Un salut cordial, dragi români, oriunde v-ați găsi!
Cu adorație,
Marin Voican-Ghioroiu
Primiți un omagiu pentru Luceafărul poeziei românești, Mihai Eminescu, pe care-l sărbătorim la Ateneul Român cu Liga Culturală a Românilor de pretutindeni,unde concentrează RodicaAnghelescu liedul ”Rugăciune” versuri Mihai Eminescu, pe muzică de Eugen Cuteanu și „Ave Maria” de Franz Schubert, alături de prietenul și dragul meu gorjan, maestrul Gheorghe Zamfir. Va c\nta maria Ghiorghiu și-l va acompania pe carismaticul actor Eusebiu Ștefănescu.
Acest eveniment are loc prin străduința domnilor prov.univ.dr. Victor Crăciun, general de armată dr. Mircea Chelaru, directorului artistic al Filarmonicii „GEORGE ENESCU” maestrul Nicolae Licareț (care va cânta la orgă) din cele mai frumoase lucrări muzicale închinate demiurgului și inegalabilul eminescian, actorul Dorel Vișan de la Teatrul Național București. Va prezenta Adrian Pădureanu și Iuliana Marciuc.
Alăturat vă trimit trei poeme, primul ”Lui Eminescu” ; „ VOUĂ” Un „testament” fără regrete pentru unii urmași din ziua de azi care ... numai poezie nu scriu și „GLOSSĂ NOUĂ”.
Vezi pe ”CONFLUENȚE LITERARE” revistă condusă de George Roca din Australia.
L U I E M I N E S C U
Părinte drag, Poet iubit!
Tu poţi cu Dumnezeu să stai
În poarta sfântă de la Rai;
Că ai muncit şi ai tot trudit…
Ca versului să-i dai mărire,
Iar chipul mamei ai cioplit,
Și-n aur fin, cuvântu-ai dăltuit,
În inimi... pentru nemurire.
Prin armonii nepieritoare,
Şi-n ritmul muzicii cereşti,
I-ai pus arome pământeşti
Şi murmur dulce de izvoare.
În simfonii nemuritoare –
Cadenţă timpului ai dat;
Spre înălţimi le-ai ridicat
Spre glorie nepieritoare...
Luceafărul şi Luna plină;
Şi ne-ai cântat încetişor…
Cu sufletu-ţi cuprins de dor –
Iubita Doină... cea divină!
Cuvinte găsit-ai pe înţeles,
Și-n în rime,-mperecheate,
Simplu le-ai spus pe toate,
Le-ai îmbrăcat în dulce vers.
Şi ai zburat spre infinit
Ca Pasărea Măiastră,
Grăind în limba noastră -
Cu noi te-ai contopit...
Poet iubit, Părinte drag!
Oriunde-n univers vei fi;
Cu dragostre ne vei privi
Când stăm sera în prag…
Duşi de gânduri tot privim
Luceafărul ce scânteiază,
Mama România luminează,
Întreaga viaţă… cât trăim.
El străjuieşte al ţării hotar...
Alături de fiinţa ta ce ne ştie,
Că dor ne e de Marea Românie -
Credem în ochiul tău vizionar!
…………………………………
Prind din zbor ideiile tele…
Că sunt duci picuri ce cad;
Tu stai la msa de brad…
Vântul tremură-n perdele;
Masa-i singură şi tristă,
O zărim de la fereastră…
În pahar floarea albastră;
O mușcată de pe prispă
Mai şopteşte din petale...
Şi dintr-o frunză pălită:
“N-aştepta, dragă iubită,
N-are să-ţi mai iese-n cale.”
Geaba-mi chemi copilăria!
Nu se-ntoarce, e-n zadar;
Stă-n pădurea de stejar,
Fiindcă acolo-i fericirea...
Tu părinte,-nțelegi timpul…
Care-n loc n-a vrut să steie?
A zburat... cum o scânteie
Spre-nălţimi o duce vântul.
Tu le vezi şi cât regreți...
Căci din miile de catarge:
Oare, câte marea sparge,
Prefăcându-le-n bucăţi?
Priveşti vremea care trece,
Aştepţi vremea care vine;
Nu e rău, dar nu-i nici bine
Vezi ce-n ţară se petrece?
Ce clădirăţi voi prin veac...
Mulţi flecari, cărora soarta
Le-a deschis, să intre, poarta
Nișel, cât urechea unui ac…
Se-ntrec doar prin cuvinte:
„O, eşti iubirea pentru noi!…”
Nu-i lua-n seamă pe mișei...
Că au cap, dar fără minte.
Tu-l chemai pe Ţepeş Vodă,
…Să-i împartă pe mişei!…
Mai știi ce-a făcut cu ei,
O fi stat cu ei de vorbă?
Poate, ca român i-a sfătuit:
„Să terminați cu furatul!”
Dar atunci nu era statul
... Democrat şi ipocrit.
Uite că Ţepeş s-a dus:
Legea lui e abrogată;
Cine-l ia de beregată…
Dacă-n scaun a ajuns?
Nu-i tâlhar, n-are pistoale;
E ales, și-i om blajin …
Ne ia pâinea că-i hain!
Și ne pune angarale.
Grijă-ţi poartă ca un frate,
O, sfaturi îți dă câte vrei...
Dar de-cerci să plângi la ei,
Mai bine te rogi la moarte,
Sigur fii că-i alintare...
Nu căta şi nu ai teamă!
În zadar e-a ta-ncercare...
Fiindcă nu te ia în seamă.
Cum îi vremea trecătoare,
Și îți zici: „Cristos de vine,
El ne iartă, va fi bine!...”
Speri în lumea viitoare.
…………………………
Drag Poet, iubit părinte,
Parcă nici n-ai fi plecat!…
Am rămas cum ne-ai lăsat:
Truditori şi fără minte.
Alţi farsori cu alte măşti,
Cabotini fără chemare...
Iar pe noi ne iau de proşti
Ăști parșivi cu gura mare.
Pe Ţepeş dacă-l găseşti,
Spune-i să vină degrabă!
Nu în ţeapă să mi-i tragă...
Că-i bine să-i aminteşti:
„În Dracula te-au schimbat,
Iar pe dracul azi îl vând...”
Grijuliu, s-a dat la fund;
Bietul drac s-a speriat...
Câte-aude şi îmi vede...
Alţii vin, din mers îi schimbă,
Şi cu preşul iar ne plimbă;
Doamne, nimeni nu îi crede
O, cât de răi mi s-au făcut!…
Numai Tu mai eşti cu noi;
Vremuri grele, mari nevoi
Trăim azi… Poet iubit!
Ţara noastră-i despărţită,
Codrii Bucovinei plâng…
Drag Poet, iubit şi sfânt,
Căci românul nu te uită!
* * * * *
Luceafărul păzeşte al Ţării hotar,
Alături de Măria Ta, ca tine ştie,
Că toţi dorim o Mare Românie,
Credem în ochiul tău vizionar!
V O U Ă
(Eminescu către unii urmaşi din ziua de azi )
Ştiu, vă este foarte greu să scrieţi versul lapidar…
Pagini înnegriţi de-a surda, cum e proză din ziar.
Că n-au cap!…dar nici în coadă le-nţelege cineva?
Doar o strofă să reţină, nu cred că v-ar memora.
Ar găsit-o cum cătau pe timpuri în Vestu-ndepărtat,
Mulţi bărbaţii ce-mi vânturară tot nisipul lăudat…
Aurul nu mi-au aflat, căci întruna li se-ascunde,
Tot aşa e strofa voastră, înţeles n-are nici unde.
…………………………………………………..
Eu am timp…, căci veşnicia nu e dată orişicui,
Dar citesc în altă limbă versul şubred, gol şi şui.
Unde-i LIMBA învăţată de la buna noastră mamă?
Cui vă adresaţi şi scrieţi, cine vă mai ia în seamă!
Cruce-mi fac şi-ntreb tiparul, cum o poate trece
Vorba searbădă, amici? Văd că praful se alege
Şi de limbă, şi de rimă, de dactilă, ritm şi vers...
De-mi sunteţi urmaşii mei?… Altă limbă aţi ales.
Că n-aveţi măcar ruşine de cei care au muncit!…
Rog, în ţara cui vă credeţi, voi pe cine aţi slujit?
Cu ce bani plata vă face! Mai aveţi ceva să daţi?
Aţi trădat ţara şi Limba!... ca borfaşii vă purtaţi.
Nume nu puteţi lăsa, nici prin gând nu v-ar mai trece;
Nu iubiţi Limba şi portul; banul mi l-aţi luat ca lege
Și religie vă este. Lustruind şi slăvind la potentaţi;
Țelul vostru e câștigul..., să fiţi mari, să fiţi bogaţi.
Că ce scrieţi, e cenuşă… şi nici ea n-o să rămână!
Nu conştiinţa v-ar mustra, dar ce voi scoateți din gură
E atât de rău, că pirul n-o să-mi crească în arătură...
Se sufocă. Ce atingeţi se usucă, este pulbere şi zgură.
Vai! cât de bine-aţi reuşit, ce succes, pigmei vânduţi,
Limba dulce o ciuntirăţi..., sclavi perverşi şi-mbogăţiţi.
Voi de straie-aţi dezbrăcat-o, lipsind-o de conţinut..
Şi-aţi uitat că va fost mamă, cînd la sânul ei aţi supt.
Dacă gândul mi-l aşterneţi peste coală şi-o s-apară,
Daţi-i formă, armonie. Spun, să-nţeleagă bunăoară...
Tot românul să priceapă ce vreţi voi să transmiteţi;
Cine credeţi că plăteşte scrisul sterp, vânduţi poeţi!?
Nu vreţi să mă copiaţi? Oare cine v-a cerut, spuneţi!
Dar să scrieţi ca românul, că mă-ntreb, de ce nu vreţi?
Dacă strofa-i clară, simplă… cum românului îi place;
Dragi urmaşi, asta-i poeziea, căci cu sufletul se face.
Dacă-n piept inima voastră bate a clopot dogit...
Nu simţiţi versul cum cântă, sufletul nu-i copleşit
De iubire şi plăcere... când ascultă limba sfântă,
Mintea nu percepe versul, strofa-i veşnic întreruptă.
Dacă toate ce v-am spus, în urechea voastră sună,
Versul vine, strofa curge lin, ca melodia pe strună.
Doar atunci se-aştern pe file şiruri de mărgăritare...
În grai dulce fără seamăn, care mama iubitoare
Ni l-a strecurat în suflet, ca pe-o muzică de vis…
Cu trăiri, doine de dor, of!... ea din inimă ne-a spus:
“Să le duceţi mai departe, sunt a noastră bogăţie—
Nu uitaţi Limba şi Portul, nici frumoasa Românie!”
Vin şi-ntreb: ce gând aveţi, ce speranţă vă animă,
Pe soclu urcaţi prostia de-o credeţi că e sublimă?
De ce-o faceţi uitând mama, care v-a hrănit cu lapte...
E păcat, nu stâlciţi limba, vă opriţi, nu se mai poate!
N-aveţi voie să lăsaţi printre flori crunta otravă!
Alte flori veţi otrăvi, iar pedeapsa-i foarte gravă.
Nu-i o pierdere căci ţara de voi uită. Nici n-aţi fost...
Viitorul vă condamnă, fiindcă-aţi scris atât de prost.
Vrând-nevrând, câte-un copil a voit să vă citească;
Asta-i crima ce-aţi comis: mintea lor copilărească
A luat de la voi prostia…, în care-mi sunteţi bogaţi,
Ţara-ntreagă a cuprins răul.... Este timpul să-ncetaţi!
Voi slujiţi să prindeţi banul, în pungă să-l strecuraţi?
Hei! vă mai trebuie chemare. Nu aveţi? Să renunţaţi!
Prostul să steie-ascuns, nu sărind ca păduchele în faţă;
Hoţilor! Ţara e plină de voi…şi tot minte nu se-nvaţă.
Fiindcă-atât o sufocarăţi, aţi răpus-o, nu mai poate
Să înghită cu sughiţuri la minciuni prea gogonate.
Poporul-i sătul, nu mai rezistă, foamea îl pândeşte,
Din sărac ce-a fost odată…, zi de zi îmi sărăceşte.
Ah! dar să piardă poezia, versul prins în strofa ei?
De pe lista de urmaşi eu v-am şters dintr-un condei!
Cum în testament v-aş trece? Istoria, să vă şteargă!
Nu ne trebui’ impostori ca din Limba noastră dragă
Să încropească un talcioc din jargoane-mprumutate...
Cum voiţi să-mi fiţi urmaşi?!...Cioplitori de oale sparte.
G L O S S Ă N O U Ă
„Vreme trece, vreme vine...”
Cu minciuna cât mai ţine?
„Toate-s vechi şi toate-s toate...”
Se descurcă cine poate.
„Ce e rău şi ce e bine?”
Când trăieşti viaţă de câine.
„Tu te-ntreabă şi socoate...”
De-ţi ajung banii ne moarte.
„Nu spera şi nu ai teamă!...”
Când poliţia te cheamă..
„Ce e val cu valul trece...”
Vorbe-n vânt cu apă rece.
„De te-ntreabă, de te cheamă...”
Te miri ca la panoramă.
„Tu rămâi la toate rece...”
Nu un an, de trei ori zece.
Ce le pasă dacă ţie
Ţi s-a stins orice dorinţă...
La tâlhari, cu-a lor hoţie,
N-ai nici milă, nici credinţă..
Huzuresc împărăteşte...
Cu minciuna cât le ţine;
Alţi flecari, altă poveste...
Vreme trece, vreme vine.
De-aşa vremi avurăm parte,
Şi întruna-am îndurat...
Unii mor..., s-au săturat,
Numai cel care-a furat...
Că a dat abil din coate;
Se descurcă cine poate –
Ce-aţi crezut că s-a schimbat?
Toate-s vechi şi toate-s toate.
Fratele, care-ți e bun,
Ani în şir, chiar mama ta...
Nu te vor! Aşa susțin
Mulţi tribuni de mahala.
Nu mai știi pe cin’ să crezi!...
Când trăieşti viaţă de câine;
De eşti treaz, parcă visezi –
Ce e rău şi ce e bine...
Că pământul nu-l mai vrei,
Nici recolta s-o culegi;
Asculţi vorbe la mişei,
Te căzneşti şi nu-nţelegi
Să-ncropeşti un parastas...
De-ți ajung banii de moarte,
Doar atât ţi-a mai rămas;
Tu te-ntreabă şi socoate.
Cin' te apără de rele
Şi dreptate ţie-ţi face,
Te fereşte de belele...
E activă doar când tace;
Ce e rău în toate astea,
Când poliţia te cheamă
Dragă-ți e ca și nevasta...
Nu spera şi nu ai teamă.
Că aştepţi apa să intre
Iar în matcă, între maluri;
Unii spun că nu ai minte...
Marea naşte alte valuri.
Din belşug la fiecare...
Vorbre-n vânt şi apă rece –
Mulţi neghiobi pământul are,
Ce e val cu valul trece.
Ce-a putut ochiul să-ţi vadă,
Și câte o să-mi pătimeşti...
Ţi se pare-o promenadă?
Cine-o face, nu ghiceşti!...
Ești uimit, ai vrea să strigi,
Te miri ca la panoramă...
Nu vorbi, ce-o să câştigi
De te-ntreabă, de te cheamă?
Vezi că lumea-i trecătoare...
Unii şi-au ieşit din minţi,
Că minciuna,-nşelătoare,
Ești atent, la prag te uiţi...
Să nu dai cu capu-n grindă...
Nu un an, de trei ori zece,
Și ce bine o să-ţi prindă!
Tu rămâi la toate rece.
Nu un an, de trei ori zece
Te holbezi la panoramă;
Vorbe-n vânt cu apă rece,
Când poliţia te cheamă....
De-ți ajung banii de moarte,
Când trăieşti viaţă de câine...
Se descurcă cine poate –
Cu minciuna cât mai ţine.