NARCISA MIHAELA CORCIOVĂ despre
Sonetul - „ o structură magnifică”(Theodore de Banville)
Cristina NECULA
Cartea Cristinei Necula, Sonetul românesc în secolul al XIX-LEA- monografie, este un amplu studiu monografic, abordând, într-o intenţie exhaustivă, problematica sonetului în literatura română, literatura franceză, engleză, italiană şi spaniolă.
Despre originea sonetului, aflăm că el a apărut dintr-o dată cu numărul de paisprezece versuri, în secolul al XIIIea, în sudul Italiei sau, după unii cercetători, în sudul Franţei.
Numărul versurilor are virtuţi pitagoreice, fiind considerat de pitagoreici, „versul de aur” sau”cifra supraperfectă”.
Sonetul arhetip (Vreau să-mi slujesc în suflet Dumnezeul), inventat de Jacopo da Lentini, părintele acestei forme fixe, a constituit de-a lungul timpului o provocare estetică permanentă prin maxima concentrare pe care o implică, prin esenţa universală specifică referentului poeziei medievale, poezie medievală la şcoala căreia – după cum afirma Aurelio Roncalia în eseul asupra civilizaţiei medievale –„Europa şi-a făcut, o dată cu educaţia poetică, şi educaţia sentimentală”, (apud Paul Zumthor - Încercare de poetică medievală, Editura Univers, Bucureşti, 1983, p. 75)
În literatura română, prima definiţie a sonetului descoperit la Petrarca, o dă Gheorghe Asachi: ”Sonetul. Una din cele mai grele compuneri a Poeziei moderne, mărginit fiind a se încheia. În 14 versuri toate noi şi mai ales a se sfârşi prin oarecare zicere energică care să-nduioşască şi să minuneze pe cetitoriul... Petrarca la 1304 şi mai ales italienii au scris cele mai frumoase sonete.” Motivaţia estetică a fascinaţiei arhetipului este justificată, în lirica noastră de primul sonet românesc Către Tibru.1810, scris de Asachi.
Căutându-şi un ”registru” (Paul Zumthor, op.cit., p.301) al iniţierii în arta sonetării „educaţia sentimentală” şi-a găsit modelul generativ în virtuţile pitagoreice ale sonetului apărut la italieni, în Sicilia lui Federic al II-lea, motivând părerea că sonetul a fost de la început „un cântec de dragoste”, (C.D.Zeletin - Prefaţă la Sonetul italian în Evul Mediu şi Renaştere, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p.XVI) „un grai” (Paul Zumthor, op.cit., p.271, spectrul lui Chant: 1. „faptul de a spune iubirea”, 2. „ceea ce se spune în cântec, mesajul cu conotaţie erotică) al Amorului Sacru şi Profan.
Discurs poetic îndrăgostit, „formă muzicală” inventată de Jacopo da Lentini, „structura magnifică” a formei fixe a fost sublimată de variantele melodice din sonetele lui Dante şi ale lui Petrarca.
Sonetişti celebri au dat strălucire tiparului astral, demonstrând universalitatea „divinei reguli” prin poetica iubirii: Giordano Bruno, Michelangelo, Cavalcanti, Pietro Bembo, Angiolieri, Picco della Mirandola, Dante, Petrarca, în Italia; Quevedo, Gongora, Lope de Vega în Spania, Unamuno, Garcia Lorca, Borges, în Spania; Shakespeare în Anglia; Clement Marot, Gautier, Baudelaire, Ronsard în Franţa, dacă cităm doar câteva nume.
Sonetele lui Dante şi Petrarca au fost receptate creator de „Secolul de Aur” al Spaniei, dar şi de sonetiştii preeminescieni, cât şi de Eminescu.
Poezie cu formă fixă din paradigma liricului, definit, la origine, ca ”un cântec de dragoste” (impunând chiar etimologic vorbind, ceea ce Perpessicius numea “exegeza muzicală”), sonetul ne-a oferit revelaţia unei semioze infinite, descifrată pe parcursul unei ample cercetări monografice.
Intenţia alcătuirii unei monografii a fost impusă de inexistenţa acestui tip de studiu în peisajul criticii româneşti despre sonet.
Considerat o provocare estetică atât pentru sonetişti, cât şi pentru criticii literari, sonetul a fost abordat în complexele ediţii ale lui Marian Papahagi, Ladislau Galdi, C.D.Zeletin, cât şi în alte argumentări critice, abordări tematice, care nu epuizează însă toate acumulările de semnificaţii pe care acest tip de semnificaţii le presupune.
Solicitând un bogat material informativ, de istorie literară şi de critică (semiotică, stilistică, structuralistă, psihologică, filosofică, literară, muzicală şi estetică), realizând sugestive corelaţii între literatura română şi cea universală, studiul monographic şi-a asumat, în cadrul demersului demonstrativ, patru perspective (morfologică, metafizică, ontological, arhetipală) care configurează o tipologie a hermeneuticii sonetului (hermeneutica editării, hermeneutica receptării, hermeneutica interpretării prin grila anamnezei).
În Dedalul sonetelor din literatura universală, sonetul Italian a fost considerat arhetip şi centru al labirintuui poetic.
Alegând, ca fir al Ariadnei, cele patru perspective hermeneutice, asumându-şi, ca demers critic, lectura în palimpsest şi lectura în abis a sonetelor, autoarea a identificat o varietate tipologică a acestei forme fixe: cântec de dragoste, forma spirituală, forma muzicală, subiect ontologic, “structura magnifică”, “vers de aur”, însemn procustian, sonnet-oniric, sonnet-labirint, sonet-oglindă.
Structura capitolelor demonstrează logica interioară a argumentării critice. Primul capitol: TEORII PRIVIND ESTETICA SONETULUI cuprinde subcapitole care valorează cât o exegeză: I.MORFOLOGIA SONETULUI, I.1.CONSIDERAŢII GENERALE DESPRE SONET, I.2. MORFOLOGIA SONETULUI, a. Argumente privind etimologia sonetului şi originea lui; b. Structura formală a sonetului; c. Sonetul - o fascinaţie a însemnului procustian; d. Sonetul -„o structură magnifică”; I.3. METAFIZICA SONETULUI: A. Sonetul-oglindă, B. Sonetul-labirint, o iniţiere în semioza labirintului grafic al formei fixe, C. Virtuţile pitagoreice ale sonetului scris în „versuri de aur”; I.4. ONTOLOGIA SONETULUI: a. Argumente privind viaţa formelor, b. Sonetul ca formă spirituală, c. Sonetul ca subiect ontologic. c.1. Sonetul ca formă muzicală, c.2. Gândirea muzicală a sonetiştilor, temeiul „vieţii” muzicale a formei fixe; I.5. ARHETIPUL MEDIEVAL AL SONETULUI ROMÂNESC; II. AUTOHTONIZAREA MODELULUI ITALIAN ÎN SONETUL PRE-EMINESCIAN. III. SONETUL EMINESCIAN; IV. CRITICA ROMÂNEASCĂ DESPRE SONET; V. PROBLEMATICA RECEPTĂRII SONETULUI. V1. Critica şi arta sonetării, V2. Lectura sonetului, o revelaţie a extazului simfonic, V3. Anamneza - o modalitate de receptare a sonetelor, V.4. Aventura personală a cititorilor de sonete
Hermeneutica sonetului eminescian presupune o complexă argumentare tematică, filosofică, metafizică. Astfel, anamneza metafizică devine o modalitate de receptare: III. A. Anamneza labirintului filosofic, B. Metafizica misterului „ascunderii” fiinţei în sonetele erotice eminesciene, C. Anamneza labirintului erotic, D. „Vocile palimpsestice în labirintul erotic al sonetelor, E. Anamneza labirintului satiric sau o posibilă nostalgie a iambului suitor, F. Anamneza labirintului istoric.
Hermeneutica sonetului eminescian este amplificată valoric prin deschiderea către literatura universală: III5. Corelaţii între sonetul eminescian şi sonetul shakespearean, III.6 Estetica strălucirii la Dante şi Eminescu ,
De o reală valoare informativă şi interpretativă sunt capitolele: III7. Ecouri eminesciene în sonetele poeţilor din vremea lui Eminescu, III8. Posteritatea sonetului eminescian.
Monografia sonetului românesc, gândită ca o abordare exhaustivă a problematicii sonetului, rămâne “opera deschisă” jocului receptării poeziei cu formă fixă, deoarece, dincolo de asumarea perspectivei critice, lectura sonetului rămâne o “stare de suflet”, o “intrare în dialog” cu erosul din poeme, îndreptăţind afirmaţia lui Valery Larbaud: “Sonetul este aici, la îndemâna tuturor celor care nu sunt străini de poezie şi de iubire”.