Cât o artă poetică valorează poezia
Motto:....parcă s-ar fi schimbat în
cuvânt(...)..aşa de adânc mă doare
/Universul( Lupta cu visul)
Cât o artă poetică valorează, în volumul Nunta cuvintelor, poezia Lupta cu visul” în care poetul „nuntirilor lirice”, N.N Negulescu învesteşte cuvântul poetic cu o semioză infinită, cu o multiplicare infinită a semnificaţiilor metaforice care îşi au originea în vis, mai exact, în spaţiul oniric, interior, al sufletului poetic:....parc-aş fi schimbat în cuvânt /firul infinit al ierbii / aşa de adânc mă doare /Universul.
Ca şi la Eminescu, la poetul modern al infinirii, Nicolae N.Negulescu, limbajul poetic se”cunună”, ca într-o nuntă lirică, cu limbajul visului.Referindu-se la această untire onirică, criticul George Călinescu afirma:” când Eminescu face versuri, el a şi început, figurat vorbind, să doarmă, să pătrundă în acea lume bolborosită a sunetelor auzite dinlăuntru.”( G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, ed. Minerva,Bucureşti,1986)
Astfel, versul are o formă spirituală, în accepţia dată Benedetto Croce care, în sudiul Poezia ( editura Univers,Bucureşti, 1972,p.32), îl numea”acţiunea ascunsă” a „poeziei din adânc”, a „poeziei eterne care în finit cuprinde infinitul”. Ca proiecţie a gândirii, ca „formă internă”care transcende starea crepusculară a orizontului interior( Până şi în aceste mari depărtări/ de culoarea amurgului/sufletul tău exilat miroase a stele –Sufletul exilat) pentru a ajunge la claritatea vizuală a textului scris.gândirea este „casă” a formei , este locul de adăpost al „etimonului spiritual”al formei poeziei.
Se stabileşte o identitate între gândire şi formă, în accepţia pe care o dă Henri Focillon:” Nu poate fi vorba despre un antagonism între gândire şi formă; lumea formelor, pe plan spiritual, este identică , în esenţă, cu lumea formelor, între spaţiu şi materie.Caracterul specific al spiritului este acela de a se descrie permanent pe sine însuşi.Este un desen ce se face şi desface mereu, iar activitatea sa, în acest sens, este o activitate artistică. Ca şi artistul, el prelucrează natura, folosind datele pe care i le transmite impetuos di interior viaţa psihică., dobândindu-le neîncetat pentru a le transforma în materia sa specifică, spirituală, pentru a le forma.”( Henri Focillon – Viaţa formelor, Editura Meridiane, Bucureşti, 1977, p.8)
În Universul poetic „ se cunună” forma cu fondul, le signifiant ci signifie,rezultînd, la nivel lingvistic „semnul”: Ce să faceţi voi cu mine /plin de semne de ruine/ golit până în mistere/ între gemenele sfere?Îmi dezbrac rănitul eu/ Sub Talpa Lui Dumnezeu! / Vino fiu al firii-nalte /roua visurilorde carte/ la Temple sub diademe / ai altare cu poeme!( La Temple sub diademe)
Poate că în numele nostalgiei paradisului pierdut, poetul N.N.Negulescu creează un univers compensativ înlocuind ordinea istorică şi cosmică printr-o ordine a poeziei care codifică universul într-un”Templu”.cu „visuri de carte”, „cu altare cu poeme”. Ca tipar formal, cartea, ca şi poemul reprezintă un echivalent al universului platonician concentrat în jurul unui punct („sub talpa lui Dumnezeu”)din care „ fiul firii-nalte” înalţă axa semiozei infinite ca o coloană de lumină.: „ şi eu sui din stea în stea raza inimii”( Spre Împărăţia luminii).
Conform viziunii platoniciene, cosmosul e un corp perfect , o sferă închisă care conţine mai multe sfere concentrice, axa sferelor concentrice fiind coloana de lumină: „ce să faceţi voi cu mine/(...) //între gemenele sfere?
Asistăm la „taina cununiei” dintre Dumnezeu-Cuvântul şi „cuvântul zburător” al poeziei :” Dumnezeu nu este ascuns7 în fiecare cuvânt zburător / trăieşte o Lume a Lui de tăceri de geneză/ limpede...”/ Eu le-am înţeles evlavia/ înfrăţiţi cu toate vârstele/ Prin ochii scăpărător /ai vieţii/ celor / şapte/ universuri.( Prin ochii scăpărători)
Vorbele poetice sunt „nuntite” cu lumina universului: .../ mi s-au oprit vorbele / de praf luminos/ în fereastra Universului (În fereastra universului)
În „văzduhul semnelor” ( Formă şi viziune poetică) are loc „nunta în spirale”care adună în mrejele ei misterele cosmosului. La poetul Infinirii, N.N.Negulescu,. arta poetică se dovedeşte a fi „geneză cosmică” a poemelor din altarul „jertfei pentru creaţie”( ...2aşa de adânc mă doare Universul”) din Templul Artei.(În văzduhul semnelor),;” luna /.../ face-n ceruri semne”( Trezit în adevăr); Când pentru mine / s-a făcut împărat sufletul /am risipit / norii lumii/ spălând cuvint / în focul plânsului / pentru zidirea / templelor.( Pentru zidirea templelor)
Cu fiecare vers pe care îl scrie, poetul moare câte puţin, iar actul creator presupune lumina celestă a „stelelor mii” din balada Mioriţa, ( Şi la nunta mea/ A căzut o stea...”)căci”sufletul exilat”,”sufletul împărat”( Pentru zidirea templelor)al poetului se jertfeşte pentru creaţia ca Templu: „ ... Când deschid piatra/ cu flacăra privirilor/ Pământu-mi spune alergând: / Până şi în aceste mari depărtări/ de culoarea amurgului/ sufletul tău exilat/ miroase a stele) ( Sufletul exilat)
SINTAGMA „NUNTA CUVINTELOR”îşi poate găsi o ultimă semnificaţie:are loc”cununia” , în planul sacru al scriiturii, a celor trei limbi în care sunt traduse cuvintele poetice, a unei „Sfintei Treimi”care-şi schimbă „forma”(română, engleză, franceză), dar îşi păstrează „fondul( actul creator este epifanie a harului divin, amintind nunta noetică,dintre Dumnezeu-Mirele şi sufletul-Mireasă, din „Cântarea Cântărilor.”