LUI EMINESCU
Părinte drag, Poet iubit!
Tu poţi cu Dumnezeu să stai
În poarta sfântă de la Rai;
Că ai muncit şi ai tot trudit…
Ca versului să-i dai mărire,
Iar chipul mamei ai cioplit,
În aur fin cuvântu-ai dăltuit
În inimi, pentru nemurire.
Prin armonii nepieritoare,
Şi-n ritmul muzicii cereşti,
I-ai pus arome pământeşti
Şi murmur dulce de izvoare.
În simfonii nemuritoare –
Cadenţă timpului ai dat;
Spre înălţimi le-ai ridicat
Spre glorie nepieritoare...
Luceafărul şi Luna plină;
Şi ne-ai cântat încetişor…
Cu sufletu-ţi cuprins de dor –
Iubita Doină... prea divină!
Cuvinte găsit-ai pe înţeles,
Și-n în rime,-mperecheate,
Simplu le-ai spus pe toate,
Le-ai îmbrăcat în dulce vers.
Şi ai zburat spre infinit
Ca Pasărea Măiastră,
Grăind limba noastră -
Cu noi te-ai contopit...
Poet iubit, Părinte drag!
Oriunde-n univers vei fi;
Cu dragostre ne va privi
Când stăm sera în prag…
Duşi de gânduri să privim
Luceafărul ce scânteiază,
Mama România luminează,
Întreaga viaţă… cât trăim.
El străjuieşte al ţării hotar...
Alături de fiinţa ta ce ne ştie,
Ce dor ne e de Marea Românie,
Credem în ochiul tău vizionar!
………………………………….
Prind din zbor gândurile tele…
Îmi sunt duci picuri ce cad;
Tu stai la măsuţa de brad…
Vântul tremură-n perdele;
Masa-i singură şi tristă,
O zărim de la fereastră…
În pahar floarea albastră;
O mușcată de pe prispă
Îi şopteşte din petale...
Şi dintr-o frunză pălită:
„N-aştepta, dragă iubită,
N-are să-ţi mai iese-n cale.”
Geaba-mi chemi copilăria!
Nu se-ntoarce, e-n zadar;
Stă-n pădurea de stejar,
Doar acolo-i fericirea...
Tu părinte-nţelegi timpul…
Care-n loc n-a vrut să steie?
A zburat... cum o scânteie
Spre-nălţimi o duce vântul.
Mi le vezi şi-atât regreţi...
Căci din miile de catarge:
Oare, câte marea sparge,
Prefăcându-le-n bucăţi?
Priveşti vremea care trece,
Aştepţi vremea care vine;
Nu e rău, dar nu-i nici bine
Vezi ce-n ţară se petrece?
Ce clădirăţi voi prin veac...
Mulţi flecari, cărora soarta
Le-a deschis să intre, poarta;
Puţintel, cât urechea unui ac…
Vin, te laudă-n cuvinte:
„Eşti iubirea pentru noi!…”
Vai! un taraf de derbedei…
Ce au cap, dar nu au minte.
Tu-l chemai pe Ţepeş Vodă,
…Să-i împartă pe mişei?!…
Mai știi ce-a făcut cu ei!
O fi stat cu ei de vorbă?…
Poate, ca român i-a sfătuit:
„Să termine cu furatul!”
Dar atunci nu era statul
O..., democrat şi ipocrit.
Uite că Ţepeş s-a dus:
Legea lui e abrogată;
Cine-l ia de beregată…
Dacă-n scaun a ajuns?
Nu-i tâlhar, n-are pistoale;
E ales, și-i om blajin …
Pâinea fură şi, din plin,
Ne tot pune angarale.
Grijă-ţi poartă ca un frate,
Păi, sfaturi are câte vrei…
De te spovedeşti la ei,
Gata, fii sigur de moarte!
Nu căta şi, nu ai teamă!
Moartea este-o alintare…
Nu-ţi răspunde la-ntrebare,
Nimeni nu te ia în seamă.
Cum îi vremea trecătoare,
Și mai zici: „Cristos de vine,
El ne iartă…, va fi bine!”
Şi-aştepţi lumea viitoare.
…………………………………..
Drag Poet, iubit părinte,
Parcă nici n-ai fi plecat!…
Am rămas cum ne-ai lăsat:
Truditori şi fără minte.
Alţi farsori cu alte măşti,
Cabotini fără chemare...
Uite-i strigă, că eşti mare,
Iar pe noi ne iau de proşti.
Dacă pe Ţepeş găseşti,
Spune-i să vină degrabă!
Nu, în ţeapă să îi tragă...
Dacă vrei să-i aminteşti:
În Dracula l-au schimbat;
Și pe dracul azi îl vând...
Grijuliu, s-a dat la fund;
Bietul drac s-a speriat...
Câte aude şi-mi tot vede…
Alţii vin şi iar se schimbă,
Şi cu preşul iar ne plimbă;
Dumnezeu dacă i-ar vede
Cât de răi mi s-au făcut!…
Numai tu mai eşti cu noi;
Vremuri grele, mari nevoi
Trăim azi… Poet iubit!
Ţara noastră-i despărţită,
Codrii Bucovinei plâng…
Drag Poet, iubit şi sfânt,
Căci românul nu te uită!
* * * * *
Luceafărul păzeşte al Ţării hotar,
Alături de Măria Ta, ca tine ştie,
Că toţi dorim o Mare Românie,
Credem în ochiul tău vizionar!
VOUĂ
(Eminescu către unii urmaşi din ziua de azi)
Ştiu, vă este foarte greu să scrieţi versul lapidar…
Pagini înnegriţi de-a surda, cum e proză din ziar.
Că n-au cap!…dar nici în coadă le-nţelege cineva?
Doar o strofă să reţină, nu cred că v-ar memora.
Ar găsit-o cum cătau pe timpuri în Vestu-ndepărtat,
Mulţi bărbaţii ce-mi vânturară tot nisipul lăudat…
Aurul nu mi-au aflat, căci întruna li se-ascunde,
Tot aşa e strofa voastră...înţeles n-are nici unde.
…………………………………………………
Eu am timp…, căci veşnicia nu e dată orişicui,
Dar citesc în altă limbă versul şubred, gol şi şui.
Unde-i LIMBA învăţată de la buna noastră mamă?
Cui vă adresaţi şi scrieţi, cine vă mai ia în seamă!
Cruce-mi fac şi-ntreb: tiparul cum o poate trece
Vorba searbădă, amici? Văd că praful se alege
Şi de limbă, şi de rimă, de dactilă, ritm şi vers...
De-mi sunteţi urmaşii mei?… Altă limbă aţi ales.
Că n-aveţi măcar ruşine de cei care au muncit!…
Rog, în ţara cui vă credeţi, voi pe cine aţi slujit?
Cu ce bani plata vă face! Mai aveţi ceva să daţi?
Aţi trădat ţara şi LIMBA; ca borfaşii vă purtaţi.
Nume nu puteţi lăsa, nici prin gând nu v-ar mai trece;
Nu iubiţi LIMBA şi portul; banul mi l-aţi luat ca lege.
El, religie vă este. Lustruind şi lingând pe potentaţi,
Ţinta vreţi să o atingeţi, să fiţi mari, să fiţi bogaţi?
Ce îmi scrieţi, e cenuşă… şi nici ea n-o să rămână!
Nu conştiinţa v-ar mustra, fiindcă ce scoateţi din gură
E atât de rău... Pirul nu se-ndură ca să crească în arătură,
Se sufocă. Ce atingeţi se usucă, este pulbere şi zgură.
Vai!... cât de bine-aţi reuşit, ce succes, pigmei vânduţi,
Limba dulce o ciuntirăţi..., sclavi perverşi şi-mbogăţiţi.
Voi de straie-aţi dezbrăcat-o, lipsind-o de conţinut..
Şi-aţi uitat că va fost mamă, cînd la sânul ei aţi supt.
Dacă gândul îl aşternurăţi peste coală şi-o s-apară,
Daţi-i formă, armonie. Spun, să-nţeleagă bunăoară...
Tot românul să priceapă ce vreţi voi să transmiteţi;
Cine credeţi că plăteşte scrisul sterp, vânduţi poeţi!?
Nu vreţi să mă copiaţi? Zău! Cine v-a cerut? Spuneţi!
Dar să scrieţi ca românul, că mă-ntreb: de ce nu vreţi?
Dacă strofa-i clară, simplă…cum românului îi place,
Dragi urmaşi, puteţi să scrieţi poezie – de ştiţi face.
Dacă-n piept inima voastră bate a clopot dogit...
Nu simţiţi versul cum cântă, sufletul nu-i copleşit
De iubire şi plăcere...când ascultă limba sfântă,
Mintea nu percepe versul, strofa-i veşnic întreruptă.
Dacă toate ce v-am spus, în urechea voastră sună,
Versul vine, strofa curge lin, ca melodia pe strună.
Doar atunci se-aştern pe file şiruri de mărgăritare...
În grai dulce fără seamăn, care mama iubitoare
Ni l-a strecurat în suflet, ca pe-o muzică de vis…
Cu trăiri, doine de dor, of!... ea din inimă ne-a spus:
“Să le duceţi mai departe, sunt a noastră bogăţie—
Nu uitaţi Limba şi Portul, nici frumoasa Românie!”
Vin şi-ntreb: ce gând aveţi, ce speranţă vă animă,
Pe soclu urcaţi prostia de-o credeţi că e sublimă?
De ce-o faceţi uitând mama, care v-a hrănit cu lapte...
E păcat, nu stâlciţi limba, vă opriţi, nu se mai poate!
N-aveţi voie să lăsaţi printre flori crunta otravă!
Alte flori veţi otrăvi, iar pedeapsa-i foarte gravă.
Nu-i o pierdere căci ţara de voi uită. Nici n-aţi fost...
Viitorul vă condamnă, fiindcă-aţi scris atât de prost.
Vrând-nevrând... câte-un copil a voit să vă citească;
Asta-i crima ce-aţi comis: mintea lor copilărească
A luat de la voi prostia…(în care-mi sunteţi bogaţi),
Ţara-ntreagă a cuprins răul.... Este timpul să-ncetaţi!
Voi slujiţi să prindeţi banul, în pungă să-l strecuraţi?
Hei!... vă mai trebuie chemare. Nu aveţi? Să renunţaţi!
Prostul să steie-ascuns, nu sărind ca păduchele în faţă;
Hoţilor! Ţara e plină de voi…şi tot minte nu se-nvaţă.
Of!... c-atât o sufocarăţi, mi-aţi răpus-o, nu mai poate
Să înghită cu sughiţuri la minciuni prea gogonate.
Poporul-i sătul, nu mai rezistă, foamea îl pândeşte,
Din sărac ce-a fost odată…zi de zi îmi sărăceşte.
Ah! dar să piardă poezia, versul prins în strofa ei?
De pe lista de urmaşi eu v-am şters dintr-un condei!
Cum în testament v-aş trece? Istoria, să vă şteargă!
Nu ne trebui’ impostori ca din Limba noastră dragă
Să încropească un talcioc din jargoane-mprumutate...
Cum voiţi să-mi fiţi urmaşi?!...Cioplitori de oale sparte.