Fiindcă se afla în anul sabatic şi-a propus să colinde lumea în lung şi-n lat şi cu toate că se aflau atât de aproape, erau totuşi, atât de departe, aşa că Roza Vânturilor nu îndrăznea să spere că Shiva va mai veni. Îşi amânase vizita de vreo două-trei ori, invocând tot felul de motive. Fusese ba la un simpozion la Berlin, unde se întâlnise cu tot felul de iluminaţi, ba pe la Atena. Acolo mergea la cursuri de sanscrită şi colinda prin biblioteci căci acasă, spunea că e ca-n Caragiale, curat-murdar. Fiica adoratei, Zabeth, născuse, avea şi ea tot o fătuţă şi... Era dezamăgit că Dimitris, bunul său prieten, avea neoplazie şi refuza să se opereze, că-i spusese să lase baltă tentativele de a-i schimba decizia şi-i propusese să discute, mai bine, despre femeile ce le-au influenţat, într-un fel sau altul, viaţa.
Kayla, curioasă din fire, îi răspunsese: “Nu vreau să deschid cutia Pandorei, dar mi-ar plăcea să aflu despre femeile din viaţa voastră!”
Bineînţeles că Shiva nu i-a răspuns, nu i-a dat satisfacţie şi Kayla a aflat, mult mai târziu, crâmpeie din viaţa amândurora, scântei din care a încercat să facă un colaj pentru a-şi întregi imaginea despre el şi prietenii săi, despre lumea în care se învârte.
Spunea că a vizitat-o pe prietena sa, Aikaterini şi că în ciuda vârstei şi a pierderii suferite în familie, a rămas aceeaşi vestală a bizantinologiei, a rămas aceeaşi doamnă impunătoare, care duce o viaţă activă, iar lui... i-a picat un dinte în timp ce mânca pâine coaptă pe vatră, la o tavernă din apropierea Partenonului şi va trebui să-şi amâne plecarea din ţara măslinilor pentru a merge la un dentist să-şi refacă lucrarea. În fiecare zi afla alte veşti despre cum a decurs întâlnirea cu dentistul, despre grevele oligarhilor şi despre faptul că nu vrea să apară în faţa ei ca un corsar care nu-şi poate dezveli fildeşii. Ştia ea dacă motivele sunt reale sau nu, mai putea să cuteze c-o să apară? Ba! De aceea se apucă şi-i scrise o scrisoare: “Deşi ştiu că n-ai să vii...” şi-i presără flori roşii, de mac sălbatic şi flori albastre, de echinops ruthenicus, încheind scrisoarea cu slovele: „... pe undeva, prin lume, e cineva ce se gândeşte la tine... sunt o floare de câmp, nu o floare de seră”. După ce puse scrisoarea în cutia poştală, vopsită de curând cu farbă de culoarea smirnei, simţi o mare uşurare. Se gândea că atunci când el va reveni la cochilia lui, după peregrinările sale, va înţelege că presimţirile ei s-au adeverit şi că răbdarea Penelopei, în cazul ei, nu se curmă prin sosirea lui Pericle. Dar bănuielile ei nu aveau să se adeverească!... El îi scria că plănuise să meargă la New York şi-i trimisese schimbul de mesaje cu Vitalie, al cărui Dicţionar etimologic stârnise destule controverse, că la Cosa Nostra trebuia să se întâlnească cu doamna Elena pentru a pune la punct contribuţia sa la un volum în curs de apariţie, iar la o anumită dată trebuia să fie şi în Catalania, invitat de Comunitatea Moldovenilor, prin urmare, Kayla înţelesese cine avea dreptul de preemţiune în viaţa acestui discipol îndrăgit al lui Dimaras. Cum lucrurile bune, miracolele, se întâmplă întotdeauna atunci când nu le aştepţi, când ai renunţat să mai speri, aşa se întâmplă şi-n cazul venirii sale şi ea, nevăstuica, îşi dădu seama că el plănuise ocolul pământului până în cele mai mici detalii. Mai întâi si-ntâi, Kayla îşi amintea că bărbatul de care s-a îndrăgostit într-o seară de toamnă târzie, plimbându-se printr-un parc din Charlottenburg, povestindu-i despre Elohim, nepotul lui, venise de ziua zeului Amos, după ce o rugase să-i procure Dicţionarul invers al limbii... şi-i trimisese un singur mesaj ce cuprindea doar versurile:
"Στρώσε το στρώμα σου
Ο δρόμος είναι σκοτεινός
ώσπου να σ'ανταμώσω
ξεπρόβαλε μεσοστρατίς
το χέρι να σου δώσω
Στρώσε το στρώμα σου για δυο
για σένα και για μένα
ν'αγκαλιαστούμε απ'την αρχή
ναν' όλα αναστημένα
Σ'αγκάλιασα μ'αγκάλιασες
μου πήρες και σου πήρα
χάθηκα μες στα μάτια σου
και στη δική σου μοίρα
Μέσα στις ίδιες γειτονιές
έρημος ζητιανεύω
ό,τι μαζί σού σκόρπισα
γυρνώ και το γυρεύω"
Răvăşită de acel mesaj, a înţeles mai bine drama filmului Alexis Zorbas, fără să ştie că Shiva a cunoscut-o îndeaproape pe protagonista filmului, Irene Papas. Urmărind videoclipul Running Up That Hill şi-a dat seama că dragostea ei pentru el se asemăna atât de bine cu acest videoclip. Nu îndrăznea să spere nimic, nu aştepta nimic de la dânsul. Ştia că-i era hărăzit alteia şi că în ciuda faptului că aceea l-a părăsit după doi ani de căsnicie, într-o zi în care François, mugurul său, şi-a zdrobit degetul la uşă şi l-a sunat, rugându-l să vină la spital, draga sa îl abandonă pe coridoarele spitalului, pe motiv că ea trebuie să plece la Atena cu o anumită doamnă, iar el, oricum, îl avea pe fiu-său, deci... nu rămânea singur. Ştia că doar mistificându-şi singurătatea şi idolatrizând-o pe Azzedine nu a rupt cătuşele unei căsnicii anormale, el însuşi declarându-se a fi un atipic.
Contrar sfaturilor celui de-al doilea eu, Kayla se duse la aeroport. Mergea pentru întâia oară să aştepte pe cineva, cu inima ticăindu-i gata-gata să-i sară din piept, de parcă ar fi fost o căprioară prinsă de gonaci, îmbrăcată cu rochia de culoarea smaraldului, ce-o avusese atunci, când s-au văzut pentru întâia oară şi cu cercei de mărgean. Rochia era vaporoasă şi avea tot felul de motive orientale, în picioarele-i mici ca de păpuşă avea balerini de culoarea brotăcelului, bobiţele de mărgean erau neşlefuite şi toate astea îi dădeau aerul unei driade rătăcite într-o lume străină ei, într-o lume ce avea s-o strivească, ce avea s-o sufoce.
Când l-a zărit, aşteptând să-şi ridice cele două bagaje, a tresărit de parcă cineva i-ar fi luat un văl de pe faţă. El era Uriaşul Hakliberiferilerimini, ea era Frumoasa din Pădurea Adormită. Se vor trezi ei oare împreună la viaţă? Îşi vor da ei oare sărutul care va fărâma blestemul? Peste câteva clipe se vor afla faţă în faţă şi… s-au îmbrăţişat, şi-au zâmbit… Simţea că s-au despărţit pentru câteva clipe şi s-au regăsit. El avea o cămaşă albastră ca cicoarea, albastră cu imprimeuri, albastră ca ochii săi… Kayla şi-a amintit de Katia – demonul albastru al ţarului Alexandru II. El era demonul albastru al ei. Îl ajută la bagaje şi putu să constate că erau grele-grele, parcă ar fi avut pietre de moară sau lingouri de aur dosite acolo, în geamantanul mic, de culoare neagră, cu inscripţia Samsonite. Au pus zestrea în primul taxi care a staţionat lângă cataligele machetei avionului din lemn. Drumul ce l-au străbătut împreună, în taxiul vopsit ostentativ într-o altă culoare faţă de culoarea celorlalte taxiuri, l-a făcut să constate:
- S-au făcut multe schimbări în
- Schimbări?!, se miră ea.
- Da, schimbări! În cei patruzeci de ani de când tot vin pe la voi, prin
Ei, gândi Kayla, el nu cunoaşte multe din greutăţile şi nevoile acestui popor, dar ce-mi bat capul cu asta?! El e turist şi turiştii văd doar ceea ce vor să vadă, atracţiile turistice, ei nu cunosc suferinţa băştinaşilor, nu ştiu că cei care trăiesc aici nu sunt defel liberi şi că poliţia politică îşi face mai abitir datoria. Îi trecu prin minte discuţia purtată cu o zi înainte, cu o prietenă judecătoare, în faţa palatului de justiţie. La un moment dat, aceea i-a spus:
- Nu discutăm despre asta aici, vrei să-mi pierd slujba? Mai am câţiva ani până la pensie… Eu reprezint pentru familia mea ciocolata Milca. Eu duc grosul în casă, nu omul meu, Saşa, cu mine, dacă se întâmplă ceva, ai mei rămân ca vai de lume.
Era aceeaşi prietenă pe care în vremurile demult apuse o însoţea la Comturist, să-şi cumpere ceva din afară sau produse autohtone făcute pentru export fiindcă bunicul ei fusese partizan de-al lui Iosip Broz Tito, murise pe tărâm sârbesc şi bunica ei avea pensie de urmaş în valută, din Republica Socialistă Federetivă Iugoslavia, aceeaşi prietenă cu care stătea la cozi ca să prindă câte un pachet de unt, câte-un litru de ulei de floarea-soarelui sau tacâmuri de pui ca să le trimită acasă. Kayla, consternată, o întrebă:
- Ascultă Draghiţa, sunteţi şi-acum ţinuţi sub observaţie, trăiţi încă sub cupola de sticlă, vi se dictează şi-acum cine să câştige un proces sau nu? Şi la voi îşi încurcă iţele masoneria?
- La naiba, Kayla, nu discutăm problemele astea!...
Kaylei i s-a rupt filmul. A vrut să plătească taximetristul atunci când au ajuns la destinaţie, dar Shiva a oprit-o:
- De ce faci asta? Nu! Plătesc eu! Va plăti apoi… universitatea…
Hm!…, gândi Kayla, aşadar vizitele de curtoazie le plăteşte universitatea. Cine a spus că doar ai noştri sunt şmecheri?!
Au hotărât să ia prânzul pe terasa dela Moxa şi aşteptând să le vină comanda, Shiva, mare naţionalist, a început să-i povestească despre unul dintre prietenii săi.
- Ştii, Fred, jurnalist ca şi tine, deşi s-a născut în America, e american get-beget, nici nu vrea să audă de America sau de americani.
În timpul războiului din Vietnam i-a venit înştiinţare că trebuie să plece pe front şi ca să scape, ca să nu fie înrolat, a fugit în Europa, mai precis, pe una din insulele greceşti. Patru ani a stat ascuns acolo, patru ani a lucrat ca salahor în porturi ori ca jurnalist pe la diferite agenţii. Acolo, într-o bună zi, a cunoscut-o pe Ingeborg, o tânără catalană, ce avea origini prin Austria şi după ce i-a împuiat capul cu serbările dionisiace şi misterele orfice, a simţit că doar cu acea tânără vroia să-şi dea în pârg seminţia, că doar ea deţinea un spectru magnetic la care Fred nu putea să reziste, oricât de mult se străduia să scape... Noi îi spunem Inga. Deci, cunoscând-o el pe Inga, s-a îndrăgostit orbeşte de ea,... a nimerit în săptămâna chioară... şi tocmai se gândea să-i mărturisească dragostea lui, tocmai vroia să-i ceară mâna, să-i devină femeie, nevastă, când... Inga îi spuse că se întoarce în Catalania, nu înainte de a face o vizită rudelor sale din Österreich. Lui Fred i-a pierit tot maul. Torentul vorbelor ce vroia să i le mărturisească i s-au oprit în mărul lui Adam. El, care era un yankeu înspăimântător, un cowboy deprins cu viaţa dură, ajunsese să-şi piardă capul după o Nibelungă tocmai în frumoasa Eladă? La o tavernă din portul insulei Santorini, în satul-castel, Pyrgos se cânta S'Agapo Giati Ise Orea.
Fred o privea sorbind-o din ochi. Într-un exces de zel, pardosul luă pe sus nimfa şi se învârti cu ea până ce ameţi. Căzură pe nisipul încă fierbinde şi fin. Mărgelele de sardomix, ce atârnau pe gâtu-i de lebădă, se rupseră şi se risipiră. Pentru o clipă, buzele lor se atinseră şi Fred simţi că ia foc, că inima-i zboară din armură şi începu să vorbească în diftongi şi triftongi. Amândoi începură să râdă. Rochia albă, din in topit, despicată într-o parte, se deschise ca petalele unui nufăr şi Fred putu să zărească coapsele creionate ale Nibelungei. Braţele lui o cupriseră ca tentaculele unei meduze. Inga se abandonă în braţele lui.
- Ich liebe dich!, spuse el.
- Tell me lies!, îi răspunse ea.
Când aurora i-a mângâiat fruntea brăzdată de riduri, s-a trezit singur ca un pui vitregit şi Fred a înţeles că patima după Inga îi va curma şederea în Elada. Fiindcă nu prea avea lovele, a închiriat o motocicletă şi a plecat să o caute pe cea care-i furase inima prin satele din Munţii Tirolului.
- Şi a găsit-o?, întrebă Kayla.
- Da, a găsit-o, răspunse Shiva, sunt împreună de vreo patruzeci-cincizeci de ani, au doi copii.
Ce mesaj subliminal a vrut să-mi transmită cu povestea asta, gândi Kayla. Oare vrea să îmi spună că ceea ce a făcut prietenul lui pentru Inga, va face el pentru mine, oare mă iubeşte cu adevărat, oare mă îndrăgeşte atât de mult încât e capabil să se dezlipească din huzurul ce-l duce în palatul de cristal şi să accepte să trăiască într-o ţară pierdută de lume? Nu, nu va face asta, gândi Kayla! Nu cred că va lăsa anii de civilizaţie în urmă pentru a veni să trăiască alături de mine, nu are rost să-mi imaginez că va face imposibilul posibil! El are lumea lui, departe, mult prea departe, viaţa în ţara ei nu o vede decât idilic şi în plus Kayla intuia că el făcea parte dintr-o castă a căror membrii nu îşi vor da girul pentru alegerea ei, că undeva, cândva, se va întâmpla o năpastă, de aceea încerca să nu-şi piardă capul şi îi zâmbea puţin ironic, de aceea îl făcuse şi misogin când Shiva îi povesti despre iubirile lui şi Răpirea din Serai, tocmai ca să se răzvrătească glasului inimii ei. Păunii nu se îndrăgostesc decât de păuniţe şi el era păunul, el era acvila, în timp ce ea se simţea a fi o mică rândunică prinsă în inelul acvilei sau o lebădă ce-şi cânta măreţia înaintea morţii, presimţea că se va afla în continuă imersare.
Dintr-o micuţă casetă aurie pe capacul căreia erau desenate flori albe, roz şi de un albastru pal, Shiva îşi scoase medicamentele. E bolnav, gândi Kayla, cât de bolnav poate fi, cât de necesari îi sunt acei bumbi, acele gogoloaie? Ca să-şi ascundă gândurile ce o frământau, Kayla îi propusese să viziteze muzeul de artă. Plin de sine, Shiva îi răspunse sarcastic:
- Am vizitat Musée du Louvre, crezi că sunt interesat să vizitez muzeul vostru, voi cei care pretindeţi că sunteţi urmaşii vikingiilor? Kayla simţi că vorbele lui îi săgetează inima. Dacă ne sfidează, dacă ne detestă ca neam, ca seminţie, atunci, ce vrea de la mine? Şi amintindu-şi canonul Alles schweiget, Nachtigallen începu să cânte uşor şi trist:
“Alles schweiget,
Nachtigallen
locken mit süßen
Melodien
Tränen ins Auge,
Schwermut ins Herz.”
Simţindu-se oarecum stânjenit şi el, începu să turuie mai departe despre Fred şi Inga. - Acum, amândoi sunt prietenii mei. Le-a fost dat să treacă prin multe încercări. La unele am asistat şi eu – ca simplu spectator sau chiar m-am implicat în rezolvarea problemelor lor.
Inga, nu ştiu din ce cauză, a devenit alcoolică, parcă era sugativă, parcă era lac fără fund. Cum ducea paharul la gură, cum îl dădea pe gât, de parcă nici nu ar fi fost. Fred, a călcat şi el strâmb, a înşelat-o cu o tânără jurnalistă, colegă de-a lui. Inga l-a scos afară din casă cu mare tămbălău, cu turle şi trâmbiţe. Cunoşti ce fac femeile când sunt trădate, cum se răzbună, sunt ca o tornadă!
El a dormit câteva luni la un motel. Cum amândoi sunt prietenii mei, am invitat-o într-o zi pe Inga la Traviata. Tocmai primisem două bilete de la un prieten catalan, profesor de neogreacă, prieten ce s-a prăpădit de mulţi ani, dar care într-o zi m-a dus să-l cunosc pe lluis llach, parcă a fost ieri…, parcă era lipit cu un adeziv de clapele unui pian enorm, negru şi repeta Viatge a Itaca, era înaintea unui turneu…, vroiam să ies cu Elohim, dar Elohim, cred că nu a fost încântat de propunerea mea şi diplomat cum e, pus de mama lui sau din proprie iniţiativă, nu ştiu, m-a sunat doar cu puţin timp înaintea reprezentaţiei şi mi-a spus că nu se simte bine, că are indigestie. Kayla îl întrerupse veselă şi-i spuse:
- Cred şi eu că Elohim te-a refuzat. La vârsta lui, la cei şase-şapte ani... dacă a refuzat categoric orele de pian, înseamnă că are personalitate, de ce nu l-ai invitat la un teatru de păpuşi? Să vezi cum ar mai fi venit!... Şi Kayla şi-l închipuia pe micuţul cu ochi de veveriţă şi păr roşcat, bătând frenetic din palme, râzând din tot sufletul, fericit de poantele spuse de păpuşile Mapetz, în timp ce în scaunul de alături, bunicul său moţăia plictisit.
Shiva se făcu că nu o aude şi continuă nestingherit.
- Cum nu vroiam să pierd spectacolul şi-mi părea rău de bilete, tot în ultimul moment, am sunat-o şi eu pe Inga şi ea a acceptat să iese cu mine. După concert am fost la un branch. Acolo i-am spus Ingăi că deşi Fred a avut o aventură cu tânăra aceea, Fred doar pe ea o iubeşte, doar ea este femeia vieţii lui, femeia care i-a dăruit îngerii, un băiat ce stă cu ei, în Catalania şi o fată, căsătorită cu un pakistanez, stabilită de ceva vreme în America. Şi aşa ca în poveste, când binele învinge răul, Inga l-a iertat, a mers la un centru de dexintoxicare, a făcut tot felul de ore de consiliere, s-a lăsat de băutură, iar Fred a trecut la religia musulmană, a scris chiar şi cărţi despre asta, cărţi ce se găsesc la talonbooks.com.
- Şi eu sunt fascinată de cultura şi civilizaţia arabă, indiană, japoneză, ... „le mythe est le rien qui est tout”. Mi-ar place ca într-o bună zi să-l cunosc pe acest prieten al tău!… Cine ştie?!...
- Poate îl vei cunoaşte într-o zi, poate ai să-l cunoşti!...
Kayla reuşi, totuşi, să-l ducă în locul de unde începuse revoluţia, vizitaseră muzeul de ştiinţe naturale şi cel al catedralei. Pătruns de cine ştie ce amintiri, în timp ce treceau Puntea Suspinelor, Shiva îi spuse:
- Ai fost vreodată la turci? Ai vizitat vreodată Istambulul? Ai văzut întinderile Mării Marmara?... Ce minunăţie! Anul trecut am stat două luni la Istambul. E un oraş foarte frumos pentru cei care-l vizitează şi ştiu că au posibilitatea să plece, pentru turişti, nu şi pentru cei care locuiesc acolo. Am visat odată că la pensie mă voi stabili acolo, în acel oraş unic, întins pe două continente şi voi cere statului să-mi trimită drepturile cuvenite la Constantinopol.
Înaintea plecării, Shiva îşi aminti că-i cumpărase de la o expoziţie de artă culinară o biblie a tuturor femeilor, o carte de bucate cu sute de reţete de mâncare grecească şi un mic pandativ din pleu, pandativ ce avea pe ambele feţe un cuplu de cezari. Kayla nu fu încântată de nici unul din aceste daruri, ar fi preferat să-i smulgă mai bine o floare de prin locurile pe unde trecuseră şi să i-o ofere, o floare de câmp, aşa ca şi ea, căci florile de câmp nu costă, aşa cum nu costă nici prietenia dezinteresată, nici adevărata dragoste. Da, florile de câmp nu au preţ, nu costă, ele nu se vând, ele nu se cumpără, au un miros plăpând, discret şi se ofilesc atât de repede dacă sunt luate din mediul lor natural!
Totuşi, în semn de recunoştinţă şi ca să-i facă plăcere, îşi puse pandativul pe un firav lănţisor de argint şi-l luă la purtat, iar lui, îi dărui o monedă cu însemnele marelui Strumph, monedă ce nu avea prea mare valoare pentru un numismat, dar pentru ea, avea valoare sentimentală căci era parte dintr-un întreg rămas ca amintire de la bunica evreică-unguroaică.
Cuprinsă de răcoarea dimineţii, cu ochii jucând în lacrimi, Kayla urmărea decolarea avionului până ce se pierdu în infinitul sutelor şi miilor de stele. Ştia că n-o să-l mai revadă pe cel ursit, ştia că n-o să-l mai vadă, dar şi de data asta se înşelă.
Ziua o petrecu colindând cu bicicleta, gustând din culorile, mirosurile şi sunetele primăverii. Atâtea nuanţe de verde printre care se pierdeau pete de culoare de galben, nuanţe de-albastru, de alb şi de roş. Ce meşter desăvârşit e natura! Ce triluri frumoase scoteau păsările cerului!
Tot timpul se gândi numai la el. Spre seară, plecă la o prietenă să joace badminton şi-i povesti pe îndelete despre Shiva, dar aceasta îi curmă înţepată vorbele:
- Uită-l, uită-l, măiastro, uită-l, până nu va râde de tine! Ceea ce visezi tu nu se întâmplă decât prin filme sau în romanele de dragoste, în viaţa de zi cu zi... hai, să fim serioase!
Dezamagită de vorbele prietenei, Kayla nu mai avu chef de nici-un badminton. Servea fluturaşii tot anapoda, căci plin de fluturi erau în sufletul şi mintea ei. Răsunetul telefonului portabil o scoase din încurcătură, sunase el, era la aeroport, în Frankfurt, îi spunea că a cumpărat o cartelă ca să-i spună:
- Edelweis, te iubesc!
De bucurie, îi dădură lacrimile şi fu încântată peste măsură că putea să-i audă vocea blândă, dar privindu-şi amica, văzu că aceasta era nemulţumită de fericirea ei.
- Şi eu te iubesc, murmură ea, abia stăpânindu-şi şiroaiele de lacrimi, abia stăpânindu-şi emoţia, dar… e criză, tu eşti acolo, eu sunt aici, eu îmi doresc să fim împreună…, aşa ceva nu cred că se va întâmpla…, sunt o femeie cu probleme…, uită-mă, lasă-mă!
- Şi ce dacă e criză?, veni răspunsul lui. Criza nu ne poate împiedica să ne iubim! Şi eu te iubesc! Tu, nu?...
Pe la miezul nopţii, Kayla fu trezită din picoteală de sfârâitul telefonului. Shiva, ajunsese în ţara lui, îi citise scrisoarea şi-o sunase să-i spună:
- Şi când spun că vin, vin... şi când spun că te iubesc, te iubesc! Îmi plac florile de câmp, îţi acord încredere oarbă!
Vorbe, gândi Kayla, sunt doar vorbe, parole, parole... Cele trei zile de cireşar, le-a păstrat veşnic în inima ei, cele trei zile au rămas pentru ea talismanul toreadorului ce-a refuzat să împlânte suliţa şi steagul în dragon şi s-a lăsat târât de ceea ce i-a dictat Inima-Domnului.
Peste o lună, inventând motivul că trebuie să se întoarcă ca să localizeze în Hurmuzaki, III/2, izvorul citat în mod eronat de Stoicescu, aveau să se revadă. De data asta, înaintea venirii sale, el o întrebă ce să-i aducă, iar ea, cum nu avea trebuinţă de nimic altceva decât de dragostea lui, îi spusese:
- Adu-mi-te numai pe tine, doar de tine am lipsă!...