Vin peste ţară hoarde după hoarde
şi iau ţărâna ţării în copite.
Către pământul răscolit ce arde
Văzduhul numai fulgere trimite.
Pe coaste fumegă stupini şi vii.
Dulăii urlă a pustiu. Mai marii-s
plecaţi cu păsările‘n miazăzi,
proteguiţi de oşti şi de Donaris.
Cei ce-au rămas sunt una cu pământul.
Nu ştii, pe stânci sunt saricile lor
sau, ruginiţi, lichenii rupţi de vântul
deprins şi el a fi năvălitor.
Uzi de torenţi, în vaduri fără punţi,
nu ştii pe seară, rezemaţi de fagi,
de-s bolovanii prăvăliţi din munţi
ori, osteniţi, eternii lor desagi.
Nu-i vezi la şes, nu-i vezi nici în poiene,
parc‘au pierit cu prunci şi cu muieri.
Îi caută documentele europene
şi nu răzbat nicicum de nicăieri.
Sonor îi strigă toţi din cancelarii
în toate limbile. Şi nu răspund.
Atâta colb, incendii şi avarii
nu ştii: îi nimicesc sau îi ascund.
Nu vede nimeni cum din grosul fum
ies nişte coarne cum ar fi de boi
şi nişte care se pornesc la drum
cu opinteli, alene şi greoi.
Grumajii se revarsă în resteie,
până la bucium roţile se‘ngroapă
purtând ceva ca nişte copârşee
cioplite‘n piatră, lucii ca de apă.
Duc Ulpia Traiana care-a fost,
ce-a mai rămas pe sub dărâmături,
o trag cu boii mai la adăpost
pe-o vale‘ngustă, suptă de păduri.
Şi piatră iar pe piatră se aşază
în alb ca‘ntâia zi a săptămânii.15
www.cetateaculturala.wordpress.com
Doi lei de piatră se întind de-amiază
ca doi zăvozi blajini în uşa stânii.
Adânc se rotunjeşte‘n răsărit
ca un cuptor în care să se coacă
rotundul pâinii fără de sfârşit
ce‘ntru Viaţă va să se prefacă.
De-acuma poate-un veac şi zece încă
să toarne-asupra lor numai infern.
Ei talpa casei pus-o-au pe stâncă:
Certificatul de a fi etern.
28-29 aprilie 1985