Suntem cu toţii, dragi români, într-o puşcărie. Paznicii noştri - birocraţii din politică, religie, armată, finanţe, din primării, prefecturi, poliţii şi aşa mai departe (că sunt enorm de mulţi), ne obligă să semnăm zilnic hârtii, să plătim zilnic impozite şi taxe, să tremurăm zilnic în faţa birourilor şi clădirilor impună-toare în care locuiesc, între zidurile utopice pe care le-au denumit graniţe.
“Statul” a cotropit totul, a invadat totul, suntem sub ocupaţie.
Eu iubesc puşcăria asta şi am învăţat să construiesc, în replică, o închisoare mult mai înspăimântătoare în care, atunci când va veni vremea, voi închide “statul”, cu tot cu trena lui de birocraţi orgolioşi. Lucrez metodic, fără urmă de răzbunare. Impresia falsă că sunt la mâna organizardă a trepăduşilor cu puşcă şi maşini de intervenţie mă face să zâmbesc.
“Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate”, scrie pe frontonul închisorii din care, odată intrat, nu mai ieşi niciodată. Nu există un constructor mai inteligent decât mine iar sistemele de alarmă pe care le montez nu pot fi înşelate de nimeni. Sunt atât de vizibile încât nu mai pot fi văzute.
Mi-au venit păsările; pe curând.
Zi şi noapte, în fiecare celulă arde un bec. Deţinuţii îşi ascund capetele pe sub perne, pe sub pături - eu citesc în continuare. Ziua se doarme pe rupte - suntem “în carantină”. Becul arde continuu, vizetele sunt închise. Nici unul din aceşti indivizi, arestaţi sau paznici, nu ştie că din interiorul speciei lor, cineva îi pândeşte cu răbdare, aşteptând momentul prielnic pentru a-şi face apariţia.
Tinerii în uniformă ce se plimbă pe holuri, aroganţi, cu vorba răspicată şi cu siguranţa celui ce se ştie la adăpost de orice, nu s-au trezit încă. Nişte deţinuţi somnoroşi împart ceaiul şi pâinea, se aud bidoanele din aluminiu şi paşii târşâiţi.
Colegii mei de închidere îmi cer să scriu despre ei şi condiţiile în care se trăieşte aici. Promit că da. Le spun poveşti frumoase despre antici, despre invenţii, descoperiri...
Lakatoş Dorel, condamnat pentru furt, vrea să scrie o carte şi să o publice la editura mea. Îi promit tot sprijinul.
Sunt respectat, mi se face cafea şi mi se goleşte scrumiera. Puterile despre care le-am vorbit celor “de-afară” (am fost privit cu neîncredere) transformă totul, oamenii ăştia se consumă zilnic să extragă de prin cine ştie ce unghere fiinţiale bruma de umanitate din ei.
Am luat alte cărţi de la bibliotecă, am găsit, printre zecile de tomuri despre începuturile socialismului (traduceri din rusă), “Şocuri şi crize” de Stelian Tănase. I-am spus celui ce face revista închisorii (“Cu NOI prin NOI”), că e jale cu tehnoredactarea, m-am uitat la Word-ul instalat pe o rablă de calculator, dumnealui m-a privit băţos, se teme că-i voi lua locul. “Nu, nici o frică, domnule”, îi transmit telepatic, “eu voi sta puţin aici, nu-mi pot lăsa îngerul singur prea multă vreme”, el se destinde brusc, nu înţelege ce s-a întâmplat, se uită încremenit cum îmi iau cărţile şi ies din încăperea plină de gânduri vechi, sedimentate.
Gabriella mi-a spus că azi mă va căuta din nou, nici n-am simţit când am pătruns în ziua “de vizită”. Soţia mea “mă vizitează”. Ne-am boierit, domnilor, ne facem vizite, o dulceaţă, o cafea, o narghilea...
Un tip: “Vă aşteptăm la noi în vizită, la masă, la sfârşitul săptămânii” - eu şi Gabriella aveam copiii la noi - domnia sa a uitat să ne spună unde locuieşte şi oricum n-am fi mers: el era o persoană importantă la un ziar local, eu - un nenorocit divorţat cu doi copii.
Nu-i nimic, dacă-i vizită, vizită să fie. Trăiască patria noastră cea mândră, frumoasă şi mănoasă.
Nu-mi amintesc să fi visat ceva până acum, am un somn liniştit, folosesc înţelepciunea de-a separa ziua de noapte, de-a pleca prin zone necunoscute minţii umane. Mă întorc în trup înviorat iar dimineaţa eu sunt cel ce ia, prin vizetă, mâncarea. Colegii mei de carceră îmi sunt recunoscători că le protejez somnul cel mai dulce, apreciază acest efort care pentru mine e doar o revenire la normele şi indicii acestei lumi.
Mi-au spus că da, există şi homosexuali, sunt puţini şi nu-i mai bagă nimeni în seamă, arestaţii sunt ocupaţi cu mica lor bursă de mărfuri, cu bietele lor relaţii comerciale ce le mai colorează monotonia. Că ei, homosexualii, îşi acoperă lateralele paturilor cu pături şi cearceafuri, că au nume ca Pamela, Marimar şi Andreea Marin. “Credeam că au vreun dormitor al lor”, am zis; mi s-a răspuns că erau prea puţini pentru a reprezenta o problemă pentru conducere.
“Piciul”, vreo 19 ani, condamnat pentru furt din maşini: “Când ies de-aici, dau 3-4 lovituri grase şi mă retrag, încep o alimentaţie raţională, merg la biserică, mă angajez, vreau să termin cu închisorile. E bine cum gândesc?” Asta ca rezultat al unui interesant discus despre rostul omului pe pământ şi despre faptul că animalele nu trebuie ucise şi mâncate, pe care l-am ţinut într-o noapte. Multe mai ştiu şi eu, m-am gândit după câteva ore. Şi pentru el am avut un răspuns perfect. Într-o bună zi, acesta va încolţi şi va deveni o plantă mare ale cărei fructe vor hrăni fiinţa fragilă a “Piciului”.
Marţi, zi de “vorbitor”. Gabriella îmi aduce ţigări şi cafea. Stăm faţă în faţă, îmi spune câţi bani a cheltuit pentru drumuri, acte, avocat... Nu plânge, cel puţin nu atâta cât ne e permis să ne vedem la “vorbitor”.
I-aş fi spus: “Lasă-mă să te privesc, îmi ajunge atât, nu mă interesează nebunia “de-afară”, vreau să-ţi filmez cu ochii (cele mai perfecte camere de luat vederi ale lumii) - gesturile, chipul” - dar nu o fac, s-ar putea ca ea să cedeze deşi se ţine tare, simt cum încearcă din răsputeri să-şi oprească lacrimile şi tremurul. Cuvintele mele pot suna ca o sentinţă, pot avea dimensiunea încă a unei despărţiri. Vorbim despre subiecte omeneşti, ea va pleca de aici la biblioteca municipală, va consulta colecţiile de ziare şi reviste pe unde am publicat ori s-a scris despre mine, argumente în plus la dosarul pe baza căruia mi se cere eliberarea imediată. Eliberarea - de profesie eliberat...
Câtă iubire şi energie în îngerul acesta, ultimul permis înainte de-a pleca pentru totdeauna Acasă!
Zbârnâie o sonerie, s-a terminat, o jumătate de oră ajunge pentru infractor, e chiar prea mult. Dacă ar putea, zbirii care ne păzesc ar anula şi aceste dramatice întâlniri unde apar femei cu prunci şi mame bătrâne, ca a mea, care lăcrimează. Nu-i nimic. Brusc, Gabriella se întinde peste graniţa “vorbitor”-ului, îmi prinde şi-mi sărută mâna. Buimăcit, infractorul de mine se retrage, se aşează la un geam ciudat şi primeşte o cutie din lemn în care se află, claie peste grămadă, ceea ce ea a considerat că-mi lipseşte. Înghesui totul mecanic într-o sacoşă din plastic, ea a ieşit deja din clădire, ieşim şi noi cu toţii, mărşăluim spre camerele acelea întunecoase, e ora mesei - îmi revin greu din stupefacţie - în mod normal, eu ar fi trebuit să-i sărut mâna.