DE VORBĂ CU G. MOSARI - PREŞEDINTELE ASOCIAŢIEI SCRIITORILOR DE LIMBĂ ROMÂNĂ DIN ISRAEL - LA 80 DE ANI!
Este limpede pentru oricine, că binecunoscutul avocat G. Mosari, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Israel, e un om de succes. S-a realizat prin inteligenţă, muncă, voinţă şi talent. De fapt, el vorbeşte cumpătat, calm, dar „se mişcă” social-cultural repede, exact, la obiect, şi-şi atinge negreşit ţintele ce şi le propune. Zilele trecutge a împlinit 8o de ani!
- La mulţi ani, Mosari!
- Mulţumesc.
- Mosari, ştiindu-te cam economicos la vorbă, mai ales când e vorba de tine, sper că n-ai nimic împotrivă să vedem mai întâi zodia ta, horoscopul tău. Este, desigur, o discutabilă rezolvare a cunoaşterii fiinţei tale în mod ceva mai intim, dar mai bine aşa, decât nimic! Transcriu, deci: „Principalele calităţi: loialitate, stabilitate, răbdare. Cea mai puternică dorinţă: bunăstare materială, confort. Defecte: încăpăţânare, tendinţa de a deveni prea posesiv. «Taurul» autentic gândeşte şi acţionează conform realităţii. Işi cunoaşte limitele, iubeşte ordinea, este obiectiv, nu amestecă obligaţiile cu distracţia, este rezistent, practic; iubeşte muzica şi artele şi mai ales plăcerea. Este adeptul naturaleţei, al lipsei de complicaţii. Este inimos, sociabil şi (ca să vezi!) are simţul umorului. Nativul din zodia «Taur» poate fi dur şi, uneori, chiar imobil spiritual. Este un prieten credincios şi un duşman neînduplecat!” Eu zic, Mosari, că unele caracteristici ţi se potrivesc!
- Unele!...
- Ştii ce? Fiindcă-i ziua ta, ce-ar fi să mergem la o halbă de bere?!
Zis şi făcut! Un pic de fantezie, şi suntem din nou, la Praga. De astă dată, într-o locantă mai aparte, unde s-a ospătat, cândva, marele umorist, Jaroslav Haşek, autorul „Aventurilor bravului soldat Svejk”. Ce să-i faci, umorist la umorist trage! Stăm la masă, oră de dimineaţă, nu-s clienţi, pereţii-s desenaţi (un fel de grafitti din lumea lui Haşek, alături de texte reluate din „Aventurile bravului soldat (...)”. Restaurantul se numeşte „U KALICHA” (adică „La Potirul”). Avem deja câte-o bere-n faţă. Il văd pe Mosari că duce două degete la cap, la cozorocul unei caschete imaginare, salutând camaradereşte şi zâmbind agreabil. Nu mă-ntorc să văd, că nu-i frumos, dar îl întreb pe cine salută.
- Pe soldatul Svejk.
Într-adevăr, la o altă masă, soldatul Svejk stă păpuşă, în dimensiuni naturale, cu o halbă de bere înainte-i. Il salut şi eu cu două degete (dar pe Mosari) şi-l las pe Svejk cu ale lui, eu gîndindu-mă la ale noastre.
Nu apucăm să schimbăm nici două vorbe, că liniştea restaurantului e marginalizată destul de armonios, de doi tipi cu câte o şapcă militară, din primul război mondial, care cântă numai pentru noi. Unul suflă la tubă, altul cântă la acordeon. După primul cântec, un bacşiş bun îmi asigură liniştea necesară, pentru o convobire mai lungă, legată de vârste, amintiri, timp şi destin...
- Mosari, scrierea ta, abea ieşită la lumină şi intitulată „Miniaturi umoristice” (tipărită în Israel) ţin să-ţi spun că este o carte de virtuozitate! Schiţele sunt ultra-scurte, substanţiale, se citesc uşor şi plăcut. Şi conving. Şi distrează, ba şi educă! Sunt, mi se pare, cele mai bune „miniaturi” ale tale. Apropo: cum le-ai realizat? (Mosari, fii atent: sunten la o bere!, cred nu-i cazul să fii zgârcit la vorbă!...).
- Bine. Să încerc. Intr-o zi mi-a venit ideea de a strânge un număr de povestiri, tablete, schiţe pe care le-am scris în ultimele decenii şi să le micşorez. De la scurte la foarte scurte. (...) Fiecare să rămână cu câteva rânduri, inclusiv poanta finală. ...Intâmplări spuse cu reducere de vorbe... Şi iată, a venit o zi când implinesc un număr rotund de ani. Mi-am spus: „Eu nu-mi fac nici un cadou?! Ba da, aleg 50 de miniaturi şi scot o carte de buzunar, pe care, cu multă căldură şi cu toată dragostea, o ofer cititorilor mei de astăzi, de mâine şi de o mie de ani de acum încolo!”
- Intr-un crochiu din această... mică carte mare – ca să parafrazez un titlu mosarian-, vorbeşti despre un spectacol de-al tău, prezentat la „Casa ofiţerilor”din Bacău, pe când erai elev. Publicul - în special profesori. La sfârşit, aplauze – minute în şir. La un moment dat, din sală s-a strigat: „Autorul! Autorul!”. Ai venit pe scenă şi directoarea Liceului la care învăţai ţi-a oferit flori, iar tu ai spus câteva cuvinte. In acest timp, o femeie din sală îşi ştergea lacrimile: „De ca plângeţi, doamnă?”, „De bucurie, pentru autorul spectacolului”. „Il cunoaşteţi?”, „Sunt mama lui...”.
- Adevărul e că „vocaţia” mea de artist amator s-a manifestat mult mai devreme. Pe la 10 ani scrisesem deja câteva poezii, iar mama organiza mici întâlniri, cu un şerbet de zahăr ars, cum numai ea ştia să facă, cafele şi un pahar de sirop de trandafiri amestecat cu sifon... „Uite ce poet am eu aici!”, zicea ea, şi, după ce mă produceam, aplauzele veneau de la unchi şi mătuşi, de la verii mei sau chiar de la unii din vecini. Eram şi poet şi actor şi uneori şi regizor (amator, se-nţelege!). Scrisul meu era un lucru de care aveam mare plăcere. Nu uita atmosfera din Bacăul nostru, una de mare respect pentru cuvântul scris, pentru unii ziarişti, dar mai ales pentru carte şi scriitori. Ţin minte că aveam şi un caiet de însemnări, făcute cu creionul. Pe la 12 ani, mi-a apărut în ziarul local un reportaj, despre terminarea războiului. Dar debutul în presă îl consider Premiul ce mi l-a acordat revista „Magazin” din capitală, pentru un reportaj despre „cum se face un ziar”.
- Actor, ziarist, scriitor şi regizor...
- Cam aşa ceva. Ţin minte că am pus în scenă, pe la-nceputul începuturilor mele, o dramatizare după „Legenda Cascadei Niagara”. Actori - încă vreo câţiva copii, iar scena era terasa de ciment dintre tufa de liliac şi intrarea în casă...). „Publicul” şedea pe iarbă, sau pe câteva scaune, la cafele şi şerbet, cu sirop acidulat. Talentul meu făcuse înconjurul curţii şi al grădinii noastre. Iar eu, recunosc, pluteam.
- Aminteai de climatul cultural al Bacăului...
- Cred că ţii minte că exista şi un Cenaclu literar al oraşului Bacău, la Foto Max, la parter; doar veneai acolo! Dar şi ziarul local, cu toate limitele care existau din cauza „regimului”, ziarul local aduna şi o parte din oamenii de cultură. Redacţia era în spatele cinematografului „Fantasio”. Acolo i-am întâlnit pe judecătorul G. Caizerliu (George din Moldova), scriitorul-preot Toma Spătaru, Moş Ilie Grimberg, apoi, M. Bubă ( poetul B. Munte), profesorul de muzică Al. Tiron, care era şi epigramist. (Pe muzica lui s-au cântat nişte versuri de ale mele!). Şi-n primul rând, scriitorul M.C. Delasabar, profesorul meu de română, domnul Cosmescu! M-a apreciat şi m-a cultivat. Cu el împreună am făcut parte din conducerea Cenaclului literar de la Foto-Max (de lângă Telefoane)...
Ne oprim, căci a venit ospătarul. La bere („pivo”) - excelentă! - care „se repetă”, cerem şi un „antreu”, nişte caşcaval şi măsline şi câteva felii de salam bun. Pentru felul de bază, fiind aproape de ora prânzului, alegem raţă cu găluşte, asortată cu varză călită. Desert nu cerem, ne păstrăm pentru o cofetărie anume, să luăm nişte „zmârzlina” (= ingheţată).
- Ţi-a plăcut gazetăria...
- După debut, am mai trimis corespondenţe la „Contemporanul”, la „Scînteia”, la „Informaţia Bucureştiului”... La „Steagul roşu” din Bacău am avut câteva rubrici permanente: „Micro-agenda sportivă” – în fiecare luni, „Pe teme de educaţie”, „Din sălile Tribunalului”, „5 minute după meci”... Mi-a plăcut şi-mi place gazetăria, dar nu trebuie să-i explic eu unui eschimos, cum e ghiaţa şi ce rol are frigul pentru căldura din iglu!
- „Măi Ioane, dragi ţi-s fetele? –Dragi! –Dar tu lor? -Şi ele mie!”...
- De când mă ştiu mi-a plăcut tot ce e frumos pe lume. Normal, nu?! Am început de timpuriu şi cu fetele... Prima mea „dragoste” a fost la 7 ani. Era război, dar ce-mi păsa?! Ne-ntâlneam în Grădina Publică, şi stăteam acolo, până pe la 6 seara. După aia era interzis pentru evrei să fie pe afară. Eu eram un evreu de 7 ani, şi pentru mine viaţa era frumoasă... Dar, ca să fiu sincer, n-am fost niciodată îndrăgostit până peste urechi! De regulă, „mergeam” cu două-trei fete deodată, ca să nu se ştie exact cine e cu mine... Imi plăcea şi-mi place şi acum să fiu iubit! Cu toate astea, pe atunci, nici una nu a reuşit „să mă întoarcă pe dos”. Ca urmare, mi se cam urcase la cap!
- De-atunci ţi se trage?!...
- Nu cred că sunt un îngâmfat. Realist, echilibrat, cu simţul măsurii, poate, mai curând... Cel puţin mă străduiesc în acest sens. Să-ţi spun drept, varza asta călită nu-mi place, e cam dulce.
- N-ai ce-i face, ăsta-i specificul lor... Şi-ai aterizat, Mosari, după o tinereţe plină, în „Ţara tuturor posibilităţilor”!
- Am aterizat cu un avion TAROM. Şi am păşit apoi încet, încet, dar cu direcţie sigură. După doi ani, în 1978 am obţinut dreptul de a practica avocatura. A urmat, la scurt timp, deschiderea Biroului meu juridic. Am avut procese mari şi mici. Am avut şi succese ieşite din comun. Inclusiv la Preşedintele Tribunalului Suprem. Adevărul e că biroul meu de avocatură m-a întreţinut, ca să pot să fiu şi scriitor. Şi asta - nu numai material. Multe fapte de viaţă, prezente în scrierile mele, îşi au originea în avocatura mea.
- Înainte de literatură a fost ziaristica, nu-i aşa?
- Exact! Am început la „Viaţa Noastră”, din Israel, cu ”Rubrica juridică”, însă am alcătuit-o altfel de cum era până atunci. Prezentam mici povestiri, cu fapte concrete, dar puneam şi ceva umor. N-am să uit că Sadi Rudeanu m-a întrebat odată, pe un ton amical: „De ce mă concurezi, domnule?!”... Ce să-i fi răspuns?! Nimic. Compliment mai mare ca ăsta, nici că puteam aştepta! Familarizat oarecum cu naraţiunile, am început pe urmă să scriu nişte „Povestiri de buzunar”. I-au plăcut lui Iosif Petran, scriitor, redactor şef, pe atunci, la „Revista mea”. El m-a îndemnat să le adun în volum. Nu mai vorbesc de criticul Carol Isac, care m-a bătut la cap, mi-a făcut „capul calendar” să alcătuiesc un volum cu acele povestiri. Aşa a apărut, în urmă cu 20 de ani „Capul calendar”. Azi am ajuns la peste douăzeci de volume, marca G. Mosari ( tablete, note de călătorie, întâmplări cu turişti, amintiri din România, miniaturi umoristice...). Cum s-ar spune, „Anul şi cârlanul”... Iar în „rezume”-ul meu se află şi două cărţi traduse în ebraică şi în franceză.
- Care este cel mai mare succes literar al tău?
- Cartea mea de călătorii „Lumea lui Mosari”, în colecţia „Omnia”, editată la Iaşi. (Din această carte au apărut, până acum, alte 4 ediţii).
- Al. Mirodan, regretatul Mirodan, marele Mirodan, spunea: „Fără nici o îndoială, printre scriitorii israelieni de limbă română, G. Mosari poate fi considerat unicul maestru al nuvelelor foarte scurte”. Aceste cuvinte, Mosari, eu le consider ca fiind o medalie, o decoraţie, pe care trebuie s-o porţi la zile de sărbătoare. Dar şi alţii s-au exprimat pozitiv la adresa ta.
- Un critic de clasă, Răzvan Voncu, mă gratulează astfel: „Cu umor, cu inteligenţă, cu acea ascuţime de spirit care-i caracterizează dintotdeauna pe evreii români, el şi-a creat un loc al său în literatura română contemporană”. Iar Ion Cristofor, o adevăraţă eminenţă a criticii literare româneşti, scrie despre mine: „Povestirile sale umoristice, care apar frecvent, dovedesc succesul său la public. Succes meritat, căci scriitorul are indiscutabil umor, cu un spirit de observaţie ieşit din comun”...
- Mosari, cum e să fii preşedinte la scriitori?
- E o stare de răspundere şi de onoare. N-am să intru în amănunte, nu ele mă preocupă acum... Pentru mine important este cum mă achit de obligaţiile ce mi le-am asumat. Şi ştiu că esenţial, într-o lume de genii, de super-preşedinţi, de oameni susceptibili, făţiş sau nu, esenţal este, printre altele, climatul care domneşte. Climatul, Roni, el este preşedintele executiv! Incerc să mă comport în relaţiile noastre cu multă răbdare, încerc - şi cred că reuşesc – să menţin o linie de echilibru. Nu e simplu, toţi vor să fie citaţi, evidenţiaţi, subliniaţi, prezentaţi şi reprezentaţi. Fiecare, în parte, cel mai mult, cel mai bine, cel mai... Şi nu uita că suntem 60 de condeie, de creiere (care lucrează febril), 60 de laptopuri sau computere de masă; suntem o bibliotecă ce creşte pe zi ce trece! De fapt, suntem una din cele mai mari asociaţii scriitoriceşti de limbă română din lume, după România şi Republica Moldova.
- Domnule Preşedinte, domnule scriitor-umorist şi turist prin lumea asta, eşti un om fericit?
- Nu.
- Dar cum eşti?
- Sunt un om obişnuit. Nu sunt un exaltat. Nu mi se pare că totul se învârteşte în jurul meu. Nu sunt sentimental. Decât puţin. Ca scriitor, sentimentele te pot apăsa, te pot domina.
- Eu nu-s complet de-acord cu tine, dar... Ştii ceva? Hai noroc Mosari şi La mulţi ani!
- Mulţumesc! Chiar că mi se potriveşte! Şi ţie, Roni: la fel! Numai bine!
- Mosari, un scriitor băcăuan, fugit în Italia, spunea, în stilul unor sloganuri de altcândva: „Cine luptă pentru o cauză, mai face şi o pauză!”... După atâta bere, eu trebuie să merg până „undeva”, aşa că te rog să mă aştepţi un pic. Pauză! Mă scuzi!...
- Te aştept, şi pe urmă plecăm, că s-a făcut târziu.
Mă-ntorc satisfăcut, şi-mpreună cu interlocutorul meu, plecăm mulţumiţi şi puţin aburiţi de „pivo”, spre casele noastre, spre dragile noastre soţii, gândindu-ne la copiii şi nepoţii noştri, dar neuitând să-l salutăm amical pe Bravul Soldat ...Haşek. Din câte un tablou, atât Impăratul Franz Joseph, cât şi Jaroslav Hasek, se înclină şi-i urează lui Mozari viaţă lungă şi bună, şi numai succese. Mă simt puţin cam inutil...