Urmaşii lui Călifar
În Teleorman eu am ajuns prima dată când aveam opt ani. Adus cu trenul Foamea. Părinţii comentau în serile de iarnă ce le-am povestit eu… Din gara căreia-i spusesem Noadă de cale furată, sau Gara Roşie, ne-au suit în căruţe. Eu am nimerit la unul Relu Iliescu, zis Ghiorlanul, care ajungând în al patrulea sat şi văzând că nimeni nu mă opreşte, le-a propus unor săteni să le lase şi scândurile de la ghioci (căruţă) ca la o adică să aibă cu ce-mi face sicriu. Altul a spus că-s aşa de scheletos că-i sperii curcile. Nesimţitul, nici gard la drum nu avea şi legase porcul cu lanţul, ca să nu dea de mâncare şi la un câine. Şi mi-am propus, ca la rândul meu să-i iau şi eu la trasul de şireturi…
Am venit pe jos o noapte. În gară le-am spus că vreau să plec acasă, cu Trenul Foameai… Moldovenii şi-au lăsat aici zestrea şi hainele de înmormântare pe-un dublu de făină. Un călugăr m-a întrebat dacă ştiu cine e Călifar.
-Şi eu, ca eroului povestirii lui Galaction, fac promisiuni oamenilor.
-Mie ce-mi dai?
-O traistă cu mălai, să nu te duci acasă cu mâna goală.
-Şi plata? Că eu doar păduchi am.
-Până la cât ştii să numeri?
-Şi peste zece mii-mii.
- Bine. Îţi dau un săcultei cam cu 10-12.000 de fire de făină. Nu pe bani. Să-mi promiţi să revii pe aceste meleaguri, că-i înveţi pe urmaşii lui Călifar să vorbească frumos, fiindcă tu profesor o să te faci, nu? Ce zici?
-Da, da n-o să uit?
-Nu, că o să te aduc eu aici.
- Hă-hă, hă, au hăhăit nişte călători care ascultau! Ăsta dă în primire, că este mulţi care crapă de foame pe aici.
-Hă-hă şi ha! El va deveni urmaşul lui Călifar. O să vă lămurească să vă lepădaţi de animalele, de averile voastre… O să faceţi şi voi colhozuri şi…
-Călugăre Călifar şi Sfiinţia Voastră. Da el ce-o să ne dea în loc? În legendă morarul Călifar a primit măcar nişte bogăţii şi… Era un domn îmbrăcat în haine de ceferist, cu şapcă roşie.
-Darul lui? Vă va învăţa plozii să scrie frumos, să se exprime. În plus va consemna şi conserva amintirile,viaţa voastră, în cărţi!”
Normal că am uitat promisiunea. Şi numele acelui călugăr. Dar acum, rejudecând drumul meu în viaţă, mă întreb dacă el a aranjat să mi se refuze repartiţia pe care o avusesem în presă şi m-a adus în Teleorman, unde, ca fapt divers, am constatat că am avut peste 15.00 de elevi. Părinte Călifar, ce zici, mi-am plătit datoria, nu?
Alogenii şi autohtonii teleormăneni
Când viaţa m-a plonjat în Marea Câmpie Română am crezut că voi avea domiciliul flotant. N-o mai cred. A fost cam greu cu acomodarea. Eram străinaş. Alogen. Am mai constatat că şi aceştia sunt împărţiţi. Cei din zonă erau acceptaţi, nu şi cei de aiurea. Viaţa mi-a mai demonstrate că peste tot sunt şi oameni cu care poţi fi prieten, pe care să-i preţuieşti.
Primul teleormănean care m-a acceptat în rândul autorilor de cărţi, (Cu banii jos) a fost confratele Ştefan Vida Marinescu, căruia îi sunt, sincer, şi azi îndatorat pentru debutul meu editorial. (Erau alţii care ar fi putut s-o facă şi fără parale, ba şi cu câştig pentru mine… A doua persoană, a fost Ion Mircea, care terminase Liceul Economic, dar căruia nu i-am fost profesor, vorba dumnealui decât ocazional, destul ca să mă întrebe dacă mă poate recomanda spre sponsorizare unui alt roşiorean, Stănel Ghencea, de care nu ştiam decât că e director la BCR. Şi aşa mi-au apărut , la încă pe atunci prestigioasa Editură Eminescu, cartea cu pretext de teatru radiofonic, Doza de tupeu. Au curs cărţile, vorba ceea anul şi bostanii.
Dar, important este că după apariţia lor (Vreo zece editate prin sponsori găsiţi de foştii elevi) au apărut şi ALBINEII mei domiciliaţi în ţara lui Călifar. Sper să nu se supere careva cu privire la ordinea în care vor fi numiţi. Sau cei pe care Doamna Innhibiţie prin diferenţiere mi i-a răpit! O fac aşa cum îmi vin în memorie şi nu după „contribuţia” fiecăruia, fiindcă, da, recunosc, unora le sunt literalmente dator …cumpărat prin sentimentul de recunoştinţă, nu vândut printr-o posibilă şi interpretabilă linguşire.
Cei mai apropiaţi sufleteşte în primii ani au fost Paul Amet şi Florin Troscot. Vin apoi colegii Mihai Athanasie Petrescu, George Tutcălău, Iulian Bitoleanu, Domniţa Neaga, Nicoleta Milea, Ana Dobre, Alex. Dina, Ştelian Ciampuru, Vasile Dumitru-Delceanu, Alex. Cutieru, Toma Romulus, Romulus Sălăgean, Cornel Basarabescu, Aurelia Petrescu şi… Au urmat alţi. mai ales milenari: Florina Isache, Ion Scarlat, D. Ciocan, Vasile Berlic, Ciprian Anghel, Costel Păun, Nicu Baldovin, Valentin Şaptefraţi etc.
Şi amicii care mi-au citit cărţile, le-au comentat în diverse publicaţii: Stan V Cristea, Florea Burtan. Gabriel Argeşeanu, Nina Bucur, Florin Săvoiu, Ion Bădoi, Ovidiu Vlad, Argentin Porumbeanu, Gicu Vlad, avocat P. Dumitriu.
Aceştia sunt albineii care au lovit literele tastelor pentru a le îmbina în cuvinte, apoi le-au făcut snop în fraze, clădindu-le în stoguri care au cuprins parte din recolta mea literară. Lor li se alătură preoţii Emil Lazăr, Emilian Trică, Mircea Ionescu, Paul Ciocan, Emilian Cârnaru. Medicii Matei Cornel, Traian Viorel Dinu, Veronica Dinu, Ion Gogoi. Şi câţiva dintre foşii elevi care mi-au fost totdeauna aproape: Mihai Păunică, Valeria Pene, Mihaela neaţă/ Ciuciuc, Ion Mihăilă, Emilian Bomboe, Mariana Buciu, Ileana Porojan…
Cel din urmă, în ordinea sosirii s-a dovedit şi cel dintîi în elevatele domniei-Sale exegeze pe marginea scriselor mele. Se numeşte Liviu Comşia! Pe spanioleşte se spune Chapeau!