Între-a fi și a cunoaște / Câte valuri de dureri? Este numai una din întrebările care își găsesc răspunsul (trăit) în filele volumului ”Drumul spre steaua mea”, apărut la editura Singur și al cărui autoare este Luiza-Adriana Grama. Se pare că editorul Ștefan Doru Dăncuș își propune să restituie literaturii române poezia clasică, aceea cu rimă și cu ritm, pentru că acest volum nu se dezminte alături de ultimele apariții ale editurii. Versurile Luizei-Adriana Grama curg cu o ușurință și un ritm demne de invidiat, lucru ce nu poate fi trecut ușor cu vederea. Linia poetică a autoarei este singura fântână ce nu seacă niciodată, aceea a dragostei în toate ipostazele și trăirile sufletești.
Asemenea poate lui Eminescu, autoarea este o eternă îndrăgostită, al cărei romantism este cât se poate de clar și limpede exprimat: Mai bate-un clopot pe pământ / Și cu tristețe atinge luna / Și glasul lui purtat de vânt / O va-nsoți întotdeauna (pag. 9, Ultimul clopot). Eu recunosc, sunt poeta nebună / Plecată la drum c-un bagaj efemer / Și-n ceas de tăcere sau timp de furtună / Privesc înspre stele și nu uit să sper (pag.17, Poeta nebună) este definiția pe care poeta și-o prezintă cititorului, dar bagajul d-sale nu este efemer, ci dimpotrivă. Din prea-plinul unor intense trăiri cititorul primește uneori adevărate lecții, ducând cu gândul la poeziile lui R. Kipling, un exemplu găsindu-se în poezia Rătăcitoare (pag. 19): Am pornit prin lume singură să știu / De la val ce-nseamnă când e prea târziu, / De la iarba verde când să mă trezesc, / De la bob de rouă simplu să trăiesc. Alteori, fără a îmbrăca haina formei fixe a sonetelor lui Shakespeare, impresia poetică este asemănătoare (a se vedea Cuvinte de-mprumut, pag. 21 și Dulci păcate, pag. 37). O prefigurată filosofie personală își face adesea simțită prezența, în ciuda unei tristeți cu o puternică notă romantică, pesimistă uneori, dacă nu ar fi încărcată de o anume înțelepciune a speranței; un exemplu este Visul unei femei (pag. 30), din care citez: Și-un vis se mai naște / sau moare-n tăcere, / duci lumea pe brațe / zâmbind la durere / și inima ta / e izvorul sublim / prin tine ne naștem, / fără tine murim, versuri care duc gândul la picturile renascentiste ale coborârilor de pe cruce.
Un omagiu adus poetului Adrian Păunescu se află la pag. 66, Poete drag, scris poate la trecerea acestuia în eternitate, ca un semn al unei puternice influențe ce se face simțită în versurile Luizei-Adriana Grama, fără a fi însă cu nimic mai prejos. Ideile sunt bine conturate și clare, unele poezii sunt mici descoperiri; acelea sunt mai ales cele fără rimă, puține la număr (a se vedea Printre maree, pag.84, Culegând stele, pag. 86 și Penitență, pag. 102). Versurile poetei, puse pe muzică, pot alcătui oricând frumoase romanțe: Ninge fără tine / ca în frații Grimm / și-aș vrea să dispară / tot acest sublim / și-aș vrea să înghețe / noul an pe ram, / să rămân pribeagă, / dar să te mai am (pag. 133, Ninge).
Un volum care pare scris în întregime cu o pană înmuiată în inimă, cu o totală nepăsare față de modelele poetice actuale. Acesta este doar unul din atuurile favorabile ale cărții, alături de plăcerea lecturii oferite în dar de Luiza-Adriana Grama în Drumul spre steaua d-sale.