Îi loviseră pe toți trei deodată la ieșirea din bar. Era atât de noapte și erau atât de beți încât n-au înțeles ce li se întâmplă decât atunci când Martin strigă cu un glas slab că le dă tot ce are, fiind auzit doar de întuneric și buzunărit cu iuțeala unor feline rapide. Avocatul zăcea, lovit în cap și sângerând, căzut pe trotuar cu fața în sus și mâinile pe piept, ca un mort. Lui lovitura bâtei nu-i atinsese capul, îi căzuse pe umăr cu o durere cumplită, având totuși timp să răspundă cu un pumn, în timp ce fața celuilalt ieși la iveală după basmaua care-i căzuse. Erau trei la trei, un trio asiatic elastic, rapid și eficace și ei, trei bețivi. Îl urmări pe cel lovit, încercând să atace, dar ceilalți doi îi blocară pașii, îl apucară de mâini și îl târâră până la mașina care demară zgâriind aspru asfaltul cu cauciucurile. Părea că nimeni nu a văzut nimic în noaptea aceea. În mașină, strâns de o ușă metalică în stânga, simți pe tâmpla dreaptă, oricât ar fi fost de beat și lovit, o țeavă rotundă și rece, în timp ce oglinda retrovizoare îi arăta un chip galben, nebărbierit, cu gura deschisă și dinți cariați. Lângă șofer, unul din cei trei număra banii, aruncând portofele goale pe fereastra deschisă a mașinii care mergea cu viteză. Rânjea; apoi îl auzi întrebând: ”Ce facem cu ăsta?” și el simți urcându-i încet din partea stângă un leșin. ”Îl aruncăm în pădure, ajunge unul astă seară”, răspunse chipul de la volan. ”Și dacă vorbește?” ”N-o să vorbească, e prea beat să-și mai amintească”. Avocatul, se gândi, lăsat întins pe trotuar, slab, subțire și părăsit. Dormea sau era doar amețit de lovitură? Era cel mai plăpând dintre ei, în vreme ce Martin se putea lăuda cu o statură mare, masivă, parcă prea gras pentru un scriitor. Poate se trezește, totuși, se mai gândi înainte de a leșina, știind că pe unul ca Martin nu-l loviseră foarte rău pentru că se predase de la început. El nu ar fi putut face asta niciodată, atât era de puternic cu treizecișișase de ani mai devreme. Rămăsese la fel.
Intrase în bar gâfâind. La ora aceea locul era pustiu. Aproape că auzi picurându-i sângele din buza spartă pe nichelul lucios al barului și se șterse cu dosul palmei, murdărindu-se mai rău. Nu-l lovise cu levierul de fier, avusese noroc, dar îl înfuriase atât de tare încât bietul taximetrist sfârși cu capul izbit de tabla mașinii lui, după ce izbutise să primească și el un pumn peste gură. Destul de tare, având în vedere sângerarea asta care nu se mai oprea. Toată cafteala asta doar pentru un nenorocit de bacșiș, un bănuț fără importanță în toiul nopții. Ridică ochii. Dincolo de bar, o fată slabă, cu păr lung și negru, cu ochii ca marea, îi ștergea obrazul cu un șervet de hârtie. Nu o lăsă, îi dădu peste mână și atunci ea, tăcând, fără să-l întrebe nimic, șterse cu șervetul tabla lustruită a barului, lăsând în urmă dâre roșietice de sânge. Așteptă, în timp ce el o privea. Apoi se aplecă peste bar și îl sărută pe buza crăpată, sorbindu-i rana și sângele, dorind să-i guste astfel iertarea pentru o probabilă și foarte apropiată crimă. Gustul acelei iertări, al acelei nemeritate ispășiri, nu-l uitase, deși trecuse atâta timp; cu atât mai mult cu cât în clipa aceea îl simțise la fel de sălbatic cu cel de la paisprezece ani, când Olga, buclele ei blonde și fața bucălată îl făceau să se gândească la o reclamă de pe cutiile de lapte praf. O chestiune de vârstă și de gusturi; mult mai târziu, la câțiva ani după dispariția Irinei, când Nic, fiul lor, plecase luând cu el moștenirea ochilor mamei, când deja era bun frate întru băutură cu Martin, scriitorul și cu Ben, avocatul, reuși să uite în alcool cât de mult îl scoteau din sărite firele de păr negre și lungi împrăștiate peste tot prin apartament.
”Sunt Daniel, cel din zodia mortului,” îi spuse Irinei ca un răspuns al sărutului ei însângerat, care avea să nu-i mai despartă decât odată cu plecarea ei. Se dădea important, asta era sigur, pentru că Daniel nu putea fi nicicum un nume din zodia mortului. Aventurile lui tenebroase aduceau o mulțime de bani pe vremea aceea, dar Irina tăcea fumând țigară după țigară, crescându-l pe Nic an după an. ”Nu cafea dă-mi, ci vodcă rusească”, ceru; privind prin peretele de sticlă al barului văzu taxiul îndepărtându-se, fără ca asta să-l ușureze în vreun fel. Lanțurile brățărilor lui loveau ritmic tabla de nichel și pieptul îi era ud de sudoare, ca și cum ar fi luptat pe un ring, nu într-o parcare cu bar. Slăbise ca un șarpe suplu și doar ochii îi străluceau, înnebunindu-l de-a binelea, peste toate grijile afacerilor lui. Părea că îl judecă fără să spună niciodată nimic.
Aveau împreună o sută cincizeci de ani, împărțiți egal și frățește între ei, fără ca asta să-i fi făcut să înțeleagă ceva. „Să nu porți niciodată barbă, s-ar vedea că e albă și că ești aproape bătrân”, îi spuse Ben cu ironică înțelepciune, uitând de mustața lui îngrijită. ”Nici tu să nu porți vreodată ochelari negri, s-ar putea să te creadă orb”, i-a răspuns Daniel râzând. Martin tăcea, cu ochii coborâți în paharul cu lichid sclipind tremurător. ”Bea-l tot, Papa Grande – așa îi spuneau din pricină că era mare și gras – că nimic nu dizolvă colesterolul și ficatul mai bine ca alcoolul”, îi spuse Ben, folosind porecla pe care i-o dăduse împreună cu Daniel din pricina vârstelor egale, a înfrângerilor ori poate a frăției băuturii. ”Să nu ajungeți ca pensionarii care vegetează ajungându-și lor înșile, spuse Martin; scriitorii nu sunt așa, ei ard de-adevăratelea, trăiesc... Nu mâncarea mă îngrașă, ci târfa asta de viață și memoria ei nenorocită. Cel mai bine am scris într-o cafenea din Paris unde nu se auzea nicio muzică și care era mai totdeauna pustie. Doar câteodată, destul de rar și tocmai de asta mai prețios, câte un cvartet de coarde, Mozart sau mai știu eu cine. Uitați-vă la vacarmul ăsta al cafenelelor de aici, te arde înainte să poți să te lași tu ars de tortura magică a scrisului, care își cere pântecul, uterul necesar în care zace așteptând să se nască. E de mirare că se scrie cum se scrie?” Vocea îi era gravă, vorbea puțin peltic, lucid până a nu fi ajuns la uitare, oricât de mult ar fi băut, în vreme ce ei doi, Ben și cu el, se îmbătau repede. ”Oricum, în istorie nu intri decât mort; și cui i-ar păsa de eroul necunoscut al libertății tale interioare?”, mai spuse Martin, cu ochii în paharul golit. Un trandafir roșu, ascunzându-se de el într-o grădină cu un gard înalt și negru de fier. Nu, niciodată nu fusese în stare să muște din ea așa cum îi gustase ea sângele în acea clipă, prima lor clipă, dar spinul irisului ei ascuțit îl străpungea încă și acum, printre gratiile de fier, de dincolo, ca o nesfârșită tortură. Era zadarnic să întoarcă spatele și să plece de lângă gard, în urma lui ar fi rămas dâre de sânge la fel cu acelea de pe nichelul lustruit al barului. ”Ehei, Papa Grande, sapă adânc dacă vrei să găsești izvoare sau comori”, îi răspunse Ben. ”În Grecia lui Homer, acolo marea m-ar privi poate cu ochii ei, spuse Daniel. Aici însă trebuie să vă suport pe voi doi, unul cu arta și altul cu legea. Ne înțelegem bine, noi, bețivii, fraților! In vino veritas, dar noi bem tărie amară, distilată parcă de-a dreptul din sângele amărăciunii, care te duce la esența esențelor, aia pe care n-o poți găsi niciodată. Oricând apare alt esențial, o să vedeți voi”. ”Dar ce, crezi că în Grecia lemnul crucilor e mai moale?”, răspunse Ben. De atunci, Irina – ceilalți doi o numeau totdeauna, voit sau nu, fie Tania, Olga sau Natașa, știind că era rusoaică, - îi părea doar o iederă care se cațără neîncetat pe un copac drept, rezistându-i alături în cele mai friguroase ierni, deși dispăruse demult. ”Nepătrunse sunt căile alcoolului, spuse Martin; aiurea, nimic din toate astea nu există, totul e ascuns în noi înșine. Punct. E doar un circ rotund în care am căzut cu toții. Și bem și ne învârtim, bem și ne învârtim... Nimic altceva nu putem face, prieteni, asta e... Să vă ferească Dumnezeu-Totul de plătitorii de taxe, atât. Și de stat. Sapă, Daniel, tu, cel din zodia mortului, sapă...”
Înspăimântat, azvârlit din mașină aproape din mers, fuge împleticit spre pădure, prin noapte, ascultând chiotele de bucurie ale celor trei îndepărtându-se. Nu e încă treaz deplin, în cădere își scrântește piciorul stâng, însoțindu-și durerea cu aceea din umăr și cu o senzație de cădere inversată, într-un turn adânc. Când atinge etajul de sus, durerea îl face să geamă, apoi totul se oprește. Nimic în afara respirațiilor lui și un miros jilav de pământ. Așteaptă. Încă are în buzunar o brichetă, se gândește, în timp ce palma lui dreaptă stă rezemată pe ceva rotund, neted și aproape cald. Aprinde: un craniu de om, cu celelalte oase atârnându-i întinse pe pământ, sub haine putrezite. ”A fi sau a nu fi”, ar fi spus Martin; ”alegeți doar unul din cele două articole de lege”, ar fi spus Ben. Respirația lui se revoltă, duhnind aprig a băutură și vomită în stânga, murdărindu-se. Prin trupul lui trece un vuiet adânc, zdruncinând căușul zidit în pământ și secat. Când încetează, durerile căderii și amețeala beției sunt departe, absorbite de întuneric, în uitare. Aprinde iar, luminându-și locul: un puț larg, secat, înalt sau adânc, acum n-ar putea spune cu exactitate asta, de șapte-opt metri, un turn ce se oglindește pe o tablă metalică de șah, lustruită, cu urme roșiatice de sânge, tânjind spre stelele unui singur ochi ce îl privește de sus sau din adânc. Simte că a mai fost cândva pe aici, poate chiar a zidit cu mâinile lui pereții rotunzi de cărămidă care se fărâmițează, seci de vreme. Îi e foarte sete, nu știe decât că nu are putere să strige, ar fi zadarnic la fel ca noaptea, în vreme ce Martin, poate chiar și Ben, se vor fi trezit deja din beție, la poliție, la spital sau acasă, în nelipsitele lor singurătăți credincioase; ori înapoi în barul de peste timp, unde bineînțeles că nimeni nu auzise absolut nimic, totul se desfășurase repede, iute ca viețile lor, trei prieteni având împreună o sută cincizeci de ani egal împărțiți fiecăruia. Și atunci barul fusese pustiu, acum doar ei trei îl înveseleau încercând să uite, să uite tot, tot... Memoria lui se oprise la paiprezece ani, în culmea unor simțuri tinere, trezite la viață de un sărut ca oricare altul și totuși atât de diferit; Olga, un alt nume rusesc, acum înțelege, cincizeci fără paisprezece, adică treizecișișase de ani de uitare, o cărare pierdută, deși nu mai e nimic de făcut. Sub ochiul rotund, cu mici stele sclipitoare, Daniel nu mai are nicio teamă; știe că mai are de făcut doar un singur lucru, să iasă cumva afară, să sape, să scurme cu degetele, cu unghiile, până va afla calea spre ochiul de cer sau de adânc. Neîncetat, să sape, să caute, știind că va găsi mai întâi rădăcini umede, jilave și calde ca pământul, apoi un fir de apă rece, proaspătă ca o adevărată respirație, un izvor care îi va potoli setea asta mistuitoare de a bea, de a uita, de a ieși; poate, în cele din urmă chiar un bănuț vechi, mai important decât orice comoară pentru că e bănuțul trecerii, mai important ca orice aventură ascunsă în judecata nemiloasă și tăcută a unui singur ochi. Și va face mult timp toate astea, așa cum le făcuse toată viața fără să știe, împletindu-și vreme de treizecișișase de ani viața cu alte vieți, așa cum Irina - poate Olga, Tania sau Natașa - își împletea coada din părul ei lung, negru, rotind-o apoi peste creștet ca pe o vrajă necunoscută și lăsând să cadă peste tot firele, fără să-i pese deloc, ca o pedeapsă căreia nu avea niciun rost să i se mai opună. A săpa mereu și mereu, oblic, pieziș, în sus ori în jos, totuna, în turnul adânc al pământului, până când doar cârtițele l-ar recunoaște ca pe unul de-al lor, ca pe un Oedip orb.