DESPRE INTERVENŢIA DOMNULUI LIVIU ANDREI
În aceste zile străbătute de scandaluri de tot felul, unul major a atins, pentru a câta oară, şi oraşul Caracal, un loc paşnic, frumos, dar urgisit de soartă. Un tânăr înfierbântat de atmosfera toridă, a dat frâu liber unor idei insuficient cumpănite. Articolul lui a scandalizat întreaga opinie publică românească. Cum este posibil, în anii noştri, să mai gândească cineva într-un asemenea mod josnic despre ţara şi semenii săi? Provinciile României, indiferent cum se cheamă ele, constituie un element sacru înglobat într-o ţară unitară.
Nu ne propunem să facem o analiză exhaustivă a fenomenului. Câteva concluzii se pot desprinde uşor. Lăsând la o parte comportamentul boem şi protestatar, specific unor tineri insuficient maturizaţi, se impune constatarea unor grave carenţe educative. Insuficienta cunoaştere a istoriei neamului, lipsa oricăror sentimente patriotice şi de mândrie naţională, coroborate cu idei şovine, insistent inculcate în mentalul unei părţi a intelectualităţii şi al tineretului, în special, venite dintr-o largă sponsorizare străină, şi nu numai, au dus la asemenea rezultate aberante.
Fenomenul nu este singular şi, din nefericire, este uşor trecut cu vederea la cel mai înalt nivel, unde pentru asemenea atitudini s-au decernat chiar şi medalii, bineînţeles, ca răsplată a „jertfei patriotice”.
De ce să ne mirăm? Culegem ce-am semănat! Cohorte întregi de reprezentanţi de marcă ai intelectualităţii l-au susţinut cu mult elan în ascensiunea sa. La o lansare de carte a fost comparat cu Alberto Moravia şi cu James Joyce. Protestatarii, puţini la număr, au fost priviţi cu un profund dispreţ, ca nişte pigmei care nu înţeleg fenomenul.
Am întâlnit destui specialişti care n-au auzit de Rene Wellek şi Austin Warren sau care susţineau în public că Europa se termină la Debreţin. Aceasta este realitatea tristă a zilelor noastre. Intelectualitatea românească este divizată şi apatică, de cele mai multe ori. O atitudine fermă ar bara ascensiunea unor asemenea specimene.
Nefericitul demers poate fi privit şi ca o dorinţă expresă de publicitate şi de afirmare, atâta vreme cât o prezentare corectă şi imparţială a noilor veniţi pe tărâm literar lipseşte cu desăvârşire sau este supusă unei subiectivităţi exagerate.
Mă simt solidar cu oraşul Caracal, învinuit pe nedrept şi arătat cu degetul de către toată lumea. Singura lui vină este că personajul în discuţie s-a născut aici, dar s-a realizat pe alte meleaguri. Înainte de toate, ar fi bine să ne întrebăm cu toţii: Unde am greşit?