Mi-e teamă de nopţile
cu drumuri prin întuneric,
nimic din misterul ce se lasă
pe fruntea rece,
nu scapă printre degete,
gaura neagră a universului.
Bezna din hău e mai aspră
altfel nu s-ar fi născut lumina,
acasă în fântâna inimii
apa stă neclintită,
întunericul ei o soarbe,
aştept să-ţi văd zâmbetul
nedumerit
în camera de gardă.
Sufletul e mai gol
fără chipul tău
şi mai sec
fără niciun cuvânt.
Undeva-n gândurile care macină
mă priveşti şi-ţi spui,
un bărbat scos din peisaj.
Dacă
m-ai îmboldi cu un semn
pentru râvnita întâlnire,
aş pune capăt drumului,
m-aş întoarce la izvorul dintre inimi,
l-aş smoli
pentru ultima oară,
să-ţi stâmpere setea amară
cu rouă de trandafiri.