ION HOREA 85
Inima mea de-o vreme o simt într-adevăr
Că-n fiecare toamnă se coace ca un măr.
În clipele grăbite din zile lungi de vară
O simt cum se-mplineşte-n tăcere ca o pară
Inima mea cu pomii grădinii dimpreună
Se-ntunecă spre toamnă şi-i dulce ca o prună,
Şi-n vărfuri foşnitoare prin frunza amăruie
O-mprejmuie lumina de sus ca pe-o gutuie.
Inim mea se sparge cu pocnet ca o nucă,
De-i toamna mai târzie şi umbra mai pe ducă,
Şi-aşteaptă ca un strugur pe viţă, nopţi întregi,
Să te apleci aproape de ea şi s-o culegi.
In Memoriam Ion CARAION
Cîntec de pecingine
Grijania ta de dragoste, tîrfă, muiere,
Care treci pe bulevarde si puti a tăcere
Care umbli-n ureche, cum rîcîi in ochi ...
De-as fi meletar, ce te-as prinde de rochi,
Să te zgîlţii nevastă:
Ascultă, cucoană, ţi s-a făcut, ori esti proastă ?
Pe prispele casei - ştii, prispele goale ...
Mă pupau dimineţile-n creştet,
mă strîngeau curvele-n poale.
Degeaba ... Nu auziseră de toate
scîrbele buruienii mele amare.
Credeau că am buzunarele pline
şi mă căutau în buzunare
Venea toamna cu o pîine sub pardesiu
Şi mă întrebau pietonii:
Tu eşti vizitiu?
Terfelită lehuză, plină de bube, de rîie,
Înjurătura nu mai putea să ne doară,
gîndul nu ne mai mîngîie,
Tremura, doar, în bluzele visului
cîpiu-paparudă.
Amintirile se uitau în fundul meu
ca să rîdă, cînd scormonit de nelinişti,
ca-n jug un rasteu,
Mă mai intîlneam, uneori seara,
cu sufletul meu.
Andrei ZANCA
ÎNSOŢITORUL
precum în anticamera interogatoriului,
făpturi
ascunse-n spatele oglinzii
te urmăresc şi te ascultă
eşti constrîns de pe acum a-ţi căuta
contemplatorii, oglindă
de oglindă, ochi după ochi
traversînd nu să te laşi
în genunchi te lasă
genunchii de sfială, unde
nu ne putem înt\mpina
ruşinea dintotdeauna
decît acoperind-o cu sînge şi vorbe-n
cîmpul gol, murmurînd a vale
fii tu însoţitorul meu, şi-n jur
o tăcerea atît de lucioasă
precum cea dincolo de oglinda
în care-n zori îşi vezi chipul
pălind de presimţiri
Victoria STOIAN
Te-aş invita
E tot mai lungă iarna iubirii dintre noi-
În cer coboară Ursa cu urşi în hibernare,
Când întâlnesc surâsu-ţi ce-n el căldură n-are;
În ochi ai doar răceală - de bucurie-s goi.
Te-aş invita în toamnă să-i prindem înţelsul,
Cu ampla simfonie cântată de natură,
Cu viile cu roade, cu mierea lor matură,
Imensă bucurie împrăştie culesul!
Am rătăci şi-n vară vre-o câteva cuvinte,
Când noaptea îşi arată puzderia de stele.
Odată cu răcoarea ce o simţim pe piele-
Cassiopea-n august e tandră şi cuminte.
Căldura răcoroasă a nopţii ne promite
Să nu uităm iubirea, când iarna ne-nghite!
In Memoriam Ştefan NEMECSEK
- inedit-
Prozopema Dariei Dalin
(Cornelia Cazimir)
Acolo unde sămânţa germinează
Nu sub pământ ci în piepturile
Răzeşilor, acolo unde ecoul
Încă răsună de nechezatul
şi tropotul cailor
acolo unde crivăţul şuieră
ca din arc plecate săgeţile
acolo unde seara umbra voievozilor
se-nalţă până-n cer
veghindu-ne somnul şi visele
acolo, pe plaiuri moldave
doi ochi curioşi s-au deschis
spre lumea din lume
căutînd din prima clipă
soarele deja asfinţit.
Nu luminînd pământul
ci respirînd legenda.
Lia Cazimir a descoperit soarele
Dezmierdînd valea plângerii
...n-a primit de la nimeni nimic
Fiecare a ei coborîre-n adâncuri
Gelozea seisme nirvanice.
Putea fi făr-de-ntoarcere.
Printre capcanele cărnii
Şi celestele carcere/
Orgasme uranice.
- fragment dintr-un poem
din arhiva Eugen Evu.
Poet în diaspora
Adrian GURGĂU
Talmesch, ein Märchen
sie weiß alles und herrscht wie eine Königin.
Jenö hat einen kühlen Keller
er hat Bienen, die immer wieder ausschwärmen
und er hat vor allen Dingen Ausdauer –
jetzt ruht er sich aus.
Dann wird er mir Talmesch zeigen
ein Paradies, ein leichter Hut
der weiter fliegt als der Wind
auf meiner Talmescher Haut
gibt es Lesezeichen –
Hunde und Sterne schnuppern daran.
Licht bröckelt dahin
wie ein leichtgewordener Gedanke
und es gibt keine Schubladen mehr
für soviel Kristalle.
Aber es gibt noch manchmal Worte
und die man wie Steine
in die Hände nimmt
und sie dann auf die Glätte
des Flusses wirft,
damit sie dreimal, viermal,
siebenmal aufprallen
bis sie am anderen Ufer
auf der Zunge zergehen!
Und man weiß,
man hat drei, vier oder sieben
Ewigkeiten
durchs Leben schleppen muss
bis man sie endlich vergisst.
Nehmen wir an, es gäbe
wirklich Wortkristalle –
zumindest in Talmesch gibt es sie.
Jenö weiß etwas davon.
Er hat mit seinen scharfen
Zähnen alle Kristalle
durchschnitten.
Licht. Tiefe Talmesch.
Jenö suchte in jeder Ecke,
im Zimmer, im Garten,
im Walde und sogar im Fluss
unter den Steinen nach verlorenem
ohne Sinn herumliegendem.
Costică Mosor, Strada Gării 146 – Costinești
Vineri. Sfântul Ilie. 1984. În casă, la Nea Costică, stătea și Ilie (era cu 10 ani mai mare decât mine). Era din Brașov. Cu nevastă și copii (el mai mare să fi avut vreo 15 ani și ea era mai mică să fi avut vreo 13 ani). Și un câine mare. Îngrozitor de mare. La fel de mare ca soţia lui. Era 20 iulie 1984 – Sfântul Ilie.Noi o știm (casa aia) de la Klaus și Hariet, care veneau din jurul anilor 1980. Și ei au stat acolo (cu fetiţele – Larissa și Johanna). Și Ilie (îl știam de mult). Și Dan (fratele lui Geta) și Dana (soţia lui) și părinţii ei și Geta și Christi (avea atunci numai 7 ani) și eu.La Est. Era marea. La Est. Era casa. Cu apă afără. Cu oglinzi. Să se râdă barbaţii. Care vreau. Și stropitori erau. Ca să facă duș. Trei cabine. Dimineaţa. Eu citeam „poheme” (așa le numea el) de Gellu Naum. Soarele pătrundea din mare – deasupra oglinzilor, deasupra femeii, ce-și spăla dinţii, goală. La nudiști am făcut baie. Toţi.
Seara – pe la nouă – s-a pus masa. O masă lungă – afără pe strada Gării 146 la Costică Mosor. Numai lumânări. Vinul – din ce era mai bun – scotea Nea Costică din beciul casei, mâncăruri de toate felurile. Eu am spus poeme, Klaus a jucat teatru. Până la două noaptea am stat.
Medalion: Liliana Terziu Boian
POEZIE
culoarea femeii
sunt femeia ta violet
cu imaginile vieţii îngrămădite
pe un colţ de cer violet
peste care ai trecut în caleaşca norilor violet
cuibărit pe partea stângă a coamei celeste
şoptindu-mi pătimaş
mâine vei fi a mea mâine vei fi a mea
sunt femeia ta risipită în poemul anotimpurilor
cutreierată de vise în nocturne arderi
cuprinsă de păgâne focuri bengale
dispersată în cele patru puncte cardinale
aşteptând să te gândesc
mâine vei fi al meu mâine vei fi al meu
sunt femeia ta violet
cu fluturări de satinate voaluri violet
dezgolită de tenebrele trecutului
împodobită cu sălbatice flori de câmp violet
cu trupul înfăşurat în curcubeul iubirii
strigând peste mare, peste munţi, peste lume
sunt femeia ta violet sunt femeia ta violet
doar un joc...
un număr incert adăugat frunzelor
care dansează frenetic pe caldarâmul amăgirilor
un vis căutat la marginile amintirilor funeste
în preajma unor iluzii care se ţin de mână
cu razele lunii din nopţi de sânziene
un joc...
căderi de ape învolburate în cascada iubirii
promisiuni alternând cu false declaraţii de
dragoste
un zbor frânt de un tăietor de lemne prea obtuz
care mai caută cu deznădejde ca ramurile
să nu-i rănească orgoliile ponosite
un joc...
o revelaţie absurdă fără susţinere sentimentală
iluminarea sinelui acoperită cu noroiul erorilor
sfâşierea curcubeului în pragul unui amurg
ireal în profunzimea lui
un semnal de pierdere a sinelui
în constelaţiile zodiacale ale cunoaşterii
un joc...atât am, fost iubitul meu,
doar un joc...
George PETROVAI
Filovrăgeala, filosofarea împinsă de mediocritate pe centura cugetării
Aristotel spunea cu aproape două milenii şi jumătate în urmă: „Există două posibilităţi: să ai o poziţie filosofică sau să nu ai o poziţie filosofică. Oricare dintre premise ai accepta-o, concluzia logică este, inevitabil, aceeaşi: faci filosofie!”. Făcând această afirmaţie, se subînţelege că Aristotel avea în vedere nevoia de filosofare a omului, adică ceea ce Karl Jaspers va explicita în Originile filosofiei: „Orice filosofare este o depăşire a lumii, un analogon al mântuirii”.(Constantin Noica va spune la timpul lui cam la fel de sugestiv că „prin om, filosofia gândeşte umanul dincolo de el, dar în jurul omului pivotează totul...”) Însă putem fi convinşi că marele gânditor antic grec, chiar dacă nu a precizat acest lucru, viza în silogismul mai sus amintit nu doar pe cei puţini şi înzestraţi care se dedică filosofării, ci şi pe aceia mulţi ca frunza şi iarba, care, incapabili să acceadă la actul pur al filosofării, se dedau la filovrăgeală – filosofarea vlăguită şi împopoţonată în pălăvrăgeală.
Căci numai după prostituarea ei pe centura gândirii, aceştia (că sunt canalii de sus sau de jos, respectiv politruci sau manelişti, dar cu toţii, vorba lui Petre Ţuţea „contraindicaţi la cugetare”) se pot folosi în orice timp, în orice loc şi-n orice împrejurare de filovrăgeală, sora decăzută a filosofării în continuare neatinsă de păcatul trufiei, subculturii sau al interesului material.
Dar iată patru mostre elocvente de filovrăgeală, să le spunem de ultima oră: 1)Noul drum al politicii româneşti după alegerile din noiembrie 2014, mai precis speranţele pe care şi le pun în preşedintele Klaus Iohannis nu doar milioanele de români care l-au votat, astfel condamnându-l la cea mai înaltă şi mai ingrată funcţie în stat, ci cam toţi românii, inclusiv aceia mulţi ce, atunci ca şi altădată, nu s-au dus la vot. Ba chiar şi aceia care i-au dat voturile lui Victor Ponta, acuma tot spre Iohannis privesc ţintă, că, de, a vrut să fie preşedinte, vrem să vedem dacă-l ţin curelele.
Iar curelele nu prea-l ţin pe preşedinte, întrucât nu-i permite Constituţia, bat-o vina! Prin urmare, pentru ca preşedintele să se facă auzit şi băgat în seamă de tot ce mişcă-n ţara asta, ar trebui ca printr-un referendum să fie schimbată nenorocita asta de Constituţie, care face din România un soi de struţo-cămilă – nici tu republică parlamentară, nici tu republică prezidenţială, adică ceva numai bun ca preşedintele să fie jucăria parlamentarilor, îndeosebi a acelora corupţi şi grozavi de nemulţumiţi când acesta îşi permite să-şi bage nasul unde nu-i fierbe oala.
Referendumul, însă, trebuie să fie aprobat de Parlament. S-o creadă mutu’ că bravii parlamentari ai zilelor noastre, zilele lui „Trăieşte-ţi clipa!” şi „Ce-i în mână nu-i minciună”, vor vota împotriva intereselor lor prezente şi viitoare. Pe meleagurile româneşti, o singură dată s-a văzut o atare minune: La sfârşitul primului război mondial, când parlamentarii latifundiari din România întregită au votat la unison (din respect faţă de măreţia evenimentelor şi faţă de promisiunea regelui Ferdinand) reforma agrară, adică împroprietărirea ţăranilor-soldaţi cu pământ luat din propriile lor moşii... Şi iac-aşa se cheltuiesc bani cu campania electorală şi nenumărate energii cu filovrăgeala pentru un preşedinte legat de mâini şi de picioare, mai cu seamă atunci când nu provine din arcul guvernamental. Iar dacă provine din el, ceea ce automat înseamnă majoritate parlamentară, este tot un captiv, doar că de data asta este captivul intereselor nelegiuite ale camarilei care-l susţine şi-i creează iluzia că l-a făcut preşedinte...
Asta fiind starea de drept şi de fapt a preşedintelui României, lui Klaus Iohannis nu-i rămân decât următoarele două alternative: ori stă cuminte în banca lui la Cotroceni, uitând ca mort de promisiunile făcute şi lăsând ţara pe mâna lichelelor din Parlament şi Guvern, lucru pentru care va fi răsplătit de toţi politrucii cu un mandat fără bătăi de cap şi cu calificativul de preşedinte bun, rampă sigură de lansare spre cel de-al doilea mandat, ori va căuta cu curaj şi abilitate (are aceste calităţi?) să-şi asigure sprijinul parlamentar în vederea realizării obiectivelor clamate în campania electorală, ceea ce inevitabil îl va pune în conflict deschis cu hoarda dezlănţuită a parlamentarilor penali şi va atrage după sine lesniciosul pericol al suspendării cu prezenţa a doar 30% din cetăţenii cu drept de vot. Cale de mijloc nu există. Ea a fost încercată de Traian Băsescu, cu consecinţele bine ştiute – circ prelungit, plus două suspendări...
N.B. Paradoxal, dar ajutorul lui Klaus Iohannis va veni de la PSD! Semne încurajatoare în acest ajutor nesperat deja se întrevăd în interiorul PSD: critici dure la adresa lui Ponta şi a acoliţilor lui (în principal Liviu Dragnea) pentru pierderea Cotroceniului, excluderi spectaculoase din partid (Mircea Geoană, Marian Vanghelie, Dan Şova), străduinţa lui Geoană de a şubrezi şi mai mult partidul-mamut prin formarea unui partid-alternativă din pesediştii nemulţumiţi de actuala conducere.
Congresul extraordinar din luna februarie va avea de soluţionat marea dilemă: Rămâne în continuare Ponta la timona partidului (de fapt tandemul Ponta-Dragnea), ceea ce indiscutabil că va spori nemulţumirile şi va genera sciziuni, ori campionii improvizaţiilor şi eşecurilor (i-am numit pe cei doi) vor fi mătrăşiţi, guvernul va cădea, iar PSD va trece în opoziţie cu o altă conducere şi cu strategia adecvată în vederea câştigării alegerilor generale din 2016? Ultimul şi cel mai greu cuvânt în această chestiune de viaţă şi de moarte nu doar pentru unii lideri, ci chiar pentru PSD, îl va avea Ion Iliescu, care – sunt convins – nu va ezita să taie în carne vie în încercarea de a-şi salva de la fărâmiţare şi pieire singura bucurie a sufletului său liber-cugetător...
2)Tot omul cu scaun la cap constată că sărbătorile de iarnă nu numai că nu sunt ce-ar trebui să fie (prilej de împăcare cu Domnul, cu sine însuşi şi cu semenii prin cumpătare şi armonie lăuntrică), ci – pe filiera occidentală eminamente comercială şi aproape deloc creştină – parcă de la un an la altul devin tot mai agresive din pricina îmbrâncelilor unei adevărate armate de ahtiaţi după zorzoane şi de-ale gurii cu mult peste trebuinţele fireşti, încât ajungi să te întrebi cu îngrijorare: Oare necumpătarea asta grosolană până la îngreţoşare o aşteaptă Mântuitorul de la noi în aceste zile de mare sărbătoare moral-spirituală?...Atunci când pentru tot mai mulţi creştini de diverse vârste, diferenţa dintre Naşterea şi Învierea Mântuitorului se face doar cu stomacul („De Crăciun mâncăm cârnaţi şi sarmale, iar de Paşti ne ospătăm cu cozonac, ouă roşii şi miel”, răspund standard intervievaţii), consider că pentru toţi aceştia credinţa este de faţadă, iar creştinismul lor se reduce la o tainică şi interminabilă filovrăgeală.
3)”Uneori când n-ai ce face îţi dai foc la casă”, spune un proverb românesc. Taman asta au făcut apusenii cu deschiderea graniţelor pentru neomigratorii veniţi nu numai din fostele colonii, ci şi din Turcia şi alte multe ţări musulmane, încât pe bună dreptate se vorbeşte tot mai insistent de pericolul islamizării Europei şi a Rusiei. În paranteză fie spus, românii au apărat secole la rând Europa apuseană de turci, astfel dându-i şansa să-şi dezvolte cultura şi civilizaţia, pentru ca astăzi, cu consimţământul iresponsabil al oficialilor, ei să aibă comunităţi consistente în cam toate ţările occidentale. În Germania, de pildă, comunitatea turcă este de ordinul milioanelor... Taman asta a făcut şi revista franceză de caricaturi Charlie Hebdo: N-a jignit niciodată mozaismul şi sentimentele religioase ale evreilor, în schimb şi-a făcut un scop în viaţă din batjocorirea sistematică a creştinismului apusean şi din ofensarea islamismului prin înfăţişarea caricaturală a profetului Mohamed.
Dacă ierarhii bisericii catolice n-au protestat dintr-o îngăduinţă care teamă mi-e că merge până la totala nepăsare în faţa blasfemiei repetate, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu mahomedanii fanatici. Drept urmare, nechibzuinţa încăpăţânată a revistei şi redactorilor ei a fost înecată în baia de sânge a celor 12 persoane asasinate cu sânge rece.Două concluzii trebuie îndată desprinse din această tragedie:
a)Cum nu te joci cu focul, tot aşa nu-i pentru nimeni recomandabil să se joace cu fanatismul islamicilor;
b)Poate că ceea ce s-a întmplat în Franţa nu este decât avertismentul lui Dumnezeu pentru întreaga Europă, dar mai ales pentru Occident, având în vedere faptul că porunca divină Crescite et multiplicamini (Creşteţi şi vă înmulţiţi) este de mulţi ani dispreţuită cu precădere prin împerecheri împotriva firii şi că sporul natural al acestor popoare aservite sodomiei se datorează doar formidabilei fertilităţi a neomigratorilor mahomedani.
4)Tam-tam-ul ce se face în legătură cu victimele creşterii francului elveţian este o altă veritabilă filovrăgeală izvodită de români. (Maestrul Corneliu Leu o numeşte dramoletă. Mă rog, fiecare cu gusturile lui...Important este faptul că noul născut nu a rămas cu buricul netăiat, aşa cum îndeobşte se întâmplă în cazul plozilor cu mai multe moaşe.)
Fireşte, este cât se poate de regretabil că vreo câteva zeci de mii de români au fost din nou ţepuiţi de bănci. Eu unul stau şi mă minunez că, după atâtea dezastre provocate de bănci României, persoanelor juridice şi fizice, încă mai sunt naivi care au încredere în ele.Dar iarăşi zic: Deşi politrucii plâng cu lacrimi de crocodil de mila ţepuiţilor, ce reprezintă durerea lor strigată în gura mare pe lângă durerile înăbuşite în minciună şi tâlhărie ale milioanelor de români striviţi de nevoi, adevărata tragedie naţională pasată cu incalificabil cinism de la o campanie electorală la alta, de la un guvern incapabil la altul?!Un sfat gratuit pentru politrucii solidari cu înşelaţii: Dacă vreţi cu adevărat să faceţi un pustiu de bine României şi românilor, atunci maziliţi-l odată pe Mugur Isărescu, acest dezgustător lacheu al Grupului Bilderberg.