SUB CER DORM IOBAGII
Sub cer dorm iobagii, mesteceni la pas
Le cară povara pe chipul dosit.
În umbră de toamnă, un nor răstignit
Se vrea mărturie pe-al morţii popas.
Scăldatu-şi-au plânsul în rouă de-o zi,
Acasă i-aşteaptă o coasă în cui,
Nu-i loc în icoane, pictaţi să îi pui,
Din glii să-i răscumperi cu stele târzii.
Culcatu-şi-au geana în iarba de fier,
Opincile-n vârfuri comete străpung,
Un vierme le judecă traiu-ndelung
Şi luna de sticlă-i bătrân grefier.
Venit-a şi timpu-nvierii din morţi,
Iobagii-şi ridică un ochi din pământ,
Cu-o geană se-apleacă spre Chivotul Sfânt,
Lumina din el să o tragă la sorţi.
Venitu-le-a rândul să ceară şi ei
Un Rai cu meri albi, un izvor lăcrimând,
Să nu-şi mai tocmească stomacul flămând
Să-şi tacă durerea-ntr-un colţ de bordei.