De Ziua Limbii Româneşti
Raisa Boiangiu: Călătoria înspre origini, roman autobiografic
Motto de carte: „ Îmi place să şed aidoma ierbii şi macului roşupe biserici în ruină” ( Fr. Nietszche).
Între prozatorii hunedoreni şi ( sau) poeţii trăitori ( Radu Ciobanu, Radu Igna, Gligor Haşa, Dinorel Stănciulescu, Ion Scorobete, Mariana Pândaru- Bârgău, Silviu Guga ş.a.),- şi cei între timp răposaţi ( repausaţi), Dan Constantinescu, Neculai Chirica, Iv Martinovici, Valeriu Bârgău, Victor Isac ş.a.) – negreşit Raisa Boiangiu, prin romanele şi poezia sa, cele două registre ale venirii ( strămutărilor în anii stalinismului- paukerist- grozist- dejist) – atât de peste Prut, cât şi aşa zise ale „ Trenului Foamei”, din Moldova, este cea mai semnificativă: a debutat ca şi subsemnatul, prin „ garantul” iluminat Ştefan Augustin Doinaş ( Ştefan Popa), cu poezie, ca mai apoi să opteze, decenii la rând, pentru roman şi, la a treia sa vârstă, să revină şi la poezie. Poate că neavînd acces la edituri mai importante, impactul cu critica şi cititorii au vitregit-o, cumva stigmatic, de aşezarea într-o mai dreaptă grilă. Imaginara linie a „ limitei de discreţie”, ( două biografii interferente prin timp)- ar face mai de înţeles aceste opinii asupra cărţii ei cea mai reuşită. Istoria vieţii – vieţilor celor din satul ei natal, prigoniţi sau nerăzbunaţi ( fie prin mărturii pentru posteritate) – este, oglindită în Carte- testament- epistolă- apocalisă ( non cum figuris !) – printr-o inegalabilă memorie subterană, catacombică, devastatoare, probabil totuşi catarsice.
În ultimele două- trei cărţi, Raisa Boiangiu face recurs la Cioran şi Nietzsche, titani ai temei obsedant- esenţiale – existenţialiste, care în conturează paideumatic destinul ca determinare. În cartea originii, retro- itinerante, regresiunile în memorie sunt terifiante, holocaustice, stând sub obsesia- stigma Orfaniei de tată, „ fost contabil” în vatra natală, care, la cei şase ani ai Raisei, avea să fie expluzat în Siberia, cu trenul răzbunării staliniste, de la Nistru, la ...sinistrul istoriei ca Monster. Porecla de „ Tătuc al popoarelor” al lui Iosif Visarionovici Stalin, are un înţeles multiplicat în milioane de sfărmături ale „ propriilor ruine”, cum subtitrează Raisa romanul ei autobiografic. Cartea este dedicat explicit ( cu câteva imagini de album) – „celor care au suferit prigoana şi destrămarea familiilor şi refugiile, exilul şi Siberia tatţilor, şi celor dispăruţi” ( pag. 122).” Bunicii- ucişi de bombe; mamei- văduvă de timpuriu; lui Tudor din Dor Mărunt; Valiei, care nu mai păstrează şirurile clare ale gândurilor”( schizofrenie, n.n.).” Rudelor şi consătenilor mei din Speia”( Basarabia, n.).
„ Sunt eu şi nu sunt eu, rămasă acolo cu imaginea mea de orfană de tată pierit în Siberia, în satul acela în care oricînd se va regăsi cenuşa caldă...”, îşi încheie Raisa Boiangiu. Ne-am amintit de cartea genialului poet Cezar Ivănescu, cu ale sale capodopere: „ Doina” şi „ Tatăl meu Rusia”...Procesul intentat de autoare acelei istorii ce, vai, pare a se repeta, sub alte „ ordini” ale Stigmei de „ la Nistru pân-la Tisa” ( Eminescu remember!) – este, prin această carte- epopee, remarcabil, în bibilotecile Memoriei colective, ce se estompează şi este un grotesc „ tratat al descompunerii” cioraniene, în noi şi noi „ formule”.Patosul înnăscut al poetei- romanciere, a rezistat şi s-a cultivat aidoma plantei cenuşii, Cinerraria...” Trenul siberian” al Memoriei, este în trafic, reconiţionat de monştrii alienaţi ai veacului. De la Rasputin, al ...Putin. Şi totuşi, moralmente, cartea Raisei este probatorie pentru demnitatea Artei, ca spirit necăzut în lume.( M. Eliade). O carte de citit la noptieră,în suportabilul ( încă) coşmar treaz la vămile veghei şi somnului.
Oricât de cumplit pare, rămâi cu gândul că stigma este a supravieţuitorilor, care îşi retrăiesc trecutul inversînd „ trecerea”: eterna întoarcere, cum dixit odinioară Cioran. Careva a scris „ Prin aceea că omul uită, nu merită”. ( citat din memorie, n). „ Cum mă privea ( tatăl autoarei, la ducerea în Siberia, n) „ ca-ntro- hipnoză”; „ Mă simţeam ca-ntr-un cuptor...Căutam să raţionez în vis”( pag. 9). Raisa Boiangiu, fără a se mistifica, conchide că existenţa şi memoria ei, este damnare. Necum fatalism, necum îngenunchiere a frunţii?, -aş adăuga.
„ Eram prizonieră, eram prizoniera propriului trecut” .( pag. 10). Forţa stilistică a psihanalizei Raisei Boiangiu, în epica ei ca şi în lirica ei, o definesc şi îndrituesc a fi dintre cei mai autentici scriitori ai generaţiei. „ Hipnoza”, ca stare transmemorială a epicii Raisei Boiangiu, in extenso, a fost ( şi este remanentă!) una a memoriei colective, din Moldova sovietizată de azi, din nord şi sud, şi chiar dincoace, absurdizată de utopia „ podului de flori” : de la Nistru, la Tisa şi retour. Infernul acesta este indiscutabil, ci nu cum îl credea Ioan Alexandru. Infernul lui The History Monster. Cartea merită o reeditare în tiraj cuvenit, spre recuperarea memoriei deteriorate prin inducţie, de toţi histrionii aşa- zisei „ noi ordini mondiale” , roşii sau negri. ( editura Danimar, 2007, Deva). Eugen EVU, aug. 2013