brian? De ce-a scăpat iar?  -  întrebau, cu glasuri stinse, răguşite şi furioase, patrioţii.

-Îi vom înarma şi pe copiii noştri  -  spuse, ostenit de moarte, O'Finnegan. Iar pe O'Brian îl voi ucide cu mâna mea  -  jur! Câinele!  -  şi Patrick scuipă, umilit şi scârbit. Simţea cuprinzându-l, şi pe el, deznădejdea  -  dar dacă el deznădăjduia, ce se vor face ceilalţi? Se vor da legaţi englezilor? Păcat de atâta moarte zadarnică de fraţi…Nu se ştie ce-i în sufletul omului, care se simte slab şi fără ajutor.

-Dar Dumnezeu?  -  întrebă el, pe gânduri, parcă s-ar fi întrebat  pe sine, despre ceva ce nu avea deloc clar.

-Dumnezeu ne-a părăsit  -  îngână, ca-n vis, un tânăr de 20 de ani, rănit la umăr şi la gât.

-Nu, eu nu cred că Dumnezeu ne-a părăsit!  -  izbucni O'Finnegan, mai curând din disperare şi spirit de contradicţie  -  dar se simţi înviorat, prin această ieşire. Dumnezeu nu-i poate părăsi pe cei de partea cărora este dreptatea!Dumnezeu îi încearcă, atât!  -  se răzvrăti, de unul singur, O'Finnegan.

…Şi iar porniră vestitori, pe la colibe şi conace, prin câmpii, pe dealuri, prin păduri şi prin munţii pitici. Şi se mai strânseră, înarmaţi  -  tineri, mai puţin tineri , ba chiar copii, de 15-16 ani, cu fălcile-ncleştate de mânie şi deznădejde  -  ca la vreo 10.000, de toţi. Încă mai mulţi zdrenţăroşi…

Dar corăbiile dinspre porturile Angliei scuipau, pe ţărmurile ceţoasei Irlande, pe la sfârşitul toamnei, 26.000 de soldaţi, instruiţi, şi înarmaţi până-n dinţi, cu panaşele albe, clătinându-se arogant, peste tunicile roşii. Tunarii, cu negrele tunuri  -  între tunicile roşii, destui…

Şi până la sfârşitul toamnei, pentru a nu-i prinde, pe aceşti trimişi, gheţurile şi frigurile năprasnice  -  Albionul îşi mai trimise, vitreg precum era, încă 25.000 de copii îngâmfaţi şi grozav de siguri pe ei. O veritabilă invazie  -  încă una…(Bunicul meu, Jimmy, a aflat aceste cifre , pentru că  stăpânul O'Finnegan , obsesiv, scria şi rescria, pe toate peticele de hârtie din bibliotecă,  numărul luptătorilor ce urmau să se confrunte…)

Erau mai puţin de 1 la 5, luptătorii ce-aveau să se-nfrunte. Irlandezii, oricât de bravi, se retraseră, sângerând cumplit, de pe dealuri  -  şi începură hărţuiala prin munţi. Ogoarele rămaseră pustiite, nemuncite. Iarna şi groaza, spectrul foametei, cumplitele spectre călare ale foametei şi  morţii cu ochii sticloşi, călărind pe acelaşi cal, amândouă  -  alergau, bezmetic, chiuiau deja prin ţară, pe coclauri, prin cătune, pretutindeni…

Banii comorii tanului secaseră cu totul, pe cele câteva tunuri de câmp şi pe sumedenii de puşti, pe gloanţe, praf de puşcă, din belşug…dar n-avea cine să-l ardă…

O'Finnegan, alb de nesomn şi tras la faţă ca o fantomă  -  o luă, prin zloată, către Dealul Zânelor, călare. O hotărâre deznădăjduită îi încleşta trăsăturile feţei, descompuse de oboseală, brăzdată de o cicatrice largă, pe obrazul drept şi peste ochiul drept, care clipea, adânc înfundat, sub orbita rănită.

Arăta aşa de ciudat şi de sumbru, de pacă ar fi purtat în el doi oameni: un sfânt martir şi un tâlhar fioros.

Prin zloată şi printre vântoase, ajunse la pădurea cea deasă, şi începu să dumice întunericul. Lupii urlau, flămânzi şi ei, ca şi oamenii  -  crengile îl loveau peste răniţii obraji, parcă mai rele decât duşmanul. Nici nu ştiu când, deodată, ajunse în mijlocul Poienei Zânelor. Aici nu era nici vânt, nici zloată. Era soare, iarba strălucea ca smaraldul, printre ceţurile fine, care alcătuiau, jur-împrejurul făpturii înalte a druidului regal, aureola, copleşitor de măreaţă. Bunicul meu, Jimmy, care se luase după O'Finnegan, în toată vremea războiului, şi, de pe calul stăpânului sau pe jos, urmărise toate harţele sângelui  -  se ghemui, acum, iarăşi, la marginea poienei.

-Ştiam  că te vei întoarce. Eşti un bun irlandez, dar puteai  fi cu mult mai bun. Asta e: cu cât trece vremea, slăbeşte sufletul în oameni. N-ai învăţat mai nimic din ce ţi-a cântat Ossian al meu.

-Mărite unchi, am făcut ce-am putut şi cum am putut…  -  şopti O'Finnegan, răguşit.

-Puţin ai putut, puţin ai făcut, şi rău ai făcut. Şi mai puţin ai crezut.

-Nu mai am credinţă, mărite unchi  -  suspină O'Finnegan, dându-se jos de pe cal şi îngenuncheat, acum, desăvârşit, înaintea unchiului său.

-Celui fără credinţă i se ia şi ce i s-a dat  -  rosti, sumbru, druidul, dar repetând vorbe ale noii credinţe.

-Aşa spun creştinii  -  murmură O'Finnegan, zdrobit de nefericire.

-Noi, druizii, îl mărturisim tot pe Dumnezeul cel Viu şi Unic, O'Finnegan. Sub alte forme şi înfăţişări, e acelaşi duh atotputernic. Dar, în timp ce duhul neamului nostru de peste veac este, şi el, atotputernic  -  duhul oamenilor neamului , poticnit în vreme,  pare că se predă şi apune desăvârşit. Va trebui, în această iarnă, dacă nu se ridică, din neamul irlandezilor, un Mesia  -  va trebui să închid vederii de tot această poiană  -  şi să ne tragem, noi, duhurile veşnicilor, în cealaltă lume, desăvârşit  -  hibernând şi aşteptând, acolo, în potopul de lumină, alt timp şi alte rânduri de oameni, mai de soi decât voi.

-Mărite unchiule, spune-mi ce-i de făcut, şi voi face. Mă voi da morţii, cu bucurie, mă voi sacrifica desăvârşit , numai să existe scăpare pentru neamul nostru  -  se umili, disperat, O'Finnegan.

-Moartea unui nechibzuit nu ajută pe nimeni, ori poate strica tuturor. Nu ajunge să mori, ci trebuie să mori înălţându-ţi fiinţa şi neamul până la ceruri. Asta-i singura moarte adevărată, moartea pentru care eroii sunt slăviţi de walkirii.

-Învaţă-mă să mor, slăvitule şi înţeleptule al meu unchi -  se tângui, zvârcolit, O'Finnegan.

-Nu-ţi iubeşti neamul destul, O'Finnegan. Gândul tău stă, mai curând, la răzbunare, la cum să-l dobori pe nemernicul de O'Brian, decât cum să-ţi iubeşti şi să-ţi salvezi poporul.

-Ia-mi de pe suflet şi din minte gândul ăsta păcătos şi ticălos, care mărturisesc că mă înnebuneşte…  -  se rugă, cu fruntea în pământ şi părul în ochi, O'Finnegan.

-Ţi l-am luat. Grija de a-l ucide pe Iuda Irlandei, O'Brian  -  o iau asupra mea.Ca să mă crezi deplin, iată glonţul de argint care, la momentul potrivit şi la ceasul sortit, va porni spre inima trădătorului. Goleşte-te, deşartă-te de această grijă a trădătorului !

-M-am deşertat şi am deşertat-o din mine, unchiule  -  suspină O'Finnegan.

-Bine. Acum, având cugetul liber să-ţi iubeşti neamul  -  iubeşte-l!

-Îl iubesc, unchiule, ştii că-l iubesc cu mult mai mult decât pe mine.

-Dar cine eşti tu, mişelule?  -  se înfurie, ca o furtună din senin, cumplit se-nfurie druidul. Tu nu eşti nimic. O pală de vânt, şi-ai dispărut din ochii lumii, de parcă n-ai fi fost nicicând. Nu tu eşti termenul de comparaţie al iubirii  -  şi iubirea, în definitiv, n-are termen de comparaţie. Trebuie să-l iubeşti pe Dumnezeu şi numai pe el. Doar aşa îţi vei iubi desăvârşit neamul!  -  spuse, ceva mai domolit, regalul druid, cu părul alb încă zbârlit de mânie, sub cununa de lumină.

-Îl iubesc pe Dumnezeu, altfel n-aş fi ridicat, nu oamenii Irlandei, ci nici un pai de jos…   -  îl iubesc pe Dumnezeu  -  murmură, stins, O'Finnegan.

-Tu? Tu nici nu ştii despre Dumnezeu. Muritor nemernic  -  rosti, cu milă şi dispreţ amar, druidul  -  tu nu ştii decât ce vezi sub nas, şi nu crezi decât în ceea ce ţi se-arată, iluzoriu, pe dinaintea ochiului  -  strigă, mânios iarăşi, druidul regal  -  şi din aureola lui ţâşniră fulgere lungi, care străbătură întrega poiană, şi se-nfipseră în trupul, schilodit de durere, al lui O'Finnegan. Şi deodată, sufletul lui O'Finnegan intră, parcă printr-o gură de peşteră, într-un potop de sânge arzător şi de lumină uluitoare, nimicitoare…

Se auziră tunete asurzitoare, de parcă se năruiau bolţile cerului şi-ale Poienii Zânelor.

Bunicul meu Jimmy era cât pe-aci s-o tulească din marginea poienei , spre bezna pădurii, când auzi strigătul stăpânului său, de jos, de pe pajiştea verde:

-Cred, cred, acum cred! Orice ar fi, oricât de cruntă moarte-mi va fi dată  -  acum ştiu cine-i Dumnezeu!Îţi mulţumesc, slăvite rege, stăpâne!

Şi O'Finnegan, cu faţă inspirată, de Hristos pe cruce, în ultima Lui clipă  -   strigând, precum Răstignitul: “Părinte, în mâinile Tale îmi încredinţez sufletul meu!”  -  se ridică, sări pe cal şi părăsi, în goană, poiana.

În urma sa, precum un zeu vechi şi ostenit  -  regele-druid închise, o clipă, ochii, rugându-se adânc, Dumnezeului Adevărat, cel Viu şi Veşnic.

…Au urmat bătălii şi ciocniri crâncene. Dar nici un irlandez nu se mai retrăgea. Bunicul meu, Jimmy,   care-l urmase, în goană, fără o clipă de odihnă sau şovăială, pe stăpânul O'Finnegan  -  avea, în cursul bătăliilor pe care le privea, fie din tufişuri, fie de pe calul lui O'Finnegan  -  vedenii: când un irlandez îngenunchea, pentru a pune flinta la ochi, se vedea îndată cum răsare, alături de el, ca o umbră de lumină, un duh de flacără, albă sau albăstruie  -  care intra în trupul bravului irlandez, şi acest trup era cuprins, parcă, de un incendiu scurt. Prin mâna de carne se scurgea, repede ca şuvoiul de munte, un fulger de lumină  -  şi lumina ajungea la degetul de pe trăgaci  -  şi bubuitura flintei avea ca răspuns, fără greş, la capătul ei din vale, un cadavru de englez sau de Iudă irlandeză. Câteodată, un plumb trecea şi prin două piepturi duşmane, deodată.

Roiau şi frământau văzduhul mii şi milioane de duhuri electrice, pe care oamenii nu le vedeau (irlandezii simţeau doar că întreg trupul le este scăldat de o ciudată apă înviorătoare, de parcă începea să le curgă un nou sânge prin vine) -  dar ochii vii şi tineri ai încercatului meu bunic le vedea limpede: mai reale erau şi mai vii duhurile de fulger, decât trupurile oamenilor, care se mişcau în silă parcă, fără vlagă  -  asta, până în clipa în care duhul de flacără intra în trupul de brav irlandez.

Şi încă ceva, chiar mai ciudat, mi-a povestit bunicul Jimmy: deîndată ce un patriot irlandez gemea lovit de schije sau plumbi duşmani, căzând pe spate, pe pământ  -  sub pământ începea o forfotă şi un clocot năprasnic, parcă luaseră foc subpământurile Irlandei. Sângele, roşu ori negru, scurs în pământ  -  se-ntorcea în trupul sleit sub chipul unui şuvoi de lavă incandescentă, iar bucăţile de carne, tăiate, ori desprinse, ori zdrobite de lovitura duşmană, căzând pe iarbă ori pe pământ  -  repede erau luate, de mâini harnice de gnomi sau de cine ştie ce duhuri afunde şi iuţi, scufundate în ascunse retorte şi-alambicuri, apoi iar ridicate-n lumină, şi nu doar lipite de trupul căzut, ci, pocnind cu explozii asurzitoare ( dar neauzite de urechi omeneşti), flăcări îmbăiau, ca-ntr-un fluviu de foc, întreg trupul, transfigurându-l în trup de glorie, încins peste tot de aureole albastre, şi purpurii, şi galbene ca jarul din vatra tihnită de cămin înfruntând  tăioasa, vestita iarnă irlandeză…

 Şi trupul, socotit mort şi prăvălit pe vecie în beznă, sărea ca ars, în picioare  -  înşfăca prima armă la-ndemână   -  şi prăpădul cădea printre duşmanii uimiţi, năuciţi, sălbăticiţi de potopul de oameni şi lumini stranii, năvălit de pe dealuri în văi, precum mânia lui Dumnezeu, din ziua din urmă a lumii, când morţii, alături de vii, se vor scula pentru Sublimul Judeţ…Căci, în această stranie bătălie, morţii sculaţi din pământ erau mai vii şi mai furioşi decât viii rămaşi în picioare  -  şi-i prăpădeau cumplit morţii-nviaţi,  pe cei ce, până atunci, se credeau vii…

…Şi englezii, câţi au rămas în viaţă, cu trădătorii şi Iudele apucându-i de pulpanele roşii şi de nădragii lor albi  -  se învârtejiră, cu spaimă, spre porturile mării  -  aruncând în praful Irlandei şi arme, şi îngâmfări, şi speranţe deşarte de-navuţire pe spinarea săracului neam de zei, al lui Dumnezeu  -  irlandezii…

…Pe când O'Brian suia, desculţ şi cu părul vâlvoi, pasarela spre puntea corăbiei din Albion (căci iar fusese fruntea fugarilor, şi iar scăpase de pedeapsa oamenilor…)  -  pe muchia dealului care domina portul se arătară două umbre: una întunecată şi-naltă, cea  a lui O'Finnegan  -  iar, pe jumătate intrată în prima umbră, şi jumătate afară din ea  -  cu ochi de jar albastru şi fruntea-ncununată cu diademă de fulgere  -  umbra de lumină a bătrânului rege druid. Şi degetele regelui potriviră-ntre degetele nepotului glonţul de argint arătat în poiană  -  şi când degetul nepotului voi să apese pe trăgaciul flintei, degetul de foc neastâmpărat al unchiului-rege se grăbi şi i-o luă înainte. Cu un urlet neomenesc, trupul lui O'Brian se prăbuşi, printre malul râpos şi copastia corăbiei engleze.

 

 … -Aceasta e , domnule Fitzpatrick, ceea ce mi-aţi cerut a fi relatare, şi a ieşit o poveste cu zâne  -  hămăi, obosit, bătrânul dulău Jimmy, nepotul dulăului care asistase, activ, la toate minunile cele povestite acum…Hămăia tot mai stins, trăgându-şi cu greu suflarea, printre accesele tot mai dese de tuse însângerată.

-Ce credeţi, ori ce veţi vrea să credeţi  -  continuă el, după ce i se mai linişti un pic tusea  -  e treaba dumneavoastră. Chî-chî-chî-chî   -  tuşi, chinuitor, bătrânul câine Jimmy. Dumnezeu să-i ierte pe părinţii dumitale, pentru că s-au dus să te nască tocmai în bârlogul fiarei apocaliptice  -  la Londra. Iar pe dumneata să te lumineze şi să te umilească spre gândul cel bun  -  mai hârâi el, pios şi încrâncenat.

-Vă mulţumesc, din inimă, domnule Jimmy, pentru încrederea pe care mi-aţi arătat-o, povestindu-mi…

-Nu e vorba de încredere  -  mi-o reteză dulăul, iarăşi. Dacă s-ar fi ostenit, ca dumneta, să înveţe limba mea, adică a celui care e urmaşul, în linie directă, al celui care a stat alături, fără contenire, pe vânt, zăpadă, ploaie şi arşiţă, în toate clipele măreţe ale Irlandei ultimului veac  -  a stat alături,  neostenit , de eroul O'Finnegan  -  ei bine, dacă şi-ar fi dat această minimă osteneală, toţi irlandezii ar fi aflat ce ai aflat dumneata  -  dumneata, poate cel mai puţin merituos dintre irlandezi (şi hârâi, pentru el:”Auzi, să te naşti la Londra…şi-şi mai zice irlandez…”). Dar ceea ce până şi câinii ştiu  -  irlandezii uită şi nu vor să ştie. Dumnezeu şi zeii au fost, în acea bătălie(ultima, pentru domnul Patrick O'Finnegan  -  căci s-a prăpădit, la o lună, de friguri…), bătălie al cărei loc nu mai ştiu să-l numesc  -  au fost în trupurile şi în voinţa eroilor. Mă-ntreb unde vor fi mâine, când toţi irlandezii se vor lăsa, foarte probabil, anesteziaţi de perfidia Albionului.Eu nu vreau să fiu anesteziat , când voi muri  -  şi nici n-am nevoie de glonţ de argint, căci n-am trădat niciodată, pe nimeni. Un câine irlandez poate avea multe păcate  -  dar nu pe acela de a nu şti, la perfecţie, ce înseamnă loialitatea. Un glonte obişnuit, domnule, un glonte de rând, pentru un ostaş de rând, dar fidel misiunii sale. Atât. Cred că-l merit…

…Bietul dulău Jimmy n-a acceptat să trag eu acel glonţ de rând, obişnuit. Eu veneam din ţara duşmanului  -  eram venetic. Iar el voia să moară de mâna unui irlandez adevărat, bun catolic şi care nu şi-a părăsit o clipă măcar, ţara  -  chiar dacă nu cine ştie ce erou, precum legendarul O'Finnegan.

Mă bate gândul să mă fixez, pentru totdeauna, în preajma Belfastului, şi să devin din ce în ce mai puţin venetic. Poate voi porni să caut şi Dealul Corbilor, să intru şi în Poiana Zânelor…Sper să  mi se permită să intru  -  să văd nevăzutul…Sper, la fel, să nu mi se proptească în cale, oprindu-mă cu asprime, bunul şi ursuzul spirit loial al bătrânului Jimmy  -  bunic ori nepot…     

                                                                             ***

 

                                             

 

 

 

FIUL  ZÂNELOR

- poveste japoneză -

 

Au fost, demult, tare demult, în Japonia, doi bătrâni săraci. Dar cea mai mare sărăcie era că nu aveau copii  -  şi se simţeau precum pomul uscat şi fără rod, bun de aruncat în foc.

Într-o zi, bătrânul, dus cu treburi prin pădure, ca de obicei ( căci era lemnar, de cei care scobesc şi crestează lemnul cu tare frumos meşteşug, de veacuri învăţat şi transmis din tată-n fiu  -  dar el, cărui fiu să-i transmită meşteşugul?)  -  adormi la poala unui pin, doborât de gânduri şi de vechea-i amărăciune.

Şi visă. În vis se făcea că apar, de după copaci, zâne frumoase şi bune, plutind în aer ca fluturii. Şi se prindeau de mâini, şi-ncepură o horă în jurul pinului, la rădăcina căruia dormea bătrânul. Şi râdeau zânele, şi râdeau…Şi din lumina râsului zânelor, se năştea o pată gălbuie, care plutea în văzduh, ca o frunză desprinsă de ram. Şi o zână, mai frumoasă şi sprinţară ca toate, prinse pata cea galbenă, din văzduhul răvăşit de dans -  şi o puse lângă bătrân.

Ajuns cu visul aici, bătrânul se trezi. Care nu-i fu mirarea, când zări, lângă el, pata galbenă pe care o visase. Şi nu era pată, ci era un copil, un băieţel, cu faţa rotundă ca luna şi frumos ca soarele, şi care râdea, râdea  -  precum zânele din vis.

Se uită bătrânul în stânga, se uită în dreapta  -  se uită în toate părţile şi prin toate tufişurile, pe după toţi copacii  -  nimeni şi nimic. Se cam fâstâcise. Ce să facă  -  să ia copilul? Dar dacă îl apucă de umăr cineva şi i-l cere înapoi  -   zână sau ce-o fi?

Şi copilul tot râdea. După vreun ceas, bătrânul se hotărî: fie ce-o fi, îl duce acasă, şi cui o întreba de copil  -  o vedea el ce i-o zice şi ce-o mai face. Deocamdată, n-o să lase copilul, peste noapte, în pădure…

Ajuns el acasă cu copilul care râdea într-una  -  mult se mai bucură şi bătrâna, nevastă-sa, numai la vederea pruncului râzăreţ. Îi povesti, tot, femeii.

-Măi bărbate, frumos flăcău îmi găsişi tu!  -  spuse nevasta lemnarului, minunându-se de frumuseţea pruncului găsit. Dar n-o fi al cuiva, care şi-a bătut joc de tine, că tot te ştie dornic de copii?

-Femeie, am stat lungă vreme în pădure, m-am uitat peste tot. Dacă cineva l-a lăsat acolo, apoi l-a lăsat să-l iau eu, nu să-l ia înapoi. Şi dacă o veni după el, foarte bine: noi, până una-alta, să vedem ce-I dăm de mâncare copilului, că, de ni l-a lăsat nouă ori ba, din moment ce-i la noi, doar nu l-om lăsa pe frumuseţea asta de copil să moară de foame.

Lapte n-aveau. Nişte orez? Era cam prea mic pentru orez.

Dar, când se uitară în legătura cu copilul, femeia observă că acesta era, cu cel puţin vreo zece centimetri, mai mare decât i se păruse, când i-l arătase bărbatu-său, la venirea în casă.

-Păi, ăsta-i copil mare, flăcău în toată legea, măi bărbate!  -  exclamă, bine-dispusă, nevasta lemnarului. Mi s-a părut mie, că eram dorită de copil mic  -  că-i copil mic! Ia să-l desfăşăm, şi să-i dăm mâncare ca lumea. El e, nu-i aşa? un copil cu totul special  -  Fiul Zânelor!  -  spuse, încântată, râzând de visul bărbatului ei, buna femeie.

Şi aşa-i rămase copilului numele: Fiul Zânelor.

Şi copilul, zi de zi, creştea ca-n poveşti  -  şi râdea. Râdea într-una, din toată inima, cu o veselie molipsitoare. Coliba bătrânilor deveni neîncăpătoare şi pentru trupul lui, care, într-o lună, deveni uriaş  -  dar şi pentru râsul lui: râdea de toţi şi de toate, ca de cele mai caraghioase lucruri din lume. Şi nu doar cu obrazul râdea  -  ci şi cu vorba. Căci vorbea! Minune mare! Şi câte nu  spunea!Şi bune, şi rele, după omul pe care-l vedea şi după sufletul omului aceluia. Îşi râdea de leneşi şi de proşti, şi de mincinoşi şi ipocriţi, mai cu seamă  -  şi se-nduioşa,  tot râzând, dar cu multă blândeţe , de cei buni şi miloşi, mângâindu-i cu vorba şi cu râsul, cu ochii şi cu râsul  -  şi, atunci, râsul lui era precum un balsam , care-i făcea pe cei necăjiţi şi îndureraţi să-şi uite nevoia…

-Are un suflet ca o crizantemă,  ca o floare de cireş…atât e de bună inima lui…  -  spuneau aceştia, zâmbind printre lacrmi.

Dar ce te faci, că Fiul Zânelor avea, de-acum, cel puţin trei metri înălţime? Şi era frumos şi cu pielea de aur strălucitor, şi voinic ca un uriaş din poveşti. Unde să-l ţină pe băiat, că era, de-acum, coliba, prea îngustă şi prea joasă, pentru mişcările trupului său uriaş şi zguduit de râs zglobiu.

-Nu-i nimic, tată  -  îl mângâie băiatul, pe tatăl său adoptiv, văzându-l cum se frământă  -   ia să dau o fugă până la daimyo[20], să împrumut de la el palatul  -  că tot n-are ce face cu şura aia mare a lui: nevastă n-are, copii n-are  -  şi-i loc în palatul lui pentru două sute de oameni ca mine!

-Nu, fiule, vai de mine, cum să faci una ca asta, că ne taie capul , negreşit, la toţi!  -  începură bătrânul şi bătrâna să se tânguiască de zor  -  dar Fiul Zânelor nu-şi bătu capul să le-asculte jelaniile  -  ci, râzând uşurel, ca-n vis, ca şi cum îşi imagina o poznă grozavă  -  întinse tare pasul, de ajunse-n câteva clipe la palatul trufaş, enorm, din piatră, acoperit cu plăci de aur  -  al daimyo-ului. Şi se-apucă Fiul Zânelor să zgâlţâie palatul din temelii, îl clătină zdravăn, să vadă dacă nu.i cineva în el (slugile din palatul daimyo-ului, curajoase ca toate slugile bogaţilor, o luaseră la goană , încă de când îl văzuseră apărând în zare, pe Fiul  Zânelor…)  -  ascultă, după clătinare: nu era nimeni  -  gol!

-Bun!  -  spuse apăsat Fiul Zânelor, care mai crescuse vreun metru, cât mersese  -  îşi aburcă palatul pe umăr, voniceşte  -  şi se-ntoarse la coliba părinţilor săi adoptivi. Făcu loc cu picioarele, împrejurul cocioabei  -  şi-i rugă pe vecini să-şi mute puţintel casele mai încolo, cumva  -  şi buf!  -  trânti palatul lângă cocioabă.

-Aşa! Aici da! Vreun an, pot să stau, şi eu, în tihnă  -  după aceea, oi mai vedea eu…  -  spuse, ca pentru sine, Fiul Zânelor  -  şi râse, uşurel şi senin.

Bătrânii, amândoi, încremeniseră. Nici celorlalţi ţărani, din sat, nu le era prea la-ndemână  -  una, că se temeau ca de moarte de daimyo  -  şi-apoi, când flăcăul îşi proptise-n pământ palatul, pe care-l cărase cu umărul  -  parte din cocioabele lor se făcuseră zob…

-Ei, nu face nimic!  -  zise, împăciuitor, băiatul. De mâine vă fac eu rost şi vouă de niscaiva palate, de prin preajmă, că sunt chiar prea multe  -  dar în noaptea asta, veniţi cu toţii şi dormiţi cu mine, în palatul ăsta, pe care-l am acu, la-ndemână…Deocamdată, e loc destul. Poate mai târziu, încolo, când oi mai creşte…Haideţi!

Pe când se codeau sătenii  -  cum să intre-n palatul boieresc?vai de mine şi de mine!  -  iată-l şi pe nobilul daimyo, c-o falcă-n cer şi cu una în pământ, venind în fruntea unui pâlc de samurai, supuşii săi. Pasămite aflase, de la slujitorii speriaţi, de vizitator…Era hapsân şi lacom, ceva de speriat, daimyo ăsta, de-ar fi luat peştele sau orezul şi din burta omului  -  darămite să-l jefuiască pe el, ditamai daimyo   -  auzi dumneata!  -  să-l jefuiască pe el! Pe el!  -  şi de ce anume?  -  de palat! Ai-ai-ai-ai-ai!

Ce mai, venea ca furtuna! Numai că Fiul Zânelor, numai când îi văzu pe mărunţeii samurai şi pe şi mai mărunţelul daimyo, cocoşat de mânie, cocoţat pe coama calului  -  îl apucă un râs, ceva de speriat!

-Ai căpiat, băiete? Am să-ţi tai dovleacul ăla galben, netrebnicule!  -  urlă daimyo, fără să ţină seamă, în turbarea lui, că acela pe care-l ameninţa era cât un turn de cetate. Doar era supusul lui, sau copilul supuşilor lui, sau..  -  mă rog, n-are a face! Le-arată el la toţi, pe dată!

Numai că, cine arătă ceva, cu adevărat interesant şi demn de văzut de oricine  -  fu tocmai vânatul nu vânătorul. Fiul Zânelor, contenind numai câteva clipe din râs, îşi puse degetul pe nara dreptă  -  şi când suflă aerul, o dată, pe nara stângă  -  ce daimyo! ce samurai!ce cai şi călăreţi! Nişte fulgi de păpădie, care, deodată, se-nălţară până-n înaltul cerului, şi când căzură, pe jos se-mprăştiară numai bucăţi de zale, vârfuri de lance şi, ici şi colo, fărâme de samurai, presărate cu fire de daimyo…

-Păcat de cai  -  îngână, printre hohotele de râs, Fiul Zânelor  -  şi intră în palatul fostului daimyo, căscând de zor. Îi era somn, vezi bine, căci ziua de muncă se sfârşise…

Pentru Fiul Zânelor o fi fost un fleac  -  dar bieţii săteni, dimpreună cu cei doi bătrâni, prinseră, speriaţi de moarte, să se ciorovăiască:

-Marele Şogun o să pună să ne taie capul la toţi, nenorociţilor!

-L-aţi pripăşit pe Matahală ăsta la voi! Voi sunteţi de vină, nerozi bătrâni!

-V-aţi tot rugat zeilor cerului pentru copii  -  şi v-a dat să vă sature! Unul cât o sută! Spălaţi-vă pe cap cu uriaşul ăsta blestemat al vostru, dar nu ne puneţi capul nostru la curăţat!

-Treaba voastră dacă voiaţi să muriţi cu zile  -  dar nu ne omorâţi pe noi! Aţi adus năpasta asupra capetelor tuturor!

Bieţii bătrâni nu mai ştiau ce să facă: aveau dreptate şi consătenii, cum să nu aibă!  -  dar nici nu puteau să-l urgisească pe cel dăruit lor spre a fi crescut (măcar că prea crescuse, să nu.i fie de deochi…).

Şi o ţinură aşa toată noaptea.

Dimineaţa, când le picau ochii-n gură  de somn  -  n-avură parte de linişte nici atunci: prin acoperişul palatului, se văzu, deodată, ieşind, cu plăcile de aur ale acoperişului în cap, Fiul Zânelor, căscând de zor, de-i trosneau fălcile.Peste noapte, crescuse de aproape două ori cât crescuse cu o zi înainte.Nu-l mai încăpea nici palatul imens al daimyo-ului!

-Măi oameni buni, n-are nimeni vreo casă ca lumea pe-aici? Hei, n-auziţi?   -  întreba, din înalturi, zguduit de râs, cel care trecuse cu “dovleacul” prin acoperişul auritului palat.

-Şogunul!  -  urlară sătenii, toţi deodată.

-Şogunul are casă bună? Păi, hai la el!  -  zise, chicotind, Fiul Zânelor.

Dar sătenii nu strigaseră ceea ce înţelesese Fiul Zânelor  -  adică nu-i indicaseră o adresă de posesor de casă pe măsura uriaşilor  -  ci strigătele lor se datorau vederii unor regimente lungi, de soldaţi călări şi pedeştri, care înaintau spre sat. Erau corpuri de armată care se duceau către cetatea şogunului[21]  -  dar, auzind larmă, că daimyo al locului a fost ucis de săteni  -  primiseră comandă să schimbe drumul, pentru ca şefii lor să înăbuşe răscoala, să ancheteze şi să pedepsească pe nemernicii capi ai  răzvrătirii.

-Dar ăştia cine mai sunt?  -  hohoti uriaşul auriu. Măi, păduchilor, care vi-i baiul?  -  se adresă el, cu politeţea-i specifică, măriţilor şi straşnicilor oaspeţi…

O ploaie de săgeţi şi suliţe se abătu asupra uriaşului,  care mai-mai că întuneca soarele, de înalt ce crescuse.

Săgeţile şi suliţele, cu miile, nu erau decât nişte fire de praf, stârnite de vânt, pentru băiatul care-şi pierduse, de multişor, măsura la crescut. Fiul Zânelor îşi dădu cu palma peste faţă şi peste pielea goală şi aurie a burţii(fireşte că nu-l mai încăpea, de mult, nici o îmbrăcăminte  -  dar fiind atât de uriaş, nimeni nu-i băgase de seamă goliciunea…)  -  se scărpină în barbă de o lance mai lungă şi groasă decât celelalte  -  scutură tot praful ăsta sâcâitor de pe el  -  apoi, hohotind fără grijă, se aplecă mult din şale, ca un pod japonez peste un lac de grădină  -  puse degetul pe nara stângă  -  şi când suflă din nara dreaptă aerul  -  nu se auzi decât ca o roire de bondari  -  şi, din toate regimentele (vreo 50.000 de samurai) nu rămase nici urmă. Săptămâni  întregi, au tot plouat din văzduh , după aceea, ba câte un ciob de pavăză, ba câte un cap de samurai, cu tot cu coif, ba câte cu un cal mort  -  întreg sau jumătate…

-Ei, şi unde-i şogunul ăsta? Încotro?  -  îşi tună întrebările, printre hohote cumplite de râs, Fiul Zânelor.

Sătenii, încremeniţi şi negri la faţă, tăceau ca mormântul. Nu că, vezi Doamne, l-ar fi îndrăgit careva pe şogun  -  dar nici chiar aşa…Ce văzuseră, pacă era dintr-un coşmar…Doar un băietan, amuţit, şi el, de groază, arătă cu degetul, în direcţia opusă celei din care veniseră regimentele  -  regimente, între timp, zburătoare…

-Ha-ha-ha!  Mulţumesc, piciule, dar trebuie să-mi iau un ochean  -  cât pe-aci să nu te văd, măi gâză mică…  -  şi şi porni încotro îi arătase degetul sfios.

…Măritul Şogun stătea, indispus, pe tronul său de aur, din palatul central al cetăţii. Regimentele întârziaseră: trebuiau să se înfiinţeze dinaintea lui exact cu trei ceasuri înainte de apusul soarelui, să le treacă în revistă, şi apoi să pornească spre Kioto, pentru a pune mâna pe tronul cel mare al Japoniei. Îl va alunga pe ţâncul acela netrebnic şi pe maică-sa, de nu s-or vedea! El este adevăratul stăpân al Japoniei, el, care are armatele în mână! Fusese de ani de zile  -  dar acum va înlătura gărzile fidele împăratului minor şi mamei regente  -  şi va pune mâna definitiv pe puterea Ţării Nipon, pentru fiii săi şi pentru fiii fiilor săi!Va întemeia o dinastie, bazată numai şi numai pe forţa armelor! La naiba cu bunăstarea poporului  -  gogoşi! Fiii săi…Numai vrednici să fie, ca el, şi ei! Altfel  -  capul tăiat! Şi-apoi, lumea întreagă îl aşteaptă s-o culce la picioarele lui! “O, tu, lume întreagă, lume de peste mări şi munţi  -  ce dragă-mi eşti! Zob te voi face de drag!”

Încântat, se dădu jos de pe tron şi se uită pe fereastra unui turn al cetăţii. Deodată, pământul se zgudui puternic. Turnurile se clătinară, zbârnâiră toate pietrele cetăţii, şogunul   -  cât pe-aci să cadă în nas:

-Cutremur! Gărzi, adăpostiţi-vă, că eu m-am adăpostit!

-Mărite şogun, nu-i cutremur! Se apropie un uriaş galben!  -  urlă de spaimă un căpitan, de pe ziduri.

Într-adevăr, venea, pe drumul spre cetate  -  o altă cetate  -  una însufleţită: Fiul Zânelor, cu capul ajungând dincolo de nori, norii aranjându-i-se în jurul gâtului şi pieptului, ca o dantelă sau un colier  -  iar gura şi ochii, într-un râset care cutremura cerurile  -  fulgerau printre aştri  -  se amestecau, pe faţa acestui munte de om sau de zeu, luna cu soarele, o lumină albă şi o umbră galbenă.

-He-hei, ha-ha-ha! Tu eşti , va să zică, şogunul, de spaima căruia încremenesc toţi oamenii pământului! Măi să fie! Ha-ha-ha! Măi, măi, măi! Tare sunt naivi oamenii ăştia! De tine să se teamă, măi, libelulă?  -  i  se adresă Fiul Zânelor măritului şogun, care, într-adevăr, îmbrăcat în fel de fel de mătăsuri fâlfâitoare  -  verzi,  roşii şi galbene  -   semăna tare bine cu o libelulă.

Şogunul, văzând că turnul cetăţii i se surpă sub picioare şi zidurile cad bucăţi în juru-i, o sfecli…

-Îţi dau aur şi agint, numai nu te apropia de cetatea mea! Toate bogăţiile mele ţi le dau ţie, numai nu intra în cetatea mea!

Na! Prea târziu! Dacă  fusese îngâmfat şi zgârcit şi amânase propunerile de pace!Poate că, dacă striga cu o clipă mai devreme, cruţa frumuseţe de cetate! Şi pe sine, pe deasupra!

Călcâiul uriaşului călcă drept peste cărămizile de aur ale turnului unde stătea şogunul  -  şi şogunul, naiba ştie în ce afund al pământului nimeri. Fiul Zânelor nici nu băgase de seamă imensa pierdere pe care o pricinuise tronului Japoniei…ci vorbi, ca pentru sine, cutremurându-se de râs:

-N-am nevoie de nici un aur şi argint şi alte bazaconii  -  caut numai un loc de dormit…

Şi, după ce se învârti, curios şi râzând, printre ruine, să vadă dacă într-adevăr se putea încropi un dormitor pentru el  -  din cetate nu mai rămăsese decât praful  -  un praf galben, amestecat cu resturi de gărzi…

-Nu, hotărât lucru, în lumea asta nu se poate dormi! N-ai loc, şi pace! Ha-ha-ha! Nu-i de mine, s-a zis! Hai înapoi!Ha-ha-ha!

Şi clătinând din cap, un pic, dar un pic de tot, amărât şi pus pe gânduri  -   dar cu faţa, pieptul  şi pântecele tot zguduite de râsul teribil  -  uriaşul, târând cerurile şi aştrii după el  -  se îndreptă, lăsând în urmă-i văi adânci  -  spre sfântul munte Fujiyama. Şi se pierdu în văzduhul luminii, ca o cetate de fulgere şi râs…Poate s-a-ntors la mamele lui zânele, în pădure, căci numai zânele puteau să-l strângă la loc, în pata cea galbenă, să-l facă iar un prunc mic, dolofan şi râzăreţ…poate s-a făcut una cu muntele sfânt Fujiyama, şi veghează lumea să nu mai fie stăpânită de dregători lacomi şi răi, cruzi şi proşti, îngâmfaţi şi nebuni…toţi, atât de meschini şi mărunţi…atât de mărunţi…Cine ştie unde-i şi cum poate fi văzut? Lucrul sigur e că este  - şi nu-i o simplă poveste.

…Bătrânii cei doi , lemnarul şi nevasta lui, poate-şi mai aşteaptă şi azi, cu ochii aproape orbi, la fereastră, poznaşul copil adoptiv…Probabil că-l şi văd, dincolo de ceaţa ochilor lor  -  îl văd răspândit în toate, atât e de uriaş: în văzduhul plin de scânteieri, în Marea Japoniei, plină de fulgere  -  în crizantemele şi florile de cireş, care umplu de lumină sufletul fiecărui japonez  -  în peştii  de raze ai oceanului şi ai cerului.Căci, slavă Domnului şi zeiţei Amaterasu şi tuturor zânelor  -  da, zânelor  -  fiul lor e  atât de mare, încât poate fi văzut  în toate, şi atât de bun şi de generos, încât râsul lui nevinovat, de veşnic prunc, pus pe şotii, le schimbă pe toate  -  surpând cetăţile răului, ori cuiburile bogăţiei trufaşe  -  şi înălţând dincolo de  nori, în vârful alb al muntelui sacru al lumii  -  Fujiyama  -  speranţele şi toată lumina sufletelor curate ale popoarelor…

                                                                         ***

                     

                               

ORBUL VINDECAT ŞI LUMINA

- glosă evanghelică -

Omul stătea, aşezat pe treptele casei lui, privind, cu faţa-mpietrită, drept înainte. De zile întregi. Un vecin, care-şi avea prăvălia alături, trecu prin faţa omului, apoi se întoarse. Se aplecă de mijloc, şi-şi plimbă palma, prin faţa ochilor celui aşezat  -  o plimbă înainte şi înapoi. Cel aşezat nu reacţionă în nici un fel. Nedumerit, vecinul spuse, şovăitor:

-Păi, spuneai că ţi-a redat vederea. Dar pe mine nu mă vezi…

-Dar ce minunea lumii eşti tu, ca să sar eu în sus, când te văd pe tine?  -  vorbi, cu voce răguşită, amară şi puţin arţăgoasă, cel aşezat pe trepte.

-Dar cine o fi, atunci, acea minune a lumii, pentru care tu ai sări de pe trepte, aşa cum nu merit eu s-o faci pentru mine?  -  întrebă, cu un început de furie şi arţag, jignitul vecin.

-Singura minune pentru care aş fi sărit şi aş sări oricând  -  e cel care mie mi-a dat lumina ochilor, iar voi l-aţi răstignit  -  spuse, domolit, cel aşezat.

-Parcă tu nu l-ai răstignit, tot atâta cât l-am răstignit şi eu! Sau noi, cum îţi place ţie să spui. Nimeni nu te-a văzut ori auzit, la Gavafta, apărându-l de chin şi de moartea pe cruce!

-Adevăr spui. Degeaba dau vina pe voi: vinovat sunt mai mult eu decât voi. Vouă nu v-a dat nimic, sau, dacă v-a dat înţelepciunea lui, voi nu aţi primit-o şi nu v-aţi bucurat de ea. Pe când eu am primit ce nu avusesem niciodată, şi m-am bucurat, de parcă m-aş fi născut abia atunci, cu adevărat. Mi-a dat ce mama nu mi-a dat: lumina ochilor.

-Păi?  -  se împăună vecinul, cu ofensa ştearsă de mărturisirea celui aşezat.

-Iar eu, nemernicul de mine, în loc să mă reped spre el, care stătea în văzul mulţimii, însângerat, cu carnea zdrenţuită şi batjocorită, cu ochii privindu-ne pe toţi, cu mustrare îndurerată  -  eu, în loc să mă reped spre el, şi să-l acopăr cu trupul meu, să primesc, în trupul meu moartea şi întunericul ei, ca plată pentru naşterea mea adevărată  -  prin lumină, şi să mă fi întors în întunericul pe care-l cunoşteam, de la mama mea…O, nu, eu l-am lăsat pe el să moară, să cunoască întunericul morţii, pe el, care-mi dăruise lumina… Şi, astfel, am mai murit o dată, şi eu. Mi-a murit luminătorul. Acum, sunt cu rosturile toate moarte. Dacă a murit izvorul luminii, a murit şi lumina…

-Priveşte-ne pe noi, priveşte cetatea noastră, şi te vei însufleţi, văzând atâtea…  -  începu vecinul.

-Care atâtea? Ce să văd? Nu văd, iarăşi, nimic  -  cum nu vedeam înainte ca el să-mi toarne lumină în ochi. Căci, ce ar fi de văzut, acum? Toţi câţi trepădaţi, furnicaţi, vă luaţi de piept la răspântii şi în faţa tarabelor  -  nu sunteţi decât un singur duh şi o singură voinţă şi dorinţă, multiplicată în mii şi mii de trupuri. Toţi nu sunteţi decât închinători banului  -  aveţi, în suflet şi în ochi, o singură lumină, pe care v-o împrumutaţi unii altora, ca şi cum aţi fi toţi orbi, şi v-aţi plimba, din mână în mână, un singur ochi: lumina râvnei de ban. Să-l câştigaţi şi să-l pierdeţi şi iar să-l câştigaţi. Un dumnezeu fals, mişcător, schimbător, fără duh, doar înşelător. Ban  -  se numeşte orbirea voastră, întunericul vostru deplin  -  întuneric din care voi nu puteaţi să strigaţi decât numele întunericului crimei pentru ban: pe Varava. În numele lui Varava se ucide  -  în numele lui  -  se ucidea lumină de viaţă adevărată.

-Şi, dacă tu crezi că deveniseşi  mai presus decât noi şi-l vedeai pe el, pe Iisus prorocul, de ce n-ai strigat, întru apărarea lui  -  numele lui?

Fostul orb şi actualul otrăvit de gânduri amare îşi plecă fruntea, câteva clipe. Apoi şi-o ridică, iarăşi, drept înainte. Cu buze arse, spuse:

-Nu ştiu. Chiar nu ştiu. Îi uitasem numele, uitasem că-mi smulsese solzii de pe ochi, şi că vedeam lumina lumii … Dar atunci, mă uitam spre el şi, văzându-l, în vorbele şi privirile tuturor, condamnat  -  am spus în mine:”Nu se poate ca acesta, căruia-i strigă atâţia oameni, învăţaţi şi puternici, vina  -  să fie totuna cu cel care, odată cu tina, a şters solzii întunericului din ochii mei. Un tămăduitor de întuneric este mai presus de toţi regii  -  or, el este mai zdrenţăros la făptură  şi mai nimicnic decât ultimul vagabond din cetate. Nu-i el, nu se poate să fie el…” Aşa mi-am spus, şi-am tăcut. Nu-i mai ştiam numele  -  dacă i-l voi fi ştiut vreodată. Am crezut că este posibilă lumina, fără sursa luminii. Că voi putea vedea, fără cel care e sursa vederii.

-Dar acum i-l ştii numele?

-Acum i-l ştiu, căci e numele judecătorului meu, care m-aşteaptă, dincolo de toate colburile şi luminile prefăcute, ale cetăţii Ierusalimului.

-Îl vezi? Tu îl vezi, acum, când nu mai ai ce vedea?

-Da, sigur că-l văd. Îi văd faţa arsă de soarele Golgotei şi de sudorile morţii.Îi văd mâna dreaptă , străpunsă de piron, sângerată, întinzând spre mine degetul acuzator  -  şi-i văd buzele, albite de statul în arşiţa şi praful de-atunci, mişcându-se şi spunând: ”Nici tu n-ai strigat pentru mine…Nici tu n-ai văzut lumina luminii  -  şi eu de asta ţi-am spălat ochii, să vezi, în sfârşit, lumina luminii  -  fără de care nu e posibilă nici o lumină…”

-Dar tu, văzându-l acum, înseamnă că vezi lumina luminii…  -  începu, şovăitor, iar, făcând un efort dureros de-a-nţelege, vecinul.

-Prea târziu. Numărat, cântărit, împărţit  -  Mane, Tekel, Fares. Am fost găsit adormit în post. Urmează pedeapsa. Nimeni nu iartă ostaşul, adormit în timpul gărzii de noapte, când oastea e ameninţată, astfel, cu pieirea în somn, de vrăjmaş. Să-i dai pe toţi fraţii tăi morţii, pentru că ţie ţi-e somn  -  e cea mai grea şi scandaloasă trădare.

-Şi tu nu-i ceri, totuşi, iertare?

-Nu îndrăznesc. E prea mare ticăloşia mea, prea incredibil de josnică şi laşă fapta mea, ca să îndrăznesc să cer, pentru ea şi pentru mine, iertare.

-Nici Iuda Iscarioteanul n-a cerut  -  şi s-a spânzurat  -  murmură, pe gânduri, vecinul.

O pală de vânt le azvârli, celor doi, praful şi gunoiul marii cetăţi, în obraz. Cu palma ştergându-şi obrazul, cel aşezat rosti:

-Eu viaţa nu mi-o iau . Aş dezerta pentru a doua oară din post. Nu. Am greşit de moarte o dată  -  îmi aştept pedeapsa de la cel în drept să mi-o dea. O merit  -  şi aştept, cu capul plecat şi inima umilită. Eu nu dezertez.

-Poate că, totuşi, eşti mai bun decât Iuda…mai bun decât mine, decât  noi…  -  murmură , iar, vecinul.

-El aşa spunea: “Nu judeca, să nu fii judecat”. Eu aş spune, urmându-l: Nu compara, să nu fii comparat. Iuda va fi avut deznădejdile şi nebunia lui. Eu am avut necredinţa şi nebunia şi deznădejdile mele. Eu nu I le pot măsura pe-ale lui. Pe-ale mele, încerc. Sunt vinovat, şi condamnat, aici şi sus.

-Ţi-a dat condamnarea? Ţi-a spus-o? Ţi s-a arătat el şi ţi-a spus-o?  -  iscodi, cu ochii aprinşi de curiozitate, vecinul.

-N-am auzit-o. Cine sunt eu, să aud de neauzitul? Condamnarea mea nu-mi aparţine: ea îmi va fi dăruită, spre dezlegare şi mântuire de aşteptare.

-Şi te cutremuri, aşteptând?  -  ispiti, iarăşi, vecinul.

-Mă cutremur. Am cutremurat lumea întreagă, pe care el mi-a dat-o spre vedere   -  fărâme am făcut-o şi am cernut-o. Nu am găsit lumina şi rostul. Pe amândouă le-am părăsit, părăsindu-l. Mă cutremur de nemernicia mea. Cum să nu mă cutremur?

Vecinul se îndreptă din şale, oftând.

-El ţi-a dat semn să aşteptaţi? Până când vei aştepta?

-Când eşti vinovat, stai în temniţă şi aştepţi, pentru că ştii că aşa se cuvine. Şi nu întrebi de soroc, ci te umileşti de vinile tale.Eu stau în temniţa acestei cetăţi, care l-a răstignit, şi-i toată vinovată  -  şi aştept. Voi, fără să ştiţi c-aşteptaţi  -  aşteptaţi. Şi temnicerul, din când în când, la răstimpuri la care judecătorii le hotărăsc, vine şi ne-aduce izbăvirea, prin pedeapsa pentru vina noastră vădită.

-Deci, lumea, pentru noi, e-o temniţă, loc de-aşteptare-a pedepsei, şi-atât?

-Nu pentru toţi. Sunt care au crezut, care au stat lângă el în ceasurile chinului şi teribilei morţi. Aceia-l aşteaptă spre laudă şi glorie pe Marele Judecător. Nu-i invidiez  -  îi preaslăvesc: ei au ştiut să folosească ce le-a dat el -  eu am primit, la fel ca ei, şi n-am ştiut ce să fac cu darul. Mă bucur pentru ei, mă bucur că există, în lume, oameni şi văzători. Eu nu sunt om, şi orb am rămas, precum m-a hotărât, dintru-nceputuri, mama mea.

-Dar înseamnă că el a greşit, că hotărârea lui de a te schimba era sortită eşecului, de la-nceput. Te-a minţit  -  îl încercă vecinul.

-Nu  -  el nu minte pe nimeni. El n-a greşit. El a dat tuturor ochi şi vedere, s-a arătat tuturor ca sursa luminii. Până şi  mie mi-a dat şi mi s-a arătat. Dar şi ţie, şi tuturor miilor care-au privit moartea lui, fără semn de trezire. El ne-a dat ceea ce trebuia să fie ajutorul, să vedem  -  şi să ne izbăvim de-ntuneric. Tuturor ne-a dat. Şi mie. Noi am ales întunericul. Noi pentru noi  -   nu el pentru noi. Puteam alege şi altfel  -  şi n-am ales decât aşa. Noi, noi n-am ales  -  omule. Noi.

-Şi ce-ai de gând? Vei sta aşa, până la judecata aceea, de care nu ştii cum va fi?

-Eu nu mai am gând. Puteam să am  -  şi am ales să nu gândesc. Iar judecata  -  sunt sigur că a fost  -  eu aştept doar urmarea ei, hotărârea pentru urechile mele.

-Cât vei aştepta?

-Cât aşteaptă orice osândit. Cât e de aşteptat.

-Păi, tu nu faci nimic, spre a contrazice sau îmbunătăţi hotărârea. Stai, şi-atât. Ai acceptat să fii vinovat, deşi spui că te căieşti. Abia acum eşti vinovat, când tu însuţi îţi confirmi vina faţă de el , dar nu faci nimic să ţi-o speli:  în loc să arăţi  -  să-i arăţi lui,  dar mai ales să-ţi arăţi ţie  -  că, într-adevăr, recunoşti că n-ai făcut bine ce-ai făcut, şi să arăţi că ai învăţat, măcar acum, cum ar fi trebuit să-l vezi pe el. A sta şi a-ţi contempla greşeala  -  înseamnă că, în continuare, eşti de acord cu greşeala  -  şi că o accepţi. Accepţi, pentru a doua oară  -  şi, acum, în deplină cunoştinţă de cauză, nu dintr-o rătăcire  -  crima faţă de el. Abia acum devii complicele ideal al crimei şi criminalilor.

-Poate că ai dreptate  -  spuse, rar şi gânditor, omul care stătea pe trepte. Dacă tot mi s-a dat un răgaz, ar trebui să-l folosesc făptuind, pentru a arăta că, măcar acum, îl recunosc pe el, lumina luminii. El ne îndemna pe toţi la faptă. Dar eu sunt prăbuşit în mine însumi. Ce făptuire mai poate urma, după lipsa de făptuire, care m-a prăbuşit?

-El nu ţi-a hotărât moartea. Vezi bine că ţi-a lăsat viaţa. Tu eşti viu. Arată, deci, lui şi ţie, că eşti viu  -  făptuind ca un om viu. Dacă tu crezi c-ai greşit nefăptuind atunci  -  făptuieşte acum. Arată-i că ai greşit. Convinge-te  că ai greşit. Poate-l vei convinge şi pe el, astfel  -  că ştii că ai greşit, şi-ţi pare rău de greşeală, tocmai arătând un nou fel de a exista, prin faptă  -  insistă vecinul, parcă luminat şi el de-o speranţă. Parcă apostolii lui n-au greşit, mulţi dintre ei? Şi iată-i cum făptuiesc, împotriva arătării de-atunci a greşelii lor  -  propovăduiesc lumina lui, sunt loviţi, sângeraţi  -  şi iar se ridică, şi iar propovăduiesc. Astfel, ei îşi neagă, mereu, greşeala de-atunci, se leapădă acum de greşeală, cum s-au lepădat, atunci, de adevăr. Îşi neagă orbirea. Propovăduieşte-i lumina, propovăduieşte-ţi greşeala, astfel, ca greşeală  -  în faţa tuturor, arătând că-i greşeală  -  şi să nu fie urmată de alţii, ca lucru bun. Altfel, văzându-te că nu faci nimic contra fostei greşeli  -  ei vor spune că acesta e, pentru tine ( şi, deci, poate fi şi pentru ei, care n-au primit, ca tine, de la el, lumină )  -  binele şi adevărul. Tu nu-ţi mai aparţii: ei au văzut cum el ţi-a dat lumina   -  ei te pândesc, să vadă ce faci, ca să-şi scuze ori acuze propriile lor greşeli, în funcţie de cel care a fost alesul lui  -  de tine, adică, chiar dacă tu nu te-ai numit apostol. Tu, prin nemişcarea ta, îi îndemni pe oameni la rău. Propovăduieşti crima, la fel ca Varava-zelotul. Confirmi şi propovăduieşti crima, ca Ana şi Caiafa.

-Da, cred că ai dreptate.  -  oftă cel de pe trepte. Dar nu mai am puteri. Mi-au secat şi credinţa, şi puterea. Puterea , prin lipsa de credinţă. Am căzut pe patul neputinţelor  -  şi-mi aştept, măcinându-mi amarul şi blestemându-mi neputinţele  -  moartea.

-Pace ţie, ia-ţi patul şi umblă  -  se auzi un glas blând şi sonor, în lumina asfinţitului, care înroşea colburile cetăţii. De când vorbeau, absorbiţi, vecinii  -  putea fi şi lumina răsăritului, la fel, roşie.

Miraţi, cei doi vecini se uitară peste umăr, apoi jur-împrejur. O lumină mare şi albă şi înaltă  -  tocmai se stingea în văzduhul de deasupra lor. Nu era soarele.

…Şi orbul vindecat a dovedit că ştie primi vindecarea. Ani în şir, şi-a ridicat patul neputinţelor, şi a umblat  -  povestind, din om în om, şi mulţimilor neliniştite  -  greşeala şi slăbiciunile sale, faţă de lumină  -  faţă de lumina luminii, adică.

A umblat prin Iudeea, a trecut marea în Grecia, apoi în Cetatea Eternă  - alăturându-se cetei concetăţenilor săi, strânşi sub cuvântul şi păstorirea lui Petru şi Pavel.

Ridicându-şi ochii, în ultima clipă, spre cerul arenei umplute cu fiare săltând în  patru  picioare  -  s-a lăsat sfâşiat de bestii negre şi tărcate, în răgetele mulţimii de fiare cu două picioare  -  şi sub ochii zâmbitori ai celui stăpân, cezar  -   peste toţi călăii cetăţii. Ochii fostului orb l-au văzut pe Hristos, în clipa când gheara enormă a gadinei negre îi dezvelea, în  piept, inima-i zvâcnind, disperată şi cu speranţă, totdeodată.

Şi Hristos i-a mai pus  o dată mâna pe ochi  -  şi i-a dezvăluit, astfel, precum tâlharului pocăit  -  o nouă lumină  -  lumina în care era şi sălăşluia în vecie, dimpreună cu însuşi Izvorul tuturor luminilor.

Dar Hristos l-a mai şi întrebat ceva, dând mustrător din cap:

-De ce nu l-ai luat, cu tine, şi pe vecinul tău?

Fostul orb înţepeni, prăbuşit în colbul arenei, cu ochii holbaţi. Nu avea răspuns.

                                                                            ***

 

 

CENTURIONUL ŞI LEPROSUL

- glosă evanghelică -

 

Bătălia, cu piepturi şi gâtlejuri străpunse, scuturi şi platoşe sparte şi-nsângerate, săbii şi lănci frânte, cu oameni şi cai zbătându-se, deopotrivă, în propriul sânge  -  se terminase. Cine învinsese şi cine fusese învins  -  nimeni nu putea şti: nici morţii, cărora nu le mai păsa de nimic  -  nici viii, ocupaţi să-şi lege rănile şi să astupe găurile din trup, prin care li se scurgea viaţa.

Câmpul cu cadavre şi gemete de trupuri care, curând, vor intra în rândul cadavrelor  -  se depărta, în ritmul trapului de cal. Centurionul, plin de praf şi de sângele altora (nu numai de duşmani, ci şi dezertori pedepsiţi cu un singur fulger de spadă)  -  nemaiavând ce conduce, fiindu-i nimicită cu totul centuria  -  se depărta şi cu trupul, şi cu gândurile, de tristul şi cotidianul dezastru, al ultimului său război.

Era în puterea vârstei, avea, undeva, la o margine a imperiului, soţie şi un copil  -  dar, acum, nu mai conta pentru el decât soarele care, prăbuşindu-se în amurg, înciudat pe propria-i moarte, voia să ia cu el, în întuneric, întreaga lume  -  pe toţi cei vii sau rugători luminii.

Era atât de crâncenă zăpuşeala sfârşitului  -  pe trupul şiroind de sudorile neputinţei şi disperării luptei  -  încât, fără să-şi dea seama, centurionul lepădă, rând pe rând, şi aruncă ţărânei, toate părţile armurii  -  şi toate însemnele de răboinic al unui imperiu. Rămase doar cu sabia  -  strânsă într-un pumn dureros  -  şi cu dârlogii calului, în celălalt pumn. Străbătu o pădure, apoi o plajă lungă, pe malul unei mări de aramă roşie topită. Se opri, fără voie. Privea spre largul apelor, cuprins de vagi doruri şi speranţe -  inclusiv sinucigaşe. Soarele tocmai îşi prăbuşea capul însângerat în valuri.

-Să nu te aşezi niciodată între un bătrân şi soare, soldatule  -  auzi centurionul o voce, sonoră şi groasă, la picioarele calului. Era un biet moşneag, gol aproape cu desăvârşire, înafara unei zdrenţe în jurul şoldurilor. Privea moartea soarelui  -  care o anticipa pe a sa. Ori o stimula pe a sa.

-Orice bătrân se antrenează, privind soarele  -  care naşte, biruie şi-apoi moare  -  se antrenează să-şi înfrunte atât amintirea propriei vieţi de dezastre, cât şi propria moarte. Dacă soarele însuşi moare  -  îi e mai uşor să se-mpace cu moartea şi unui nemernic bătrân.

Centurionul se gândi puţin, apoi coborî de pe cal, în nisipul uscat:

-Înţelept grăieşti, bătrâne. Cine eşti?

-Nu mai sunt. Şi cine ştie dacă voi fi.

-Păi, aici, în Iudeea, voi ăştia, bătrânii, sunteţi, toţi, proroci  -  şi toţi prorocii s-au dat după legea nenorocitului acela, pe care l-am răstignit acum un an. Tu nu crezi în nemurirea sufletului, viaţa de dincolo şi alte scorneli ale jidanului aceluia sfrijit şi răpănos?

-Nu sunt creştin, dacă asta ai vrut să ştii. Sunt doar un om. Iar el nu era răpănos, căci se spăla cu mult mai des decât oricare roman  -  şi cămaşa lui de in era strălucitoare ca lumina. Şi este îndoială dacă era evreu, sau jidan, cum fără de rost dispreţuieşti tu.

-Despre cămaşă pot da mărturie că aşa era, precum spui, căci i-am jucat-o la zaruri  -  şi-am pierdut-o. Dar el ce era, dacă nu era evreu?

-Poate era, ca şi mine, om. Poate era Dumnezeu  -  căci nu era deloc liniştit, precum sunt eu. Încă nu e lămurit acest lucru. Sau nu ştiu eu despre vreo lămurire definitivă.

-Dumnezeu, zici? Ce Dumnezeu e acela care se lasă ucis şi moare?

-Uiţi că a înviat. Aşa susţin învăţăceii lui.

-Prostii!

-O fi. Nici eu nu cred, dar dacă, totuşi, a înviat? Dar dacă, totuşi, a fost Dumnezeu  -  şi tu l-ai răstignit?

-Dacă a fost Dumnezeu  -  nici nu contează, pentru el,  ce-am făcut eu. Dar şi tu l-ai răstignit, căci n-ai venit să-l scapi, nici n-ai strigat să scape el, şi să piară Varava.

-Adevăr zici. Şi eu l-am răstignit. Toţi l-am răstignit. Dar dacă el ne-a iertat, şi a înviat, eu sunt liniştit. Şi-l rog să mă ierte, dacă nu m-a numărat , încă, printre călăii iertaţi de el  -  să mă ierte pentru laşitatea mea. Mi-e ruşine că, până la bătrâneţe, n-am învăţat să fiu demn. Şi bun. Şi iertător.

-Dar dacă n-a înviat, nu te-a iertat.

-Ba cred că m-a iertat. Pentru noi şi pentru voi  -  pentru cei  care-i înfigeau cuie în trup, deci şi pentru mine, care-l săgetam în suflet, cu laşitatea mea nemernică, a spus:”Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!”

-El cerea altuia să vă ierte, nu vă ierta el.

-El şi cu cel căruia-i cerea sunt una. Iar de iertare ai şi tu nevoie.

-Cum, sunt una?

-Nu există doi dumnezei. Unul este şi fi-va în veci.

-Bine-bine, ştiu încăpăţânarea voastră lunatică, a evreilor. Dar tot nu înţeleg. El n-a spus:”Eu vă iert!”,        ci :”Tu iartă-i!”

-Depinde cum se povesteşte povestea. Când eu povestesc despre mine, spun mai departe decât a spus acel Iisus -  spun: ”el”.

Centurionul tăcu. Apoi, scormonind cu sandala de piele de bivol în nisip, dădu glas unui gând care-l frământa:

-De ce, dacă-l aperi, nu şi crezi în el? Eu l-am răstignit, deci l-am negat  -  pentru asta am fost lăudat şi-avansat. Dar tu, de ce nu crezi în el ?

-Pentru că sunt bătrân. Şi pentru că sunt evreu. Şi evreilor greu le iese din cap ceva, odată intrat. Şi pentru că e cald, cumplit de cald. Şi pentru că avem în cap iluzii, în trup legea şi-n ochi soarele, care ne-mpiedică să vedem lumina adevărată. Şi din o mie de alte motive, pe care e prea cald să ţi le spun acum. Dar să ştii că nu e prea sigur că negi ceva prin răstignire. El a fost confirmat, prin răstignire. Pentru cei care pot crede. Eu stau doar la soare.

-Mi-ai spus, când ne-am întâlnit, să mă dau la o parte, să nu scapi, cumva, o clipă, din ochii tăi, soarele.

-Da, aşa ne-am învăţat: să vedem doar ce se vede. Rău ne-am învăţat   -  şi greu ne-am mai putea dezvăţa.

-Dar l-au urmat şi ascultat, totuşi, nişte, îşi zic ei, ucenici  -  nişte târâie-brâu. Dar tot evrei.

-Erau mai tineri ca mine.Şi i-au dus şi pe la răcoare, să le iasă toropeala din creier. Şi nu erau mai târâie- brâu decât tine: tu ţi-ai azvârlit în drum armura -  ei, năvoadele. Dar el le-a spus că le va da năvoade speciale, de prins sufletele oamenilor.

-Şi le-a dat?

-Nu ştiu. Eu încă nu simt, clar, mreaja în jurul inimii. Dar, poate, tocmai remuşcările mele, de fost lepros vindecat, sunt firele mrejei.

-Tu eşti lepros?  -  se-ngrijoră centurionul, dându-se doi paşi înapoi.

-Linişteşte-te, şi-nvaţă-ţi limba ta, măcar cât ţi-am învăţat-o eu, duşmanul tău. Am spus:”fost lepros”.

-Tu eşti duşmanul meu?  -  întrebă, curios, centurionul.

-Aşa se zice. Aşa ar trebui, după cum se zice.

-Dar tu ce zici?

-Acum, când nici nu mai stai în calea privirii mele către soare, şi nici nu mai este soare în vârful privirii mele, pentru ca tu să poţi să ai între ce să te aşezi  -  de ce te-aş socoti duşman?

-Dar ce ziceai de lepră? Cum te-ai vindecat?

-El m-a vindecat  -  m-a vindecat pe mine, împreună cu alţi nouă, tot leproşi ca mine.

-Şi chiar te-ai vindecat?  -  întrebă, curios la culme, centurionul. Poţi vindeca, pe cineva, de lepră? Tu ştii leacul?

-Nu-l ştiu, dar el îl ştie, căci m-a vindecat. Mai exact, pielea mea s-a vindecat. Mai adânc, nu. Nu la mine. La mine, doar pielea.

-Ce vrei să spui?

-Atât de trufaş eram, când am văzut că bubele de lepră au căzut, iar lipsurile de carne şi piele au crescut şi   s-a împlinit iarăşi carnea, încât am crezut că datorită a ceva din calităţile mele native m-a ales el spre vindecare. Altfel, nici nu concepeam, nici eu, că se poate, cineva , vindeca de lepră. Şi toţi cei nouă tovarăşi se vindecaseră. Unul, doar, a fost umil, deci înţelept, şi-a înţeles că-i încercarea vieţii lui: s-a dus şi i-a mulţumit Tămăduitorului  -  şi acela i-a şters şi lepra trufiei din suflet, care lepră e mai adâncă şi mai lacomă decât toate. Acela care i-a mulţumit şi, astfel, s-a vindecat şi-n suflet  -  era, însă, străin de neamul nostru. El, Tămăduitorul,  nu ne vindecase după criterii native, ci făcuse încercarea sufletelor.

-Deci, tu te consideri, în continuare, lepros, deşi nu eşti?

-Aşa cum leproşii, între ei, nu se numesc, unii pe alţii, leproşi  -  nici pentru tine eu nu pot fi lepros. Poate tu eşti mai lepros decât mine, neştiind măcar că eşti. Dar, în comparaţie cu cel vindecat de lepra înăuntrului  -  da, sunt lepros. Şi pentru că am scăpat unica şansă de a nu mai fi, respingând şi dându-l  afară, pe tămăduitor, din sufletul meu  -  voi fi veşnic lepros.

-Şi nu crezi că se poate scăpa de lepra asta?  -  întrebă, pe gânduri, centurionul, aşezându-se, fără să-şi dea seama, pe nisip, alături de bătrân.

-Poate că da. Zi după zi, amintindu-mi că sunt lepros pe dinăuntru  -  îmi dau seama că, da, se poate vindeca. Nu ştiu când  -  dar, da  -  spuse, netulburat, bătrânul.

Şi iar tăcură. Apoi, centurionul:

-Dacă zici c-a înviat, îl mai pot întâlni eu?

-S-a înălţat la ceruri, aşa spun cei din ceata lui.

-Tu crezi asta?

-Nu ştiu. Încă sunt lepros. Poate.

-Definitiv s-a înălţat la ceruri? Stă acolo, sus, agăţat de torţile cerului  -  sau cum?

-E în casa Tatălui. Este în Împărăţia Cerurilor, centurionule. Dar a spus  -  aşa se zice  -  că unde sunt doi, el va fi al treilea.

-Cum adică? Noi suntem doi, acum  -  el unde-i?

-Poate nu suntem doi. Poate suntem câte unul singur.

-Nu-nţeleg.

-Tocmai de asta, pentru că nu ne-nţelegem, încă suntem singuri. Deci, el nu poate fi între doi oameni singuri, care refuză să se înţeleagă.

-Dar eu vreu să te înţeleg, bătrâne  -  spuse, puţin supărat, centurionul, şi se ridică de pe nisip.

-Tu zici, dar eu nu cred.

-Ce nu crezi?

-Că vrei înţelegere.

-De ce-aş mai sta lângă tine, dacă n-aş vrea înţelegere?

-Pentru că ai pierdut bătălia cu oamenii. Şi vorbeşti acum singur, pentru că n-ai nici un Dumnezeu. L-ai pierdut, sau nu l-ai avut.

-Eşti nebun!  -  sări într-un picior centurionul.

-Nu. Sunt şi eu singur, ca şi tine. Ca şi tine, am pierdut bătălia şi cu oamenii, şi cu Dumnezeu. Stau aici şi-mi ling rănile.

-Deci, ne-asemănăm.

-Poate da. Poate nu. Tu vei uita curând, eu nu voi putea uita niciodată. Voi rătăci, de-a pururi, cel de-al nouălea  -  mereu, cel de-al nouălea lepros, niciodată iluminat  al zecelea, Străinul.  Mereu în prag, niciodată în casă.

Glasul bătrânului devenise tot mai ireal, îndepărtat  -  parcă venea de peste valurile mării.

-Dar eu, eu sunt…al câtelea lepros?  -  îşi strigă întrebarea centurionul.

-Poţi fi primul, poţi fi ultimul, al zecelea, Străinul. De tine depinde numărul şi ordinea  -  se auzi, de peste nisipuri, vocea pierdută a bătrânului rătăcitor.

…La câţiva ani după cele petrecute la Marea Galileii  -  în uriaşul amfiteatru de la Roma, celestul împărat privea, cu satisfacţie, spectacolul pe care-l dăruise plebei, mereu flămândă de pâine pe degeaba şi moarte zadarnică şi nedreaptă.

Un dezertor roman, transformat în gladiator ( prin hotărârea unui general drept)  -  ţinând în mână o spadă, îl ţintuise la pământ pe un alt gladiator, un sărman trac. Tracul, din toată bătălia carnavalului sângeros al   -  arenei  -  se alesese cu cel puţin zece răni, şi-i dăduse sângele pe nas, de buşitura cu care-l trântise dezertorul roman la pământ, punându-i vârful săbiei la gât. Acum, gladiatorul  roman , aclamat de mii de guri ştirbe şi puturoase, nesăturate nici de pâine, nici de sânge  -  îl privea pe zeul-împărat, cel culcuşit ca o fiară rară, în tronu-i de aur. Degetul mare al acestuia se îndreptă, necruţător, în jos. Deci, dezertorul-gladiator trebuia să-l străpungă, pentru bucuria generală, pe bietul trac căzut şi pe jumătate inconştient. Gladiatorul roman se contorsionă, mânios, şi, smulgând vârful săbiei de la grumazul tracului  -  ridică lama în sus, spre tronul de aur al cezarului:

-Nu!

-Ce-a spus?  -  fremătară mii de buze şi de ochi, uluiţi, în toate băncile uriaşului, colosalului amfiteatru.

-S-a împotrivit poruncii cezarului, s-a împotrivit zeului nostru iubit!  -  gâgâiră câteva matroane grase, la fel de uluite ca soţii lor burtoşi şi trăsnind de duhori.

-Ce-ai spus? Repetă, nemernic şi puturos de gladiator!  -  tună cezarul, mai mult uluit, decât furios.

-Nu!  -  strigă, cu glas de stentor, dezertorul roman, şi ochii i se-nălţară la cer. Eu sunt al zecelea lepros! Eu sunt al zecelea lepros! Şi Hristos mi-a trimis lumina, şi m-a vindecat deplin! Şi pe dinafară, şi pe dinlăuntru! Sunt al zecelea lepros!Eu sunt Străinul!

-Eşti primul dintre nebuni, puşlama! Şi eşti şi creştin, pe deasupra!  -  tună, de data asta, în sfârşit, teribil de-nfuriat, cezarul. Suliţaşi!Faceţi-vă datoria!

Pe marginile amfiteatrului, cu un rând mai jos şi cu unul mai sus decât tronul cezarului, se iviră, jur-împrejur, soldaţii cu suliţe lungi. Din două mişcări, absolut mecanice, una-napoi, spre avânt, alta-nainte, spre crimă  -  la un semn, azvârliră, spre fostul dezertor, vârfurile ascuţite ale suliţelor  -  ale căror cozi zbârnâiră şi şuierară, în zbor, ca un roi de viespi, prin văzduhul arenei.

Căzut în genunchi, ca un imens arici  -  fostul centurion îşi ridică ochii spre un colţ al  amfiteatrului, pe care-l fixase încă de la-nceputul bătăliei de pe nisip. Acolo erau două chipuri, cu totul deosebite de cele plebee, dar şi deosebite-ntre ele: unul bătrân şi grav, cu trăsăturile feţei chinuite, istovite şi cu-ncruntarea gândurilor remuşcării între ochi  -  iar în spatele acestuia, un bărbat foarte înalt, cu faţa continuu mişcată  de emoţii îndurerate, dar inundată de o lumină cu totul nefirească  -  un bărbat peste fire de nobil, ţinând, enigmatic, în mâna dreaptă, un crin alb.

Tracul, tot întins la pământ  -   aştepta deznodământul, nemişcat, aproape fără să respire.

-Suntem doi, iar tu eşti al treilea?  -  întrebă, şoptit, fostul centurion, cu ultimele-i puteri, prăvălindu-se pe spate şi puţin într-o rână  - căci din coastă şi din spinare-i ieşeau cozi lungi de suliţe. Ochii-i rămâneau aţintiţi, obsesiv, drept în ochii nobilului bărbat, enigmatic şi îndurerat de toate durerile lumii.

Dar bărbatul cel înalt, plutind într-un nor de lumină, nu spuse nimic. Peste umărul bătrânului, şi fără ca acesta să-l vadă, înălţă, spre văzduh,  crinul de zăpadă.

Şi sufletul împăcat al fostului ostaş împărătesc, al fostului răstignitor aflat sub porunca cezarului  -   - acum, Străin luminat  -  se înălţă spre cer, deodată cu dreptul şi orbitorul crin.

                                                                                  ***

 

                          

 

HANS ÎNTÂI TOLERANTUL, ZIS ŞI HANS FĂRĂ ŢARĂ

-poveste germană -

 

A fost odată ca niciodată, un împărat german, pe numele lui de împărat Hans I, care stăpânea, spre propria lui mirare  -  o împărăţie!Frumoasă ca nici o altă împărăţie, şi foarte întinsă.

Împăratul Hans I nu ştia încă absolut nimic despre întinsurile împărăţiei lui, sau despre hotarele împărăţiei lui  -  înafară de ceea ce-i arătau sfetnicii lui, pe hărţile pe care i le desfăşurau, în cabinetul său imperial, pe covoare, până ajungeau la şpiţurile pantofilor lui  -  sau pe tăblia meselor întinse, până ajungeau cu pânza hărţilor să-i lovească vârful nasului. Împăratul Hans I se plictisea grozav, la aceste şedinţe ale geografilor şi cartografilor împărăţiei sale.

Vecinii împărăţiei lui Hans I primeau, prin iscoadele lor, rapoarte foarte amănunţite despre aceste şedinţe de plictiseală, cu care îşi trecea vremea Hans I împărat. Şi vecinii lui, împăraţi care nu reuşeau să se plictisească în nici o discuţie despre propriile lor împărăţii, ba solicitau ei înşişi discuţii suplimentare, cu geografi şi cartografi străini, şi despre împărăţiile vecine lor  -  s-au hotărât să profite, cât mai mult posibil, de plictiselile lui Hans I  împărat. Zis şi făcut.

-Ia să vedem, să ne sfătuim între noi, noi cei ce nu reuşim să ne plictisim de nici o hartă întinsă  pe faţa pământului  -  cum putem să tragem folos de pe urma bolii atât de ciudate a vecinului nostru stimabil  -  boala plictiselii de propria ţară, a indiferenţei faţă de hotarele propriei lui împărăţii.

Şi, zi de zi, atât vecinul împărat de nord, cât şi vecinul împărat de sud, cât şi împăraţii din vest şi din est  -  ocupau încă, şi încă o bucată, o fâşie, un hartan   -  din împărăţia plictisitului Hans I. Şi, imediat, proclamau, prin toate mijloacele, cu surle şi trâmbiţe, generozitatea vecinului Hans I împărat, care a răspuns cu amabilitate şi inimoşenie, necesităţii vitale a popoarelor vecine, sărmane şi nevoiaşe, de a se mai extinde un pic, pentru a putea respira mai uşor.

Ce conta, pentru împăratul Hans I, că propriul său popor se sufoca, în câştigul popoarelor vecine? Oare nu era lăudat, în toate jurnalele, din toate capitalele statelor vecine, pentru generozitatea, înţelegerea şi toleranţa lui? Nu-i înmânau, oare, care mai de care, medalii pentru meritele sale mondiale: “Steaua pentru Toleranţă Absolută”, “Marele Ordin pentru Închiderea Absolută a Ochilor”, “Colanul pentru Neglijarea Meritorie a Interesului Naţional” etc.etc.?  Doar asta contează, în definitiv: să fii bine văzut de vecinii tăi  -  cât despre propriul tău popor, el poate să mai rabde, nu-i aşa? Politica externă, eticheta strălucitoare  -  asta contează! Politica internă nu face două parale, nu te evidenţiază vecinii din străinătatea strălucitoare! Dacă nu te văd bine vecinii  -  degeaba! Cu cine faci comerţ? Cu vecinii, evident, nu cu propriii supuşi! Cu supuşii tăi nu faci comerţ, pe ei poţi să-i jefuieşti cum vrei, căci sunt ai tăi! Asta o ştie orice ageamiu  -  este, doar, baza oricărei conduceri moderne a unui stat modern!

Şi sfetnicii săi înţelepţi, cărora le şi ieşea câte ceva, la vânzarea cu toptanul şi cu amănuntul a hotarelor, tot mai noi şi mai înnoite şi reînnoite ale împărăţiei aceleia germane (căci vecinii împăraţi erau generoşi foarte, când trebuia să plătească astfel de servicii mărunte şi nesemnificative), dădeau din cap, zâmbind precum chinezii cu feţe de lemn:

-Da, da, cât de înţelept judecă măria-sa, împăratul Hans I! Slavă gândirii de aur a împăratului Hans I!

-Trăiască toleranţa între vecini, mai cu seamă de la stânga la dreapta!  Moarte intoleranţei!  -  strigau câte unii, mai pişicheri  -  şi inima împăratului Hans I, la gândul că toate aceste lozinci oficiale vor apărea în ziarele din capitalele vecine  -  se dilata de atâta mulţumire şi fericire:

-Mulţumesc, sfetnicii mei dragi, îmi împliniţi cele mai avântate vise ale carierei mele politice  -  visele aprobate şi ştampilate de forurile mondiale ale împăraţilor! Deci, nu-i aşa, am atins standardele internaţionale de toleranţă şi înţelegere, nu-i aşa  - nu-i aşa?

-Ba, chiar le-aţi depăşit cu mult, măria-ta, cu mult!  -  strigau feţele de chinezi ale înţelepţilor sfetnici, care schimbau între ele foarte scurte zâmbete enigmatice ( poate tot chinezeşti, poate japoneze  -  încă nu se ştie bine).

Şi aşa, din generozitate în generozitate tot mai mare, respiraţia vecinilor împăratului Hans I devenea tot mai  degajată şi sănătoasă, pe seama fâşiilor tot mai late şi consistente , tăiate judicios şi insistent şi constant, din împărăţia lui Hans I împărat  -  în timp ce respiraţiile supuşilor împăratului Hans I împărat deveneau tot mai astmatice şi mai sufocate de strâmtoarea, din ce în ce mai mare, a hotarelor împărăţiei Traumenlied [22](am uitat să vă spun  că aşa se numea împărăţia peste care împărăţea Hans I).

La un moment dat, ca să nu se sufoce de tot şi să nu li se spargă coastele de atâta înghesuială, şi să le intre sunetele cuvintelor rostite, înapoi în gură şi în gât  -  locuitorii împărăţiei Traumenlied au început să explodeze peste hotarele, tot mai apropiate între ele şi mai apropiate de capitala unde hălăduia, tot mai fericit, împăratul Hans I. Pur şi simplu, aceşti locuitori săreau peste hotare, în împărăţiile vecine  -  unde respirau în voie, e-adevărat  -  dar cuvintele tot într-înşii trebuiau să şi le ţină, să şi le bage singuri înapoi pe gât, dacă nu voiau ca proaspeţii lor concetăţeni să li le bage ei pe gât.

Şi azi aşa, mâine tot aşa, o duceau tot mai bine cu respiraţia şi cu aparatul cardiovascular  -  şi tot mai prost cu lingvistica  -  trebuind, obligatoriu, ca buzele şi sufletul lor să înveţe alte cuvinte, cu totul altele decât cele născute în inimile lor  -  cuvinte pe care puteau să nu le mai împingă înapoi în esofag şi în suflet -  ci să le sufle ori să le scuipe în atmosfera noii lor patrii. Ba, părţi din sufletul lor, din mintea lor  -  trebuiau înlocuite, la spitalele de handicapaţi sufletomotorii  -  istoria: trebuia grefată alta; mentalitatea: grefă urgentă de altă mentalitate; obiceiuri: grefă disperată de alte obiceiuri, iar dacă grefa nu reuşea: amputarea pe loc a oricăror obiceiuri.

În vremea asta, generozitatea euforică a împăratului Hans I, stăpânul împărăţiei Traumenlied, exuberanţa lui generoasă, au adus hotarele vecinilor jur-împrejurul capitalei Traum, apoi, stradă cu stradă, până la palatul imperial  -  apoi, scară cu scară, până în sala mare a tronului  -  apoi, până la marginea patului imperial, pe care împăratul Hans I îşi îngrămădise împărăţia, jur-împrejur, pe cearşafuri şi perne  -            şi-i îngrămădise aici şi pe înţelepţii sfetnici:

-O, înţelepţi sfetnici, ce părere aveţi de generozitatea, toleranţa, înţelegerea mea? Au evoluat ele, s-au ameliorat ele?

-Da, sunt tot mai aproape de perfecţune, slăvite împărate, măria-ta  -  găfâiau sfetnicii cu feţe tot mai chinezeşti  -  căci gâfâiala lor nu venea de la înghesuiala în patul suveranului, ci din grăsimea lor tot mai plină de generozitate şi din pricina buzunarelor tot mai grele de generozitatea împăraţilor vecini…

-O, cât de fericit sunt!  -  se extazia împăratul Hans I. Mi-am atins visul de aur al vieţii mele de împărat mondial! Căci, nu-i aşa, prin generozitatea mea, am atins standardele unui monarh mondial, nu-i aşa, iubiţii mei sfetnici?

-Da, da, chiar aşa, monarh mondial…  -  bâiguiau, tot cu ochii în lături, sfetnicii chinezi  -  încercând să vadă de pe care latură a patului imperial puteau s-o zbughească mai avantajos, pentru buzunarele lor tot mai umflate: cine oferea mai mult, pentru cearşaf şi pentru perna suveranului lor (pe care, cu toată durerea regretului, se pregăteau să-l părăsească, în plina lui glorie  -  căci, un împărat fără împărăţie nu  mai valorează nimic, nu-i aşa? cine-ţi mai dă pe el vreun sfanţ  -  nimeni  -  nu-i aşa?). Şopocăiau, peste trupul inutilizabil (din punct de vedere comercial) al împăratului Hans I:

-Suveranul din nord  - cât dă?

-Dar cel din vest  -  s-a hotărât să mai ridice preţul? Numai atât?Hmm…  -  mai vedem…

-Atunci, să vindem perna monarhică împăratului din est, nu?

-Sau celui din sud?

-Negociem, fiţi pe pace, totul se negociază  -  spuneau, liniştiţi, împăraţii vecini, pitiţi sub patul colegului lor, Hans I împărat, pe care erau pe cale să-l facă să bată toate recordurile mondiale de toleranţă şi generozitate (pe spinarea altora).

De sub franjurii, tot mai murdari de negocieri, ai cearşafului  -  ieşeau şi dispăreau mâini cu tot felul de monede  -  până când, spre a nu se mai încurca în negocieri  -  mâinile, ba furişate, ba date-n vileag  -  hotărâră, strângându-şi, reciproc, capetele degetelor  -  să unifice moneda, spre a lichida mai repede divergenţele care planau asupra problemei patului imperial, din fosta sală a palatului imperial, din fosta capitală Traum, a de tot fostului ( odată ca niciodată  fostului) imperiu Traumenlied.

În sfârşit, sfetnici chinezi şi mâinile de sub pat se înţeleseră, se strânseră vajnic  -  şi sfetnicii chinezi săriră sprinteni din aşternutul imperial  -  trecând de cealată parte a hotarelor  -  şi, dintr-odată, dispăru toată chinezăria de pe feţele lor  -  şi se arătară doar nişte obrazuri banale de oameni de afaceri.

Împăratul Hans I, rămas fără cearşaf, pernă şi plapumă  -  răci şi începu să tuşească, să aibă diaree…

-Chemaţi doctorul, imediat!…  -  începu să strige dintr-odată îngrijoratul împărat Hans I (vezi bine, acum era bolnav propriul său trup  -  pe acesta şi-l simţea, nu ca pe cel al imperiului…).

Nimeni nu răspunse  -  doar ecoul de sub pat, al clinchetului banilor , schimbaţi între mâini dibace. Colegii săi nu luau pauză de nici un fel, nici o clipă: descoperiseră, spre deosebire de sfetnicii chinezi  -  că poate fi valorificată la bursă şi făptura fizică a împăratului (n-are a face că doar un teoretic, iluzoriu împărat  -  ce, parcă valorile bursei, din care se îmbogăţesc enigmaticii preaputernici ai lumii, nu sunt tot iluzorii?). Da, rămânea de împărţit şi hotărnicit însăşi fiinţa aparentă a fratelui lor imperial, a înseşi maiestăţii sale împăratul  Hans I…

Unul dintre împăraţii de sub pat, deghizat, cu ajutorul unui halat alb, în doctor  -  apăru la capul lui Hans I împărat, iar altul, la fel deghizat, la picioarele lui Hans I împărat:

-Aici suntem, măria-ta!  -  spuse primul, în grabă.

-Dar nu trebuie să vă îngrijoraţi  -  tocmai trecusem hotarele : deci, până la buric, aparţineţi, acum, regelui…pardon, medicului vecin, Jakobus III  -  deci, nu trebuie să vă mai preocupe soarta picioarelor, şi pântecelui, şi diareei măriei-voastre  -  pentru că au fost preluate aceste griji de către vecinul…pardon, medicul maiestăţii voastre, Jakobus III…

-Adevărat? Ce fericire! Ce fe-ri-ci-re!  - scandă împăratul Hans I. Am scăpat, deci, şi de grija pântecelui  -  dar ce grijă! Mereu să-l îndop! Dar cu ce, cu ceee? Am scăpat şi de grija diareei  - acum se ocupă de studiul ei medicul Jakobus…Ei, iată avantajele progresului şi ale modernităţii progresului internaţional: să-ţi fie preluate grijile pântecelui   -  de familia sfântă a fraţilor vecini! O, e, într-adevăr, de necrezut!

-De necrezut, da  -  îngână împăratul de la căpătâiul său, calculând ceva pe o hârtie, pe care o ţinea ba pe pieptul, ba pe fruntea împăratului Hans I.

-Dar dumneata, doctore, ce faci?  -  întrebă, ceva  mai potolit, împăratul Hans I.

-Eu  -  spuse grav împăratul vecin Valerius, deghizat în medic  -  eu tocmai am preluat grijile minţii şi inimii măriei tale, împărate Hans I  -  în cadrul tratatului secret cu colegul meu, magisterul Jakobus III.

-O, ce fericire, ce f…

Dar palma pusă de împăratul Valerius pe gura fostului trup, al fostului monarh Hans I   -  întrerupse efuziunile acestuia:

-Gura!Şi gura ex-împăratului îmi aparţine, odată cu capul şi inima sa! Gata, taraba…vreau să spun: bursa s-a închis! Colega, şi voi, ceilalţi, de sub pat  -  haideţi să mai găsim sau  să mai convingem şi pe alţi fraieri!Sus!

-Greu de crezut…alţii…  -  mârâiră, umiliţi, mai puţin întreprinzătorii tovarăşi de negocieri şi de valorificări ale generozităţii şi toleranţei fostului împărat Hans I, din fosta capitală imperială Traum, din fostul imperiu(uitat, deja, definitiv, în focul tranzacţiilor interminabile) Traumenlied.

Au fost câteva, timide, proteste ale “opiniei publice internaţionale”(de fapt, invidioşii perdanţi la afacere…) dar nu cine ştie ce…Cei puternici deveniseră, deja, prea puternici.

                                                                                ***