A spera este verbul care stimuleaza in cel mai relevant mod posibil natura umana, parca adesea decazuta, dar inzestrata oarecum cu vocatia renasterii. Prin speranta omul intelege sa moara pentru a invia, respectand in acest sens tabloul propus si ilustrat de Sfantul Thomas de Kempis in De Imitatione Christi. Dar din pacate, omului ii este frica de speranta pentru ca daca ar fi sa si-o asume, atunci ar insemna la sa se supuna la cel mai dificil extemporal, si anume la extemporalul cu viata. De ce? Ca urmare a simplului fapt ca a spera este echivalent cu a lupta, insa nu in vederea faptului de a castiga ceva, ci in vederea faptului de a-ti castiga propriul sine, adica a te castiga pe tine insuti.
Nu este usor a te apleca asupra ispitelor binelui ascuns al vietii, intrucat viata nu ne arata direct ceea ce este frumos, ea ne obliga sa-i descoperim zambetul suav, sa-i patrundem interiorul cu mangaierile noastre sufletesti, sa ne aruncam in bratele ei puternice si sa ne lasam dusi de valurile spumegande.
Cele mai mentionate mai sus dezvaluie de fapt pura natura teologica a sperantei de vreme ce „telos-ul”, adica acel Cuvant ce la inceput a fost la Dumnezeu, a dat omului speranta invierii din propria-i moarte, sau a renasterii din propria-i cenusa. Cu alte cuvinte, ceea ce nu duce la teologie ca mod de teologhisire, duce la exilul ontologic in propria disperare. Sfantul Irineu din Lyon ne propune sa traim in gloria lui Dumnezeu, adica in propria lui iubire fata de noi insine, pentru a dobandi sensul iubirii fata de viata. Iata sensul teologic al sperantei.
Pe de alta parte, vremurile in care traim, pierdute in negura libertăților anarhice, ne indeparteaza tot mai mult de sensurile revelatorii ale intelegerii metafizice, preferand abstractul nihilist, estetica relativului si seductia vointei de putere. De fapt, inca de la sfarsitul secolului XIX omul era amenintat de moartea inevitabila a lui Dumnezeu prin vocea lui Nietzsche. Apoi, Freud prin revelatiile sale psihanalitice ne-a aratat ca nu suntem atat de rationali pe cat credeam, ceea ce a dus atat de usor la viitoarea conditie postmoderna a omului descrisa de Jean-Francois Lyotard, dar si la declinul Occidentului pe care il prezisese Oswald Spengler. Toate aceste teze nu fac altceva pana la urma sa ne demonstreze de ce sau in ce fel omul a dobandit o natura decazuta, indepartandu-se de speranta.
Indepartat de speranta, omul nu a mai stiut unde sa caute pentru a intelege, multumindu-se doar cu diferite forme ignare de ironizare virtutilor pe care le-a dezvoltat atat de frumos geniul Occidentului rationalist si crestin. Asadar, in ce directie ne indreptam acum? Unde vom mai cauta un sens al vietii? Vom trai noi oare asemenea personajelor lui Kafka sau lui Camus, ori vom trai asemenea personajului Harry Haller al lui Herman Hesse din „Lupul de stepa”, gata oricand sa ne sinucidem, sperand totusi ca vom fi salvati de Hermina, asa cum se intampla in romanul mai sus mentionat?
Cert este ca dincolo de oricare raspuns pe care multi dintre noi am fi tentati sa il dam, se gasesc semnele unei realitati mult mai adanci pe care puterile noastre rationale nu le pot descoperi si intelege pe baza simplelor deductii logice? Care este acea realitate? Nu se poate sti decat la nivelul individual al celui ce incearca sa gandeasca gandirea, adica sa situeze dincolo de vazut pentru a gusta din acfle realitati si ratiuni nebanuite. Dar acela care are rabdarea necesara de a face un asemenea exercitiu nobil, de a cauta printr-o alchimie neincetata sensul noetic al existentei, va intelege teologia sperantei ca disciplina arcana de viata.