Volumul „Scrum” mă impresionează prin multitudinea de direcţii şi de irizaţii pe care le transmite Centrul poetizant, instanţa auctorială. Se merge pe drumuri întortocheate pentru a densifica expresia finală care este aceea a unui om dispus să se sacrifice cu totul pentru artă. Ceea ce face el este artă, numai că pentru această artă el îşi pune în joc funcţionarea normală a „inimii”. Îl ştim pe poet bolnav de toate bolile necunoscute dar el ne vorbeşte undeva de boala sa de inimă. Ce îl determină să se simtă exterminat de această boală de inimă? Răspuns: nepăsarea generală, această plagă pe care autorul o simte la dimensiuni cosmice. Existenţialismul acestei situaţii este cert. Mai intervine însă situaţia relaţiei autorului cu Isus. În nici o carte a lui nu poate fi trecută cu vederea relaţia acestuia cu Dumnezeu Tatăl şi cu Isus Dumnezeu. Pla-sându-se mereu la intervalul dintre Demiurg şi Mântuitor, relaţia cea mai strânsă pare a fi aceea cu Dumnezeul din persoana lui Hristos. Faptul că discuţiile concrete, dialogurile imaginate cu Isus nu numai că surprind prin francheţea poziţionării lor în text dar şi prin mesajul percutant şi esenţial, ne fac să ne gândim mai profund la Ştefan Doru Dăncuş exact ca la un om cu desăvârşire religios. Dar cum putem înţelege o astfel de poezie religioasă? În ce tradiţie să-l situăm? Căci nu seamănă nici cu Voiculescu şi nici cu Ion Alexandru. Totul la Dăncuş pare a migra înspre ceva foarte propriu, ceva original. Trăirea lui în proximitatea lui Hristos pare să fie ceva de or-dinul acelor clipe sublime petrecute în copilărie, la colindat, la biserică, la nunţile la care a participat mai apoi şi unde se oficia totul prin puterea divină – totul în Ieudul plin de credinţă al copilăriei şi adolescenţei sale. Trebuie să se ştie că oamenii sunt foarte credincioşi în Maramureş sau cel puţin erau până nu de mult. Mai există zone unde credinţa e atât de mare şi creştinismul atât de primitiv încât numai Dăncuş îl poate reprezenta şi o face cu succes. Am lămurit, deci. E o chestiune de origini această relaţie specială pe care o are cu Dumnezeu. Dar la fel cum Dumnezeu Tatăl se suprapune cu Mântuitorul ne este foarte greu să diferenţiem în opera lui Dăncuş când vorbeşte de Demiurg care – cioranian – n-a alcătuit bine lumea şi când acel Dumnezeu care îl vizitează pe autor în mo-mentele sale de restrişte coboară cu forţa sa pătrunzându-i în oase. Cred că volumul „Scrum” este acela în care se vede cel mai bine cum este alcătuită relaţia lui Dăncuş cu Dumnezeu. Despre Dumnezeu Tatăl am vorbit însă Mântuitorul este cel care este cel mai des invocat dar nu ca un binefăcător ci ca pe cel care ne aminteşte tuturor că viaţa este suferinţă şi că oricine poate avea şi trebuie să aibă destinul aceluia. Chiar Dăncuş pare să aibă sau cel puţin să-şi recunoască acest destin, să-l îmbrăţişeze cu o fervoare mistică regăsind şi traducând pentru toţi sensul tragic al existenţei umane pe pământ. Din acest punct de vedere creştinismul lui este cert, este verificabil, autorul este un scriitor creştin. Nimic nu ne împiedică să-l catalogăm astfel dar mai trebuie să facem menţiunea că suferinţa hristică este adaptată unor cerinţe de mântuire care s-au schimbat. Civilizaţia a luat locul arginţilor. Marşând alături de Civilizaţie ai şi subscris la îngroşarea cu arginţi a pungii tale care te va face să îţi pierzi sufletul. E o relaţie cât se poate de directă şi de concretă în opinia autorului nostru. Dar pentru ce să optezi, pentru ce alcătuire a societăţii? Nicăieri n-o spune. Ce-ţi rămâne de făcut este să trăieşti la cote maxime crucificarea conştient de lucrarea Diavolului pe acest pă-mânt. E vorba de o crucificare a trăirilor tale, a vieţii tale, a raporturilor cu semenii, a raportului cu o divinitate ce nu face nimic, nu-ţi arată ce să faci, nu-ţi spune calea. Tu singur o vei afla trăind asemenea lui Isus. Dar cum e posibilă o Imitatio Christi din moment ce valorile societăţii s-au schimbat? E aproape imposibil să te adaptezi împreună cu Cristos în mijlocul acestui vacarm alcătuit din tenebrele unui secol ce se zvârcoleşte. Poate de aceea este vestită cu atâta curaj – la Dăncuş - venirea Apocalipsei, poate pentru că ar restabili or-dinea şi ar fi încununarea unei evoluţii nefireşti care a însemnat în sine chiar Civilizaţia.
Se pune deci şi la Dăncuş, într-o oarecare măsură, problema filosofiei istoriei şi culmea în interiorul unor stări poetice specifice stilului dăncuşian, însă. Mă gândeam la stările poetice din opera marelui Cioran dar ele sunt de altă factură chiar şi când vizează diatribe privind filosofia istoriei. Însă cazurile se aseamănă. Cum să vorbeşti poetic în stil modernist sau postmodernist sau cum ai vrea să-i spui incluzând în lăuntrul textului probleme de filosofia istoriei sau marea problemă a Destinului omenirii? Asta numai Dăncuş are curajul să o întreprindă şi o face cu o uşurinţă de invidiat. Se trece de la registrul poetic la probleme grave într-o scăpătare de gând, gândul în sine este distorsionat şi trimis să reprezinte ceea ce vrea autorul, el însuşi nelăsându-se dulcegărit de mrejele unei vorbiri frumoase şi atât.
Ar fi multe de adăugat vorbind despre volumul „Scrum”. Sunt atâtea valenţe în această carte, atâtea dimensiuni, nu numai cea mistică! Dacă ar fi să facem o analiză literară şi nu de idei am găsi un izvor cristalin de exprimare subliminală în acest volum. Cuvintele nu se mai înlănţuie după o logică normală aici, ci după o logică strict poetică. Numai că nu am mai întâlnit la nimeni atâta curaj în exprimare. Autorul pare a fi asediat de ceea ce vrea să comunice şi, neajungându-i timpul, spune totul cu gustul rotund al unei exprimări absolute ce frizează neînţelesul. Însă dacă îl citeşti cursiv îţi dai seama că vorbeşte o altă limbă pe care n-ai putea, în primă instanţă, s-o înţelegi fără limba română de bază, iar în a doua instanţă n-ai putea s-o înţelegi dacă ai rămâne la logica strictă şi nu ai apela la logica exprimării exhaustive. Am denumit-o logică poetică – aceasta – dar iată că acum spunem mai mult. Ştefan Doru Dăncuş este inventatorul spontan al unei logici mai complexe – cea a spunerii exhaustive. Suntem purtaţi din nou spre filosofic căci a interpune o asemenea logică între tine şi evenimentele lumii tale e un fapt de atitudine metafizică. Atunci când Dăncuş se reciteşte pe sine îşi poate foarte corect realcătui identitatea căci felul în care a spus lucrurile îl ajută să facă asta. Şi nu numai atât, ne invită şi pe noi, lectorii, la acelaşi tip de autoanaliză ce poate fi însuşită foarte uşor prin mimetism în timpul lecturii. Aşadar acest volum ne deprinde cu o nouă logică, ne oferă o nouă cale de autocunoaştere. Vedeţi aşadar câte valenţe are textul dăncuşian! Noi nu am dezvăluit acum decât una – care ne-a sărit în ochi. Dar câte altele nu sunt înscrise acolo, în formula perfectă a textului!
De exemplu – ce ar fi să vorbim puţin despre stilul in-vocativ al lui Dăncuş? Bine, întreaga operă stă sub semnul invocaţiei profetice. Asta e recunoscut. Dar în particular, în volumul „Scrum”, ce funcţie îndeplineşte invocaţia? Iată o întrebare binevenită căci răspunzând la ea vom răspunde şi asupra luminilor pe care acest volum le aruncă asupra lumii. Am spus că „Scrum” e de inspiraţie religioasă, că are o com-ponentă mistică inclusă în conţinutul său dar ce n-am spus este că parcă fiecare poem de aici e scris cu sângele autorului. Invocaţia nu mai e generală şi indiferentă oarecum ca în proza dăncuşiană ci este deschiderea prezentului cel mai autentic sub formă de strigăt, de urlet. O să spuneţi că urletul e mai vandabil pe piaţă, ancheta e mai la căutare pe piaţă, pe piaţa literară. Dar nu, strigătul lui Ştefan Doru Dăncuş este autentic, e o mărturisire sub altă formă, sub formă incendiară, sub sta-re de urgenţă. Iată poezia ca stare de urgenţă a gesturilor intelectuale! Prin asta Dăncuş e şi postmodernist dar e şi unic, un fenomen singular pe cerul poeziei româneşti contemporane. Căci nu-l preocupă nici imaginea, nici forma, nici maniera, nici conţinuturile pe care de fapt nu şi le alege ci el este intermediarul doar dintre vocea profetului din el şi ceea ce poate el comunica. Iar această voce spune că trebuie abandonat mersul la pas al omenirii, spune că trebuie să ne trezim din marasmul indiferenţei colective. Acesta este sensul invocaţiei, a strigătului dăncuşian. Care este scopul acestei treziri? Alegerea binelui în contra alegerii răului – varianta etică şi a-legerea Căii către Dumnezeu – varianta metafizică. Aceste do-uă componente, etică şi metafizică, însoţesc şi întreţes întregul edificiu dăncuşian.
O altă valenţă a textului atât de complex al lui Dăncuş este componenta atitudinală. Atitudinea lui din fiecare poem e ultimativă. Se comportă ca şi cum s-ar afla în faţa unui sfârşit iminent al lumii, al oamenilor, al lucrurilor, al propriilor cu-vinte chiar. Parcă ar şti cât de infime sunt cuvintele lui şi ceea ce rămâne prin scrierea acestor cuvinte şi de aceea le face să ardă, să explodeze, le supralicitează încărcătura semnificativă. Am mai vorbit despre asta. Să vedem comportamentul atitudinal. Aflat în beţia profetică perpetuă, gestul ultimativ din fiecare poem devine evident oricărui lector. Fiecare poem poate fi luat separat şi citit singur. El face parte din echipa cărţii dar poate şi reprezenta cartea de unul singur.
Gestul de frondă ultimativ adus nepăsării este mişcarea atitudinală ce imprimă un demers etic lecturii. În fond, întreg volumul este un summum de somaţii crâncene. Ne-am obişnuit cu acest stil. Parcă am participa din fotoliu la un program de publicitate agresivă în care în loc de produse pe care să le cumpărăm avem de dat răspunsuri veridice pentru propria noastră viaţă şi pentru propriul nostru suflet.