Volumul “Cele mai frumoase poezii sacre” apărut la Editura Singur, Târgovişte, 2013, este, fără doar şi poate, o selecţie reuşită dintre poemele scrise de Remus Foltoş pe o perioadă de câţiva ani. Fără a fi omogenă, această selecţie frapează prin devoţiunea particulară a fiecărui poem la o scară de valori poetice inefabilă în primul rând. Ştim că inefabilul frapează şi asta pare a fi categoria dominantă a poeziei lui Remus Foltoş. Inefabilul nu poate fi găsit chiar dacă este căutat. Inefabilul este un dar de sus. Pe scara care coboară inefabilul, din înălţimea sa, se pot întâlni doar fiinţe diafane, fiinţe care nu se pot recunoaşte prin prezenţă directă ci prin ecoul existenţei lor concrete – care este însuşi demersul ritmatic şi rimatic. Totul e pus sub semnul indirectei relaţii de recunoaştere în metaforă, prin ecou, prin lipsa unei construcţii a verbului cedată în schimbul unei preluări ulterioare comprehensiunii, preluare ce deliberează de fiecare dată când se lecturează textul, un alt înţeles, şi mai ascuns, şi mai puternic, şi mai vag în ciuda acestei puteri pe care o ascunde.
Inefabilul este livrat impersonal, el nu se decelează. El survine, nu este donat. Inefabilul este ceea ce este căutat cel mai adesea în poezie şi în acelaşi timp, ceea ce este găsit cel mai greu. Poezia de atmosferă nu îl poate deţine, şi nici poezia obligatoriu fără rimă ce ar putea fi cea mai apropiată de el. Inefabilul este mai degrabă prezent acolo unde, după cum am spus, survine. Inefabilul poate să survină, poate să nu survină. Dar el este cel mai vădit efect al poeziei ce place cel mai adesea. Nichita Stănescu este un poet al inefabilului. La el inefabilul se petrece chiar în timpul lecturii. Mircea Cărtărescu nu este un poet al inefabilului ci al surprizei. Diferenţa dintre inefabil şi surprinzător este enormă. Se poate spune că vraja poetică dispare în modul surprizei pe când în modul inefabilului este chiar pronunţată. Ori ce este poezia decât farmec irepresibil? Necunoscutul care joacă un rol hotărâtor în cogniţia poetică, nu este recuperat niciodată prin procedeul surprizei - care este urmată de cohorta explicaţiilor raţiunii. Necunoscutului îi stă bine cu siguranţa pecetluirii din vrajă. Poemele lui Nichita pot fi oricând preluate ca “descântece” pe când ale lui Cărtărescu, nu. Dar Remus Foltoş? Cum vine el spre poezie?
Indiscutabil, formă de sinteză o poeziei româneşti, cea mai mare influenţă o capătă din partea lui Nichita…Mai ales în poezia cu rimă – cum este şi cazul volumului despre care facem vorbire. Gustul pentru fomula unică de exprimare, pentru formula excelenţei, a unui salut ultim şi exclamativ – îl apropie de Nichita. Putem da un exemplu de poezie de dragoste: “Dacă-am să mă prefac/ Într-un cal cu dârlogi de argint/ Ai face mai bine să-mi aminteşti/ Să nu mă mai mint// Să nu-mi mai închipui/ Că mai m-ai iubi/ Atunci când la capătul nopţilor/ Se face zi”.
De asemenea, cu titlu de proclamaţie stănesciană, putem înregistra şi următorul poem de o lirică viguroasă unde inefabilul este prezent ca la el acasă: “inima mea va bate şi apoi se va opri/ peste ceruri va fi frumoasă zi/ cocorii vor ţipa îndelung din înalt/ iar cerurile vor fi de smalt// voi pleca într-o mare călătorie/ vânturile îmi vor aduce tribut doar mie/ cocorii mă vor prinde în hora lor/ şi ce păcat că va trebui până la urmă să mor// petuniile mă vor plânge cu rouă/ dar eu, bucuros de existenţa cea nouă/ voi începe cu toată puterea să tac/ doar inima, inima, floare de mac// va mai foşni o dată printre grâuri/ ca un cal nechezând răsucit între frâuri/ pe urmă totul se va opri/ şi va fi încă o dată frumoasă zi “. Ce, oare, mai poate fi adăugat unei asemenea declaraţii sincere, în care imperativul imaginaţiei se dezvoltă simultan cu ceea ce urmează să spui, astfel că, nu surpriza frapează şi este înregistrată, ci naivitatea, aş spune, inconştienţa spusului – ceea ce ţine deja de inefabilul în discuţie?!
Trebuie insistat asupra unui lucru, în ceea ce priveşte volumul lui Remus. Şi anume, există un număr destul de mare de poeme-catren sau poezii scurte. Unele dintre aceste poeme au particularitatea de a condensa, într-o măsură importantă, un mesaj de multe ori încifrat, de multe ori, pur şi simplu, ermetic. Dar ceea ce rămâne este tot inefabilul, pentru că logica, uneori chiar topica, se învârt tot în jurul lui: „deliberat la jocul cel de box/ e moxul vieţii ce te strânge, mox/ cu falca cea umflată-ntre gipsele/ e bine-n viaţă să tot pierzi măsele”. Poemul citat are atâta banalitate încât aceasta ia prerogative ermetice. E un ermetism domestic, aproape o joacă semnificantă.
Tot în poeme scurte sunt prezente în volum câteva epitafuri foarte reuşite dintre care vom menţiona numai unul: „mai mult decât atât nu am ce să îţi las/ în amintire decât frica/ de-a nu fi fost şi de a nu fi fost rămas/ o simplă stea pe cerul tău şi-apoi nimica”.
Am putea cita masiv din volum, în ceea ce priveşte filonul pur liric în care este cel mai prezent inefabilul. De asemenea, nu numai dinspre direcţia stănesciană a acestui lirism. Am putea foarte bine să găsim un filon cărtărescian tot în poezia lui Remus. Dar lucrurile nu pot fi simplificate aşa de mult. Există rădăcini adânci în Pann, până la Cărtărescu. Există un Eminescu a cărui excelenţă în creaţia de limbaj să îl atingă pe Stănescu. Există un Ion Barbu dadaist, aşa cum există un Bacovia urmuzian. De asemenea un Macedonski arghezian.
Cunoscând nu numai acest volum de poezii al lui Remus, putem afirma că la el nu numai că este susceptibilă o sinteză românească de poezie, dar unele inflexiuni par să poposească şi pe la porţile poeziei universale.
Ştim de asemenea că Remus Foltoş scrie poezie din anii 1990 şi dorinţa sa secretă este de a publica tot ceea ce a scris, de aceea poate că ne vom întâlni curând cu altă apariţie editorială..