EL GRECO
De-o viaţă întreagă ne-am certat pe Moarte,
gâlceava încâlcind pe amândoi.
Nu-i moştenirea mea,
frământul Tău de mână?
Sau numai cu-mprumut
mă-ngădui înapoi?
Azi Te-ai mutat albastru de departe
şi mi-ai lăsat râvnita brazdă-n plus.
Ce pot să fac cu toată moartea-ntreagă
când ai înfipt în mine şarampoi,
iar numai jumătate-s Iisus?
Azi Te-ai mutat în necuvânt, departe
târziul din Vineri e mare şi larg.
El stă pe catarg,
pe şarampoiul din moarte,
dar e atât de aproape
departele
că aerul dintre noi e perete.
Şi Lui de mine i-i sete
şi chiar de Tine se roagă
să-I împrumut moartea întreagă;
jumătate e Vineri, jumătate Iisus,
jumătate mi-i ţărm
din tot ce-mi sunt moarte.
Azi Te-ai mutat atât de departe,
Ca-n începuturile lumilor calme...
Îngăduie în locul Lui să mă sui!
De-acolo,
necugetat de sus,
să Te strig cu sângeratele palme:
Lasă-mă să Te sorb din lumină
până se va face întuneric
peste tot pământul,
şi nu doar în partea
jumătăţii mele de Iisus.
Cum Te-ai mutat atât de departe?
Numai cu ochii Răstignitului meu
Te mai pot zări peste moarte
până unde fusesem
chemarea de-a fi Dumnezeu.
DENIE
În Vinerea Mare,
ca o vedenie străină
în biserică a intrat
o albină.
Unii voiau să o prindă,
să o omoare,
dar biata albină
şi-a văzut de zborul ei,
ignorând cernite priviri,
până sus la icoana
Bunei Vestiri.
Peste înger şi-a înnoptat
dojana:
''De ce ai înflorit,
după-al cerului port,
atât de târziu
luminilor risipele
cu amândouă
aripile?''
Inspăimântat rămase Gavriil,
cu crengile deschise,
nemaiştiind să zboare,
iar albina
s-a preschimbat în floare
de făclie, vedenie,
ce nimeni n-a putut s-o creadă
decât privirea de copil:
''De ce-ai fost rea în ceartă?
Du-te şi cere-i iertare!
De Vinerea Mare,
nu ştii că-n sat la noi,
nu că e înger,
dar chiar tâlhar să fie,
orice-a greşit se iartă?''
PILDA CU FIUL OCHILOR
In ultima noapte
n-a mai rămas nimic de risipit
şi la scroafe
când o făceam pe calfa,
amintele
Ţi-a unduit cuvintele,
şi nu-nţelegeam: ce ai vrut
să spui de braţele Tale
că sunt şi omega şi alfa?
Tată,
numai culoarea noastră
a ochilor
a rămas neschimbată,
ne stă mărturie
şi cerul şi marea
albastră.
Nu Te-am pierdut niciodată
printre nemernici şi răi.
Tată,
primeneşte-mi venirea,
că astăzi Ţi-am adus
pe însuşi fiul ochilor Tăi!
TATĂ, ACELAŞI EŞTI ŞI MARTEI ŞI MARIEI
Mereu în grabă, dar pe dos tipsiei,
iar mie însumi - risipirilor mărunte,
frânturi din tot ce povesteai Mariei
mă întristau ca umbra grea de nuc.
Amarul din cuvântul Tău,
cu-apăs icnit ce pe ascuns să-l duc,
chiar inima mi-a spart-o.
Cu câtă bunătate istovul Mi-ai mustrat:
''Marto, Marto...!''
Voiam ce nimeni n-a gândit,
la prânzul meu de cină să-Ţi aduc
în blide aurite, argintate
cea mai gustoasă slovă din bucate,
ca unui împărat cinstindu-Ţi ospeţia.
N-am fost nepăsătoare,
deşi nu Te-ascultam, lângă picioare,
precum Maria.
Tu nu ştiai când îi vorbeai de moarte,
cum inima-mi rupeai în două Marte.
Când eu îţi roboteam cea mai aleasă cină,
Tu îi vorbeai de-o alta,
în foişor, necuget de străină,
de Pâinea ce s-a pogorât din cer
şi-n trupul Tău se frânge,
dar mai presus spuneai Mariei
de tainele Împărăţiei
cu Mirele şi ne-nţeleptele fecioare
cu fruct de viespe în ulcioare.
Abia când ai şezut la masă
şi pâinea mea ai frânt
sub binecuvântatul semn
al mâinii,
am înţeles,
partea cea bună care şi-a ales
Maria pentru untdelemn,
dar milostiv fiind şi Dumnezeu,
din durerosul meu
frământ, ce-ai rupt,
al inimii şi-al pâinii
ce Ţi-am adus la cină,
mi-ai dat şi mie să mă-nfrupt,
ceva ce mi se pare,
ciudat
prin ne-nţeleasă preschimbare,
cum aluatul meu
gusta acum a trup de Dumnezeu
şi-a sânge de lumină.
ULTIMA POSIBILĂ MINUNE
„Caiafa,
unul dintre noi I-a dat ideea
ca de pe cruce să coboare,
dar n-a răspuns,
cred ca să facă-n ciudă
şi nouă şi la toţi mai marii.
Cu capu-ntors, ca o sfidare,
ce plănuia când asculta
tâlharii?
Ce e mai grav,
că nu se auzea ce spune,
a fost când unul din tâlharii convertiţi
( eu cred că nu mi s-a părut)
i-ar fi cerut
să facă ultima minune.
Tare mi-e frică
de-un gând care mă duce,
dacă în ultima Lui clipă
o să răspundă rugăminţii lor,
lăsându-i ca în locul Lui
să se coboare de pe cruce?''
Atunci Caiafa a trimis răspuns:
''Chiar dacă-I mort
să fie iar străpuns,
iar faima Lui,
cumva prin vreo minune,
să nu mai crească
lăsându-i ca în locul Lui
să se coboare,
poruncă dau să se zdrobească
chiar osul ambelor picioare!''