Luiza-Adriana GRAMA: “Drumul spre steaua mea” (poezie)
Spirit profund romantic, Luiza-Adriana GRAMA ne propune în volumul “Drumul spre steaua mea”, Editura SINGUR, 2013, o geografie personală, o hartă a unui cer de suflet din care aflăm, aşa cum spune titlul, “drumul” pe care poeta îl va fi parcurs spre a-şi descoperi “steaua”, cu alte cuvinte spre a se descoperi pe sine, spre a se înţelege în această lume, şi spre a-i înţelege acesteia rosturile, profunzimile.
Luiza-Adriana GRAMA este o poetă ce ştie să ne conducă pe acest “drum” şi să ne facă părtaşi acestei “excursii” iniţiatice folosindu-se de multele şi generoasele posibilităţi ale versului de clasică sorginte, cu reverberaţii, cum am spus, romantice.
Nevoia definirii de sine este mărturisită dintru început: Sunt punct între nimic şi vanitate/ Mă-nalţ, şi cad, şi iarăşi mă ridic,/ În neputinţa mea le ştiu pe toate/ Şi tot ce ştiu n-ajută la nimic. (Între nimic şi vanitate).
Auto-cunoaşterea determină tuşe auto-persiflatne, aparent, doar pentru a asigura integrarea în cosmosul acesti lumi bulversate: Eu, recunosc, sunt poeta nebună/ Plecată la drum c-un bagaj efemer/ Şi-n ceas de tăcere sau timp de furtună/ Privesc înspre stele şi nu uit să sper. (Poeta nebună)
Iubirea este un alt capitol important care-i conferă poetei aceeaşi posibilitate de autodefinire şi descoperire. Ca orice conştiinţă severă cu sine, poeta are revelaţia firească a implinirii iubirii adevărate doar într-un spaţiu dincolo de terestrul diurn: Vom face nunta-n cer, căci pe pământ/ Tot ce-i frumos e spulberat de vânt/ Şi-n viaţa asta, plină de nevoi,/ Doar noi mai împărţim lumea la doi. (Nuntă în cer)
Iubirea absolută, nevoia de total, de Tot, de Integrare în Ansolut, dincolo de conotaţiile subterflue, de conclavduminical, se resimte la poeta noastră cu gravitate, cu asumare: şi descopăr cu fiecare secundă trăită/ şi cu fiecare bătaie de inimă/ ce ţi se-nchină că încă nu s-a scris nimic/ despre o iubire ca a mea. (Iubiri nescrise)
Iubirea o presară în multe versuri şi rime, o cântă în registre largi, o decantează meticulos şi îi alcătuieşte “anatomia” cu acribie, cu o patimă bine strunită, ca un cântec care se compune pe măsură ce este cântat, convergând spre o conştientă autodescoperire de sine şi de lume: Prin zboruri ostenite şi prin vânt/ N-am reuşit s-ajung mult prea departe/ Natura m-a dat vremii prea curând,/ Fără să-mi dea şi aripi să mă poarte (Prea curând)
Jocul iubirii, tandreţea naşte situaţii şăgalnice, ironii dulci, situaţii amuzante, sau rezolvări la limita dintre angoasă şi împăcarea cu cele trecător lumeşti: Te răscoleşte toamna în mişcare/ Oftezi pierdut şi tot pe gânduri stai/ Şi-atunci, şoptind, te scap de-ngrijorare:/ "Nu eşti pe moarte, ai doar guturai!" (Superstiţii)
Poezie imnică, pe alocuri, amintind de poeţii versului de gen, Ioan Gheorghe sau Ioan Alexandru, spre exemplu, cu iambi şi trohei în şirag melodios: (...) iar sunt troienită de tăcere,/ Din munţi coboară zvon de-nstrăinare,/ Ca victimă un lup hain mă cere/ Şi ochii lui par două felinare./ M-ar sfâşii privindu-mă cu milă,/ Tot ninge din văzduh a nechemare/ Cine-ar mai şti că-n cea din urmă filă,/ M-au scris cu sânge două felinare? (Două felinare)
Poeta scrie cu rimă fie pereche, fie încrucişată, nu face rabat ritmului interior conferit, versurile au muzicalitate şi puls, învăluie mintea şi simţirea... Unele poeme sunt în vers lung de 12-14 silabe, altele sunt scurte, mai nervoase, de un ritm mai modern: Sunt cel din urmă om ce-ţi cere/ Nu milă şi nici ideal,/ Doar taina nopţii ca avere/ Şi punte coama unui val.// Îmi e de-ajuns şi-a ta tăcere/ Nu vreau s-o curm, în ea trăiesc,/ Minuni din cer şi-un strop de fiere/ Sunt tot ce astăzi mai râvnesc. (Cel din urmă)
Suflet sensibil, ce nu se lasă atins de zgura zilelor nefaste, care încearcă şi reuşeşte să evadeze dincolo de norii iluziilor deşarte, poeta caută punţi spre spaţiile siderale, le găseşte şi ni le destăinuie folosindu-se de “chei” precum iubirea, credinţa, meditaţia sau de o cosmogonie asimilată proprie-i nelinişti şi căutărilor continue: Am spart zidurile casei mele cu inima/ pentru a dovedi că nici o temniţă/ nu e suficient de bine clădită,/ dar o dată sparte zidurile,/ am realizat/ că vrând să culeg în palme vântul, am oprit mareele în loc. (Printre mare)
Consemnăm frumosul micro-poem Penitenţă, o “nenăscută” geneză insolită, captivantă: Odin doarme la sânul meu/ şi suspină din când în când,/ gândurile lui lovesc în gândurile mele/ răsturnând universul.../ îl legăn uşor, matern, şi-i şoptesc:/ - Dormi, nenăscutule, dormi.../ voi plăti cu ochii mei/ seva cunoaşterii tale...
La fel de rezonantă este şi balada, să-i spunem, Nu mă condamnaţi pentru iubire, cu ecouri păunesciene, dar definitorie pentru căutările de sine poetică ale Luizei Grama: Nu mă condamnaţi pentru iubire,/ Nu mă condamnaţi pentru-n sărut,/ Mult prea selenară sunt din fire,/ Prea puţin mai ştiu că sunt şi lut./ Deopotrivă scrum, dar şi scânteie/ Am simţit a lumii zămislire/ Nu sunt colţ de rai, sunt doar femeie,/
Nu mă condamnaţi pentru iubire.
Peste150 de poeme care curg fluviu, revărsându-se în noi, definind o maree de metafore şi rime, de imagini când eclatante, când palide, dar niciodată întunecate, un material poetic dens, dar fluent, cu o curgere ritmică incitantă. “Drumul spre steaua mea” este o carte elegantă, sustenabilă în poezia generaţiei de poeţi contemporani ce-şi caută un glas, un loc, o identitate recognoscibilă şi deschizătoare, la rândul ei, de “drum” pentru temerarii cuvântului, spre alte posibile “stele” din galaxia poeziei perene...