Când n-am unde să mă duc
mă-nchid în mine şi caut un drum,
nu unul roman cu margini de tăceri
doar drumul copilăriei,
pe care plopii au învăţat să numere din doi în doi.
Când nu-i mai zăresc capătul
pornesc pe el până întâlnesc un oraş,
nimeni nu mă cheamă, tu mă aştepţi.
Nu ştiu dacă mă voi integra
în legea oraşului, vei fi acolo pe străzi
şi mă vei găsi, firesc după gesturi şi priviri,
mă vei lua cu tine să-ţi fie casa plină.
Zilele vor curge la fel,
ne vom împărtăşi bucuria şi durerea
din anotimpurile pe care timpul le desface
sub crugul cerului cu întâmplări şi iluzii
pe care nimeni nu le desluşeşte
până apar altele.
Tu eşti singura care le desfrunzeşti
şi rămânem doi copaci goi
îmbrăţişaţi în toamnă...