Pe numele adevărat Vasile Durloi, s-a născut la 27 octombrie 1958 în municipiul Buzău, judeţul Buzău, marinar pe una dintre navele marinei militare din Mangalia.
Domiciliat pe timp de vară în Mangalia, iar pe timp de iarnă in Buzău.
PSEUDONIM: BASIL DECART
OPERA LITERARĂ (Poezie)
Polul Verde, Ed. Metafora, 2003, Constanţa
Imperia, Ed. Ex Ponto, 2006, Constanţa
Nautica Poesis, Ed. Teocora, 2011, Buzău
Publică poeme în revistele: Oglinda Literară, Pro Saeculum, Agora Literară şi Moldova Literară.
Este cuprins cu grupaje de poeme atât în antologiile de poezie „Vama literară” şi „România din suflet”, cât şi în almanahul „Renaşterea Buzoiană”.
Îşi face cunoscută creaţia pe mai multe site-uri de specialitate.
Primeşte diploma de excelenţă pentru întreaga activitate literară şi pentru contribuţia în promovarea literaturii buzoiene la nivel naţional, acordată de Asociaţia culturală Renaşterea Buzoiană.
OPINII CRITICE
Ion Roşioru, Nicolae Rotund, Tudor Cicu, Nicolae Tudor, Marin Ifrim, etc.
Referinţe:
„O mai bună înţelegere a poeziei lui Vasile Durloi din Nautica poesis presupune o familiarizare cu cerinţele suprarealismului care a reabilitat limbajul poetic suprasaturat de clişee şi a lărgit teritoriul de căutare a adevărului poetic”.(Ion Roşioru)
„În desfăşurarea epică a poemelor, Vasile Durloi priveşte totul de jos, din adâncuri, din imensa şi uneori tulburea sau cristalina şi imensa lume a apelor. Alteori imaginile conţin un amestec de ficţiune bazat pe introspecţia unei memorii dominate de mediul şi mediumul vizat”.(Marin Ifrim)
DEJÀ-VU
Pe plaja Laguna, am venit la tine
şi ţi-am spus: Dexamene, –
ştiam că numai aşa ar fi putut să te cheme, –
şi eu m-am născut pe ţărmul acesta,
dar tu nu mă cunoşti.
Aş putea să-ţi recit orice,
dar nu-mi pot permite decât să te mint
spunându-ţi: „Nu trebuie să te îndrăgosteşti!”
Însă tu, – îţi mai aminteşti? – râdeai,
erai distrasă, îngânai un poem, înotai…
şi ai rămas, aparent, fără motiv
să fii orizontul orizontului meu.
De-atunci, zi de zi mă mângâi
reproşându-mi că nu se cuvine să smulgi
o fată frumoasă dintre valuri divine
şi că niciodată nu trebuie să-i spui, –
ce ţi-am spus, –
atunci când este distrasă.
CEA FRUMOASĂ
Urmele ei erau răni pe arina fierbinte;
mici, aurite, cu nimb,
erau semnele imprudenţei perfecte,
nimic mai salvator
în disperarea celui cu umbră de sunt.
În sfârşit, ştiam că trebuia să apară,
ştiam că există cu adevărat.
Toate sentimentele prelungi au fugit
din inima mea, deschisă de răsărit,
pentru a se albi cu alfabetul fluid;
ea era o dragoste-amară, singura
metresă nevăzută, dintre toate muzele
transparente şi nude, şi voiam să-i explic,
şi,… chiar atunci, s-a întors.
Emoţionat, i-am spus: „Nu te-ai schimbat”…
şi abia respirând, încercând să zbor ca să renasc,
m-am cufundat în mare şi am murit,
iar ea, aburindă, s-a dus.
Ar fi fost nemaipomenit să-mi răspundă,
ar fi fost singura excepţie îngăduită
în prima Duminică de după apocalips.
MANSARDA CU HUBLOURI
Singur, privesc marea, pe care tot mai
greu o înţeleg, printr-un hublou al mansardei.
Aştept. Va veni o nereidă, Callinira, poate,
şi va trebui să mă trezesc pentru a nota
inexplicabila-mi nevoie de furtună periculoasă.
Ea se va contempla în ochiul rotund,
incapabilă de a mai prezice amurgul,
şi ca să-şi satisfacă o mai veche fantezie,
se va hotărî să îmbrace mătasea pământului, –
pentru, cel puţin, o sută de ani, –
cu alge roşii peste dantela „ducesse brodat”,
pură şi luminoasă, cu trenă de spumă
până în Marmara, cu cercei de scoici negre,
colier de garizi şi galenţi din lemn de balsa
legaţi cu împletitură de sisal, brăţări cu perle,
iar eu, aşteptând-o, mă voi înfăşura
cu vântul catabatic şi voi număra fiecare secundă
până la solemnitatea aniversării de centenar,
obligat să visez această miraculoasă întrupare,
pe care să mi-o amintesc, în singurătate,
privind prin hubloul mansardei.
NU MAI APROAPE
Niciodată nu te-am dus pe „Dolores”,
credeam, pur şi simplu,
că îţi doreai să fii invizibilă.
Ori de câte ori împrumutai briza de seară
privindu-mă prin paharul terasei
cu vinul gălbui,
îmi imaginam că sunt treaz
şi că aveam răspunsul la singura întrebare
pe care nu îndrăzneam să o pun niciodată.
De aceea, trebuia să inventez o scuză de Caraibe
în care tu să mă strigi din hamac
iar eu să mă tem, să mă tem ca nu cumva să mă
visezi un altul pe care să îl placi cu adevărat.
„Nu mă inventa!”, – te rugam, –
dar tu, ascunsă în spatele închipuirilor mele,
păreai îndrăgostită numai şi numai, de tine
şi era extrem de greu de prezis când
va veni ziua în care să te duc pe nava „Dolores”
pentru ca eu să exist.
O MARE DE SIDEF
Plecau, de la cheu, douăsprezece nave, în şir indian
şi oricât aş fi căutat prin melancolie
nu ştiam să spun încotro se îndreptau.
Tu le urmăreai plutirea
şi mă întrebai dacă se vor întoarce, toate, la mal.
Mie îmi ieşeau treisprezece şi nu aplecam urechea,
ci prelungeam tăcerea până la albul de calcar
din liniştea unui schelet de coral,
emoţiile mele se ascundeau
în spatele interogaţiei tale de cristal,
ca şi când nici nu aş fi fost îndrăgostit de tine,
însă tu ştiai că sunt, tot, numai iubire,
altfel, nu m-ai fi întrebat niciodată
ceea ce niciodată nu se întreabă.
M-am întors cu faţa spre tine.
Tu rămăseseşi departe, la două sute de mile,
iar pe Marea Neagră cădeau, nostalgic,
fulgi de sidef cu miros de Allure Chanel.