PERSONAJELE:
MOŞUL COPILUL, 7-8 ani
BABA
(Copilul, în faţa cortinei, ţine în mâini o carte deschisă, format mare, pe care să se vadă titlul FILE DIN CARTEA VIEŢII. Lumina reflectorului cade pe el. Dă câteva file, timp în care se ridică încet cortina. Copilul se deplasează până la un scaun aflat în partea opusă mesei, se aşează pe el şi citeşte în gând, bucurându-se sau întristându-se în funcţie de ce se petrece pe scenă.
Decorul înfăţişează faţada unei case ţărăneşti din Oltenia. De o parte şi de alta a uşii se află câte o fereastră cu trei canate. Prispa largă cu pridvor lucrat frumos din scândură de brad traforată. Portiţa deschisă, o scară din lemn face posibilă urcarea pe prispă. Aici, o măsuţă rotundă, tot ca în Oltenia, sprijinită pe trei picioare joase, peste care este pusă o faţă de masă albă, şi două scăunele tot cu trei picioare. Pe scăunelul opus uşii se află un Moş cu părul alb-alb şi plete lungi, lăsate pe spate. Barba şi mustăţile, precum şi sprâncenele stufoase sunt la fel de albe. Baba întârzie să apară la masă. Pe masă nu se afla nimic, dar Moşul mimează că ia în seamă mâncările felurite aşezate pe masă, dând impresia că le numără, arătând cu degetul fiecare fel. Moşul se bucură, dar se şi miră şi se întreabă în sinea lui ce-o fi determinat-o pe Baba lui să pună pe masă atâtea. Vrea Baba să sărbătorească ceva şi el nu ştie?)
*
MOŞUL (De pe scăunel): Băbuţo, ce mai aştepţi? Vino!
BABA (Din casă): Acum, acum, Moşule. Mai ai puţină răbdare. Poţi mânca, dacă nu mai poţi aştepta. Sau pune-ţi ceva de băut până vin eu.
MOŞUL: Dar când am mâncat eu fără tine? Niciodată în 70 de ani de când suntem împreună.
BABA: Avem atâţia, Moşule?
MOŞUL: Avem, avem... Şi vom mai pune câţiva lângă ăştia, Bătrânico.
BABA: Aşa crezi tu?
MOŞUL: Aşa. Mama spunea că bunicul ei a trăit 109 ani şi, la vârsta asta de Matusalem, îşi lua puşca pe umăr, tolba în spate şi câinele de lănţug şi pleca la vânătoare...
BABA (Neîncrezătoare): Şi tu credeai, Moşule?
MOŞUL (Convingător): Credeam, de ce să nu cred? Vârsta este trecută şi pe cruce. Nu doar pleca, Babo, ci aducea şi câteva potârnichi în tolbă.
BABA: Dar ce zâsăşi tu despre vârsta lui?
MOŞUL: De Matusalem?
BABA: Da ăla cine a fost, Moşule?
MOŞUL: Un bunic al lui Noe, ăla cu potopul şi arca lui, care a trăit 969 de ani, Băbuţă.
BABA (Apare pe uşă, frumos gătită, într-un superb costum popular oltenesc, cu maramă de borangic pe cap, în picioare cu opinci): Da’ cine i-a numărat anii pe vremea aceea, Moşule?
MOŞUL (O vede şi este surprins): Băbuţo, Porumbiţa mea, ce este cu tine de te îmbrăcaşi aşa? Crezi că mai alerg după tine şi acum, după 70 de ani? De-asta nu veneai!
BABA: Păi, le căutai pe fundul cufărului. Acolo le-am spus, ştii tu, după ce m-ai adus acasă şi m-ai făcut nevasta ta. Mai ţii minte, Moşicule?
MOŞUL: Parcă ar fi fost ieri, Tămâioara mea. Ţi-am luat întâi marama de pe cap şi-am pus-o pe cufăr. Tu ţi-ai dat jos opincile...
BABA: Apoi, tu ai făcut totul. M-ai lăsat cum m-a făcut mama. Te uitai la mine, ei! ce frumos te uitai la mine şi eu tremuram din toate încheieturile. Şi pofticios, pofticios... Ţi-am fost dragă, Moşule. Ehei! ce dragă ţi-am fost, Moşule! Dragă... dragă... dragă...
MOŞUL: Şi cu masa asta ce este, Bătrânico? Sărbătorim ceva şi eu nu ştiu? Uite, îţi pun şi ţie puţin rachiu. Hai să bem! Să fii sănătoasă, Porumbiţa mea!
BABA: (Ciocnind, de fapt, imită, căci pe masă nu se află nimic): Şi tu să fii sănătos şi să trăieşti cât ăla, cum îi zâsăşi?, cât Matusalem (Duce căniţa la gură şi bea).
MOŞUL (Priveşte cu atenţie căniţa): Şi căniţele astea, Băbuţo, le pusesem bine. Vezi cât de frumoase sunt? Le-am luat de la Oboga. Avem şi străchini, şi taiere, şi oale, şi căni. Am cumpărat, să fie acolo pe când or trebui. Şi tu le scoseşi astăzi. Nu vrei să-mi spui de ce?
BABA: Ba vreau, Moşule, de ce să nu vreau? Doar nu ţi-am ascuns nimic, niciodată. De ce ţi-aş ascunde acum?
MOŞUL: Ia s-aud...
BABA: Stăi să înghit din gură, să nu mă înec, că ştii că nu mai am dinţi (Imită mestecatul şi apoi înghiţitul. Vorbeşte): Azi-noapte am avut un vis...
MOŞUL: Un vis?
BABA: Da, un vis ciudat. Se făcea că eram prin nişte locuri necunoscute. Parcă mă rătăcisem. Nu ştiam încotro s-o apuc. Stăteam pe loc, priveam în toate părţile şi nu se deschidea niciun drum, nicio cărare. Începea să se întunece. Deodată aud un glas, mă strigă pe nume şi-mi spune să pregătesc o masă cu de toate, să mă îmbrac aşa cum mă vezi şi să stăm amândoi la masă...
MOŞUL: Şi nu se arătă nimeni?
BABA: Parcă, sau mi s-o fi părut, o făptură îmbrăcată în alb se îndepărta încet, încet. Încercam să zic ceva, dar n-aveam grai. Şi atunci mă trezii.
MOŞUL: O fi fost îngerul păzitor îmbrăcat în alb, care te-a ajutat să te trezeşti.
BABA: Poate. Dar mai putea fi şi altcineva. Cineva, cineva nedorit nici chiar la vârsta noastră matusalemică.
MOŞUL: Taci, fetiţa mea! Hai să mâncăm. Eu îmi trag strachina mai în faţă, că nu-mi place să mănânc cu lingura de lemn şi nu vreau să-ţi pătez faţa asta de masă. Că puseşi şi tu masa ca acum două sute de ani. Numai că atunci nu se folosea faţă de masă.. Pe vremea aceea se făcea mămăliga în ceaun de tuci şi se răsturna aici, în mijlocul mesei, se tăia cu aţa şi-şi lua fiecare porţia lui de mămăligă.
BABA: Taci, Moşule, că suntem la voi acasă cu aproape o sută de ani în urmă. Vrei să spui că n-ai mâncat la masă mică? Că n-ai mâncat din strachină şi cu lingură de lemn? Se punea o strachină plină cu ce se nimerea – zeamă de varză îngroşată, ciorbă de urzici, de ştevie, de lobodă, de ştir, chisăliţă şi, mai rar, ciorbe cu carne, iar la sărbători fiertură de pasăre dreasă cu zdrente de ou, ciorbă de făsui, de cartofi, de varză – în mijlocul mesei şi luaţi fiecare din ea cu lingura până când vă umflaţi burţile.
MOŞUL: Aşa este, Tămâioara mea, dar îţi aminteşti când ţi-am făcut eu un pui la frigare, stropit cu saramură şi înecat apoi într-o strachină cu mujdei sau când ai mâncat întâia oară ouă în tigaie cu trandafiri? Ei?!
BABA: Da, da! Când m-ai dus la voi acasă după căsătorie... Mult este de atunci, Omule! Parcă s-a întâmplat înaintea erei noastre. Şi multe îmi aduc aminte de atunci... Mi-ai povestit şi tu multe, dar şi Mama soacră. Ce Mamă ai avut, Moşule! S-o odihnească Domnul acolo unde este. Şi cum ne primea de fiecare dată când veneam acasă.Umbla după noi ca după obraze domneşti. Nu ştia ce să ne facă să ne simţim bine. Iar când povestea despre tine, o făcea cu un fel de mândrie, că n-ai fost un mototol de copil, care să se ţină de fusta ei şi să smiorcăie toată ziua, ci ai fost un copil deosebit. Şi câţi peri albi i-ai scos! (Se opreşte din vorbit şi ascultă): Ssst! (Ridică degetul arătător şi-şi ascuţeşte auzul. Îndreaptă degetul în direcţia din care venea zgomotul. În bătătură apare un copil de vreo şapte, opt ani, îmbrăcat într-o cămaşă din pânză albă, ţesută în război, şi izmene, desculţ şi cu părul ciufulit. Peste mijloc era încins cu bete. După el alerga o femeie cu un ciomag în mână. Îl prinde în momentul în care vroia să sară gardul):
*
(Un intrând într-o parte laterală a scenei mari sau pe scena mare poate fi locul de desfăşurare a acestei scene)
SCENA 1
Mama, Copilul
MAMA: Ei, ce să fac cu tine acum? (Ridică ciomagul să dea, copilul se pregăteşte să pareze lovitura cu amândouă mâinile ridicate. Nu loveşte. Copilul începe să râde, vrând s-o dezarmeze cu râsul, mama vrea să-l lovească la spate, dar scapă ciomagul. Copilul se aruncă, ia ciomagul şi-l azvârle peste gard).
COPILUL: Ha, ha, ha, ha! Acum cu ce mai dai, Mama mea dragă?
MAMA: Uite, cu asta o să dau! (Îi arată palma, în timp ce cu mâna stângă îl prinde de mânecă). Cât crezi tu că te mai pot răbda? Cât? Ia spune! Ceilalţi nu mi-au scos toţi şase atâtea fire albe de păr câte mi-ai scos tu! Nu ţi-e frică de bătaie?
COPILUL: Ba mi-e frică, dar ceva îmi spune că nu mă baţi. Doar sunt copilul tău, Mamă, carne din carnea ta şi sânge din sângele tău, cum să mă baţi?! Dacă dai în mine, dai în tine şi te doare. Şi ştii şi tu ce ştiu şi eu...
MAMA: Ce?
COPILUL (Întristat şi cu ochii înlăcrimaţi). Că voi mai creşte şi voi pleca de lângă tine. Tu vei rămâne singură aici, eu voi fi singur pe acolo, Dumnezeu ştie pe unde, şi ne-om plânge de dor. Şi mai ştiu că mă iubeşti, Mama mea (O prinde în braţe şi-şi lipeşte capul de corpul Mamei).
MAMA (Mângâindu-l pe păr). Dar tu?
COPILUL (Ridicând ochii spre Mama). Şi eu, Mamă, în felul meu. Dacă cineva...
MAMA: Ştiu, i-ai da cu piatra în cap, de-asta eşti bun, dar să faci ceva pe lângă casă nu te pune dracul. Astăzi, ce făcuşi tu din câte trebuia să faci? Nimic. Nici cu oile, nici cu gâştele, nici demâncare la porci, căci îţi place jumara, aia slabă, şi trandafirul, nici lemne tăiate, nici apă adusă. Când le faci?
COPILUL: Acum, Mamă, dar cum să le fac, dacă tu mă ţii aici şi nu mă laşi să mă mişc? De-atunci tăiam lemne, culegeam volvoră pentru purcei, le spărgeam doi, trei dovleţi de la noi din grădină, nu trebuia să mă duc până la Drumul Dealului după ei, rupeam plivituri şi frunze de floarea soarelui, tocam la raţe, le aruncam la gâşte şi dădeam drumul şi la oi pe coastă...
MAMA: Te pomeneşti că le şi săturai!
COPILUL: Depindea de el, nu de mine. Dacă se străduiau să rupă mai repede iarba, poate...
MAMA: Şi te duceai la Olteţ!
COPILUL: Păi, cum altfel? Când să mă duc, Mamă, dacă nu m-oi duce vara? Când va sufla Crivăţul dinspre Ruginoasa? Ăla, ziceai, te întreabă ce-ai lucrat astă-vară...
MAMA: Şi când va începe să sufle, tu ce-i spui că ai lucrat?
COPILUL: Ei, găsesc eu. Mă bag după sobă, în pătuţul meu şi n-ajunge la mine.
MAMA: Mă, io cu tine n-o scot la capăt. Tu eşti dracul gol. Tu ai în cap numai păsărici şi gărgăuni, nu-ţi stă ţie capul la ce trebuie să faci pe lângă casă.
COPILUL: Gărgăuni, nu. De gărgăuni mi-e frică, de când m-au muşcat viespile şi era gata să mor. Dacă nu mă băgai tu în hârdăul cu apă rece, muream, acum eram la Peret şi nu mai aveai pe cine certa.
MAMA: Da păsărici ai, muică, orice ai zice.
COPILUL: (Cu însufleţire): Am, Mamă, am. Nu ştii cât m-am căznit ieri să găsesc un cuib de ciocârlie. Nu văzusem până ieri. Eram la Băurel în capul unui lan de grâu. Oile păşteau liniştite pe malurile Aninoasei. Auzeam ciocârlia cântând, dar n-o vedeam. Mă urc mai sus şi-o văd în înaltul cerului. Deodată se lasă spre pământ cu aripile strânse, ca un bolovan. Doar aproape de pământ îşi desface din nou aripile şi se lasă în lanul de grâu. Am văzut unde şi m-am îndreptat sfoară spre locul acela. Când gândesc că am ajuns şi mă uitam atent pe jos, aud frrr! cam la 20 de paşi de unde eram eu. Nu se poate, îmi zic, doar am văzut bine. Şi iar frrr! în partea opusă, tot cam la 15-20 de paşi. „Ei, sunteţi voi hoaţe, dar nu ştiţi cu cine vă puneţi, frumoaselor!” Înfig ciomagul în pământ unde mă aflam şi mă îndepărtez. Revin la oi. Erau unde le lăsasem.Urmăresc cerul şi locul unde înfipsesem ciomagul. Nu trece mult timp şi se lasă iar în lan aproape de locul unde era ciomagul. Din nou, sfoară într-acolo. Cum m-am apropiat, din nou zboară în altă parte. Ei, s-o crezi tu, frumoaso! Chiar crezi că sunt prostul tău?!” Şi m-am apucat de căutat. Numai la vreo doi paşi de unde mă oprisem prima dată, era cuibul sub un cotolean de porumb scos de plug la arat. Cuibul era plin de ouă mărişoare, cu picăţele pe vârf. Nu ştiu exact câte erau, că n-am pus mâna pe ele. Sunt păsărici care părăsesc ouăle şi cuibul dacă pui mâna pe ele. Nu ştiu dacă şi ciocârlia face aşa. Mâine mă duc şi, dacă este tot acolo, abia aştept să scoată pui. Să văd cum sunt puii.
MAMA: Să nu-i iei puii, că te blesteamă şi nu-ţi merge bine, că...
COPILUL: Cum să-i iau puii?! Doar ştiu povestea fetei de împărat preschimbată în ciocârlie. De la tine. De câte ori ne-ai spus-o până acum!...
MAMA: Hai, la lucru. Să-ţi meargă mâinile ca argintul viu!...
*
BABA: Moşule, te cam întristaşi. Îţi dădură şi lacrimile!
MOŞUL: Băbuţa mea, momentul acesta mă mişcă până în adâncul sufletului: Doamne, câte i-am putut face Mamei! Crezi că se termina cu una ca asta într-o zi? Da de unde! Numai că nu-şi punea mintea cu mine, că, de şi-ar fi pus-o, ar fi trebuit să stea numai cu ciomagul în mână şi dă-i, şi arde-l...
BABA: Dar când ai crescut mai mare, cum a fost?
MOŞUL (Oftând): Nu prea i-am fost de ajutor nici atunci. Mai mult, am plecat şi-am lăsat-o singură, fără niciun ajutor. Durere cumplită de amândouă părţile. Ceva / cineva mă chema însă încoace.
BABA: Ia mai spune, bărbate, cum a fost în seara aceea?
MOŞUL: Cred că ţi-am povestit de mii de ori până acum. Nu te-ai plictist?
BABA: O să-mi mai spui şi acum, că nici eu nu te-am refuzat nici măcar o dată în cei 70 de ani!
MOŞUL (Zâmbind): Cum să refuzi, Tămâioara mea, când şi tu abia aşteptai să-ţi fac un semn? Ştii tu bine... A fost dureros pentru amândoi, dar ei i-am zdrobit inima. Veneam dinspre Bălceşti cu bicicleta când m-am hotărât să plec. Pe drum m-am gândit cum să-i spun şi n-am găsit modalitatea care să mă mulţumească. Am intrat pe poartă. Mama era, uite colo, în bătătură. M-a văzut şi n-a intrtat în casă...
*
SCENA II
Mama, Băiatul
(Un intrtând pe o latură a scenei mari sau pe scena mare poate fi locul de desfăşuare a scenei)
MAMA: Venişi, muică? Vino să-ţi dau demâncare.
BĂIATUL: Mamă, mâine plec!
MAMA: Unde pleci?
BĂIATUL: În lume. Încotro oi vedea cu ochii. Nu ştiu. Trebuie să-mi găsesc locul meu în lumea asta. Aici nu mai pot sta...
MAMA (Se aşează pe scară, simţind că n-o mai ţin picioarele, îşi prinde capul între braţe şi începe să plângă în hohote. După ce se mai linişteşte): Şi eu? Eu ce mă fac, muică? Eu crescui şapte copii şi rămân fără nici unul. Doamne, Doamne! Cu ce-am greşit, Doamne? Toată viaţa m-am chinuit!...
Mai bine m-ai lua, Doamne, şi m-ai duce la Peret lângă uncheaş, decât să mă mai chinuiesc singură în marginea Aninoasei (Şi plânge, şi plânge...).
BĂIATUL (Hotărât): Nu mai plânge, Mamă, că eu oricum plec. Dacă vrei să-mi dai ceva demâncare pentru drum lung, bine, dacă nu, tot bine. Mă duc să-mi strâng câteva lucruri pe care să le iau cu mine. Era o valijoară de placaj, uşoară, ştii tu pe unde este?
MAMA. E în pod, agăţată de un căprior. Urcă-te după ea. Vii apoi şi tai un pui, sau doi, să ţi-i frig. Este brânză, îţi fierb nişte ouă şi-ţi mai scot ceva din oală. Mă duc să frământ nişte pâine şi să fac focul în cuptor. Da bani ai, muică?
BĂIATUL: Am ceva bani, Mamă. Sper să-mi ajungă.
*
MOŞUL (În şoaptă, spre Babă): N-a zis că-mi dă şi ea bani, că ştia că nu-i iau. Însă a aşteptat până când am adormit, a deschis valijoara şi a băgat pe fundul ei o legăturică cu bani. O sumă frumuşică. Am găsit-o când am golit valijoara la gazdă. Mi-au dat lacrimile când am văzut că Mama mi-a dat toate economiile ei. Atunci am decis să-i restitui legăturica cu tot ce conţinea. Când am venit în vacanţă am vrut să i-o dau. Crezi că a luat-o? Nici n-a vrut să audă. Era gata să ne certăm. Ea o ţinea una şi bună: nu are nevoie de nu ştiu câţi bani şi reuşeşte să-i strîngă. Are bătătura plină de păsări, are ouă, are văcuţa care îi dă lapte, face brânză şi unt şi le vinde. Să-i las la mine, că, printre străini, mie nu-mi dă nimeni un ban.
BABA: Avea dreptate, Moşule. Ai vorbit puţin de tatăl tău. De ce?
MOŞUL: Ai uitat, Băbuţo, dat ţi-am spus atâtea, că ai putea scrie o carte. Inclusiv despre participarea la război, despre luptele de la Mărăşeşeti, unde a fost rănit. A venit acasă ca erou de război, cu decoraţia pe piept. Nu prea era vorbăreţ, războiul lăsase urme adânci şi-l marcase profund. Ziua rar intra în casă, cu treburile lui pe afară, cu boişorii lui, cu uneltele agricole. Şi când avea puţin timp să se odihnească, îşi aşternea pe fân în căruţă şi dormea în ea, la umbră. Era simpatic când bea un pahar de vin în plus. Se ameţea şi cânta mereu acelaşi cântec (Fredonează): „Ce credeau duşmanii mei / C-am s-ajung slugă la ei, / Să trăiesc de azi pe mâine, / Să aibă de cine râde, / Dar nu a vrut Dumnezeu / Şi a făcut pe placul meu...” Şi, când ajungea la „Doamne, la duşmanii mei, / Dă-le, Doamne, ce vor ei...”, striga, nici nu mai ţinea seama, uneori, de linia melodică: „Dă-le plug cu patru boi, / Ia-le ochii amândoi; / Dă-le plug cu două roate, / Ia-le mâinile din coate, / Să nu mă mai poată bate!”. Şi încheia totdeauna cu aceeaşi înjurătură: „’Tu-vă muma-n cur de nenorociţi! Na-vă!” Când zicea aşa, trăgea o băşină lungă şi foarte sonoră. „Gata, zicea Mama, s-a terminat spectacolul”. Intra apoi în casă, îşi mai umple o cană de vin, îi punea şi Mamii una, o bea pe-a lui, făr s-o ia de la gură, şi se culca. În câteva minute adormea buştean. Nu se mai trezea până dimineaţa. Când am crescut mai mare, l-am întrebat dacă el nu mai ştie şi alte cântece, că ne-am săturat auzindu-l doar pe acesta. „Ba mai ştiu, dar ăsta îmi place cum sună” (Râde).
BABA: Şi te-ai certat tu cu părinţii! Să-ţi fie ruşine şi acum, Moşule...
MOŞUL: M-aş fi certat şi cu Dumnezeu, dacă s-ar fi opus plecării mele la şcoală. Însă, ani în şir am dus în cârcă vina că Tata a pierit din cauza mea. Dacă nu eram eu cu şcoala mea, el nu şi-ar fi lăsat boişorii, plugul, rariţa, căruţa de Brăila cu păcănele şi pămânciorul şi să meargă pe şantier, să facă rost de bani pentru când oi termina eu liceul şi să vadă încotro o apuc. Accidentul i-a luat zilele şi mie sprijinul. Parcă îl văd şi acum întins pe patul de spital, paralizat de la brâu în jos. Trebuia să vină la şedinţă cu părinţii. Când m-a văzut, a început să plângă şi mi-a spus că nu mai poate veni la şedinţă. El se duce la altă şedinţă. Doctotul ne-a scos din salon. L-am mai văzut peste trei zile, acasă, mort. Eu peste patru luni terminat liceul şi mă vedeam ca puiul căruia i s-au tăiat aripile tocmai când trebuia să-şi ia zborul...
BABA: Şi, totuşi, ţi-ai luat zborul!
MOŞUL: L-am luat, dar greu. Greu de tot, Băbuţo!
BABA: Ziceai ceva despre o carte...
MOŞUL: Da, Tata mi-a cumpărat prima carte. Şi povestea asta ai auzit-o de sute de ori.
BABA: Îmi place, Moşule! Cărticica aceea ţi-a dat aripi...
*
SCENA III
Tata, Copilul
COPILUL (În casă, se joacă cu jucării meşterite de el. Lălăie în felul lui o melodie). La, la, la, la...
TATA (Intră în cameră şi aruncă pe pat o cărţulie): Ia, mă, îţi cumpărai o carte, da s-o citeşti, să n-o rupă soru-ta să şteargă sticla lămbii cu ea.
COPILUL (Bucuros, îşi abandonează jucăriile şi pune mâna pe carte): O citesc, Tată. (Îi priveşte copertele, apoi o răsfoieşte, după care se bagă după sobă la locul lui. Pune căpătâiul pe perete în sus şi se reazemă cu spatele de el. Începe să citească în gând).
*
BABA: Şi ai citit-o, Moşule?
MOŞUL: Dacă am citit-o? Ohoho! Porumbiţa mea! Dacă aş fi fost aşa de harnic la alte treburi cum am fost la citit, Mama mea ar fi fost cea mai fericită fiinţă de le faţa pământului. La locul meu, după sobă, am început s-o răsfoiesc. Am trecut peste prefaţă şi m-am oprit la prima poezie, i-am citit titlul şi le-am numărat: 18 poezii. Nu numai că am citit-o, am mâncat-o, am învăţat-o pe de rost. Ba aş zice că versuri din ea au învăţat şi gâştele, pe care le scoteam zilnic la Aninoasa şi pe mirişti să mănânce spicele de grâu rămase de la secerat şi boabele scuturate, ori chiar oile, cât sunt ele de oi şi de proaste...
BABA: O luai mereu cu tine şi le citeai şi gâştelor, şi oilor. (Puţin ironică): Păşteau mai bine şi nu se depărtau de tine, ca să te audă!...
MOŞUL: Râzi tu, râzi, Băbuţo, dar făceam spectacol. Mă mir cum am scăpat de ai mei să nu iau bătaie, căci ameninţările curgeau din toate părţile, ca streşinile casei când se topeşte zăpada primăvara. Se astupau la urechi când mă auzeau pe mine strigând prin casă, pe bătătură, tăind lemne, dând demâncare la porci, culegând prune, venind cu urciorul plin cu apă de la fântână, înainte de culcare, şi înainte, şi după ce-mi spuneam rugăciunea...
BABA: Şi nu te durea gura, Moşule, să strigi toată ziua?
MOŞUL: Să mă doară? Nici vorbă. Ba şi gesticulam în fel şi chip, încercând să redau şi prin gesturi îndemnurile din unele poezii. Cel mai des recitam versuri din poezia Înainte:
„Lasă la o parte jalea,
Şterge-ţi lacrima fierbinte,
Plânsetul ţi-l curmă!
Fugi de-a laşităţii turmă.
Fie cât de aspră calea,
Haide înainte!”
Cu siguranţă, pentru mine aceste versuri aveau un înţeles, pentru ai mei, altul sau poate niciunul. Mie mi-au călăuzit paşii în viaţă. Asemenea lui Dumitrică, ce a părăsit Târgu Frumos şi a plecat la Iaşi, să-şi afle norocul, şi eu am părăsit satul pentru totdeauna. Când am trecut podul de peste Aninoasa, mi-am şters cu dosul palmei o lacrimă şi mi-am zis: „Înainte, băiete. Numai înainte!” Din acel moment, niciodată n-am mai privit înapoi. Nici în momentele grele ale vieţii – şi-am avut destule – ,nici chiar când am căzut la pământ. M-am ridicat şi am luat-o cu paşi hotărâţi înainte, crezând cu tărie într-un loc al meu sub soare.
BABA: Şi l-ai găsit, Moşule!
MOŞUL: Cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu puterile noastre, da, l-am găsit. Te-am găsit pe tine, Zambila mea, mi-am găsit echilibrul şi liniştea şi aproape tot de ce aveam nevoie în viaţă...
BABA: Dar este şi ceva ce n-ai găsit?
MOŞUL (Cu amărăciune): N-am găsit ţărmul dreptăţii, Băbuţo, şi m-am convins de un adevăr exprimat foarte clar de versurile lui Neculuţă. Ascultă:
„Din prunci şi pân’ pierim moşnegi
Tot bici de foc ne bate...
Şi ne-aţi legat în lanţ de legi,
Şi bir şi oşti şi popi şi regi
Şi raiul vieţii voastre-ntregi
Ne-aţi trântit în spate”.
(Cor de robi)
Am purtat această carte cu mine, ca pe un talisman.
BABA: Te-a ajutat şi la examen, Moşule.
MOŞUL: O, da! De poveste a fost. Am intrat la examenul oral şi mi-a căzut la literatură Dumitru Theodor Neculuţă. Profesorul examinator s-a uitat la mine cu milă şi a zis: „Poţi schimba biletul, dar îţi scad din notă”. Am zâmbit şi n-am zis nimic, m-a întrebat cum mă cheamă şi mi-a trecut numele în catalogul de examen. La răspuns, i-am prezentat schiţa biografică a scurtei sale vieţi şi am continuat: „Prietenii i-am strâns poeziile în volumul Spre ţărmul dreptăţii, în anul 1907, volum ce cuprinde 18 poezii. Eu le ştiu pe dinafară, domnule profesor, pe toate, de la prima, care dă şi titlul volumaşului şi până la ultima, Iarna, un trist pastel despre acest anotimp. Mai întâi le voi grupa pe teme...”. Şi-a făcut cruce. „Aşa ceva n-am pomenit, băiete! Aş fi curios să aud cum s-a întâmplat minunea!”
BABA: Şi a aflat?
MOŞUL: Peste câţiva ani, am avut posibilitatea să-i povestesc cum am intrat în posesia cărţii şi cum am învăţat-o pe de rost.
*
BABA (Ridicând cana şi ciocnind cu Moşul, îl priveşte în ochi): Ei, Moşule, Moşule, ce fluturaş mi-ai fost! Şi cocoşel!... Ce zic eu cocoşel, cocoş-cocoş, cu turma de găini după tine. Un adevărat harem, ca cel de la Topkapî, deşi nu recunoşti... Hoţomane! Craiule!...
MOŞUL (Zâmbind amar şi dând din cap cu regret): Ba recunosc, Băbuţo, ce este de recunoscut, dar ce nu este... Fluturaş am fost, recunosc chiar cu mândrie şi cu regret că n-am fost şi cocoşel, măcar un iopănaş.
BABA: Le mai ţii minte, Moşule, pe fetiţele pe care le-ai ţinut în braţe?
MOŞUL: Pe toate, Tămâioara mea, şi chiar în ordinea în care le-am ţinut. Şi toate mi-au fost dragi...
BABA: Nici în timpul călătoriilor cu trenul nu te-ai putut abţine, Moşule!
MOŞUL: Cum să mă abţin, Băbuţo, când îţi iese în cale o comoară de fată ca şi Pistruiata, de pildă, dornică să fie îmbrăţişată, să fie sărutată, să fie mângâiată, să fie emoţionată... Şi-apoi, nici eu nu eram din „prunii fătului”, cum se spune pe la noi. De fapt, ştii tu cum eram, ce să-ţi mai spun eu, că şi tu...
BABA: Lasă-mă pe mine, cu mine este altă poveste, care continuă de 70 de ani. Pe fetişcana aceea tu ai provocat-o şi, tinerică fiind şi lipsită de experienţă, a căzut în braţele tale şi a văzut că este bine...
MOŞUL: Nu, nu este aşa. Ai cam uitat tu.
BABA: Se poate să fi uitat, dar aş vrea să mai aud.
MOŞUL: Trebuia să stau într-o gară uitată de lume peste şase ore şi să aştept alt tren.Îţi dai seama ce înseamnă să aştepţi atâta timp? Dar Dumnezeu e bun şi se gândeşte şi la un tânăr nerăbdător ca mine...
*
SCENA IV
Femeia, Tânărul, Pistruiata
(Ca mai sus, pe o latură a scenei mari sau pe scena mare)
(Un tânăr coboară din tren. Trenul pleacă.Tânărul se uită în toate părţile şi vede, chiar în faţa staţiei, pe o bancă, o femeie mai în vârstă şi o fată. Îşi aşezau bagajele şi se pregăteau să se aşeze, când tânărul ajunge lângă ele).
FEMEIA (Bucuroasă): Şezi, maică, şi tu, aici, barim nu suntem singure. Avem mult de stat, aşa?
TÂNĂRUL (Cu amărăciune): Mult, tanti, mult, peste şase ore, dar o să treacă şi timpul acesta. Până unde călătoriţi?
FEMEIA: Până la Piatra-Olt. Dar tu?
TÂNĂRUL: Până la Balş sau, poate, până la Craiova. Depinde cum ajung la Balş şi dacă mai am şanse să prind un autobuz care să mă ducă spre plaiurile mele. Bine că sunteţi două, mai schimbaţi o vorbă, nu vă plictisiţi. Eu aş vrea să merg la o plimbare, dar n-aş căra geamantanul acesta. Îl pot lăsa aici cu dumneavoastră?
FEMEIA: Îl poţi lăsa, maică, de ce să nu-l poţi lăsa?
FATA (Care nu fusese luată în seamă până atunci, cu îndrăzneală îl prinde pe Tânăr de mână şi zice): Mă iei şi pe mine cu tine? Bunico, mă duc şi eu cu el, să mă plimb puţin şi apoi vin. Mă laşi?
FEMEIA: Te las, maică, te las, da să nu vă duceţi prea departe, să vă rătăciţi, că poate vine trenul şi rămânem de el. (Către Tânăr): Pune geamantanul aici, pe bancă, am eu grijă de el.
FATA (După ce pornesc, ţopăie de bucurie şi-l ia de mână pe Tânăr, ca şi cum se cunoşteau de când este lumea). Nu te supăra că mă agăţai de tine, aşa sunt eu, prietenoasă şi...
TÂNĂRUL: ... şi pistruiată. Aşa ţi-oi spune, Pistruiata.
PISTRUIATA: Hai, nu râde de mine, că n-am prea mulţi pistrui şi nici nu se văd bine. (Privindu-l cu atenţie): Nici cu tine nu-mi este ruşine, şi tu eşti pistruiat, ia, ai pistrui pe aici, pe aici. Ohooo! Râde ciob de oală spartă. Dacă mă laşi să-i număr, vei vedea că ai mai mulţi ca mine. Sâc! Sâc! Sâc!
TÂNĂRUL: Auzi, Pistruiato, dacă mă uit la tine, te îmbujoraşi la faţă şi, aşa aprinsă, eşti o fată simpatică. Da nu ţi-a fost frică să vii cu mine?
PISTRUIATA: De ce să-mi fie frică? Ceva îmi spune că eşti un băiat serios şi n-am de ce să mă tem. Greşesc?
TÂNĂRUL: Nu, nu greşeşti, sunt băiat serios, bine zici, dar asta nu înseamnă că n-aş vrea să te pup, de exemplu. Şi dacă te pup, şi vrei şi tu cu adevărat, vei vedea cât de repede şi plăcut trece timpul. Dacă nu vrei, să nu fugi, bunica va crede că cine ştie ce s-a întâmplat între noi...
PISTRUIATA: Nu fug, de ce să fug? Dacă mă pupi, eu o să închid ochii, să nu văd, uite aşa...
TÂNĂRUL (Glumind): Şi dacă ţi se fac mai mulţi pistrui sau dispar cei pe care îi ai şi nu te mai cunosc ai tăi, ce-o să zici?
PISTRUIATA (Zâmbind frumos şi dezvelindu-şi şiragul de dinţi albi ca neaua): O să zic că aş vrea să treacă la tine, să ai mai mulţi pistrui, ca să râd de tine şi să fii tu Pistruiatul.
TÂNĂRUL: Ai un prieten, Pistruiato? Ce-ar zice dacă ar şti că eu te pup şi că tu vrei să fac lucrul acesta?
PISTRUIATA: Am, dar este tare timid, abia are curaj să mă ţină de mână, de pupat, nici vorbă. Mă tem că şi tu vorbeşti cam mult!
TÂNĂRUL: Aaa!... mânca-ţi-aş pistruii, aşa crezi? Ia să-ţi astup eu guriţa asta! (Se opresc din mers, o prinde în braţe şi o pupă cu sete. Pornesc mai departe pe o cărare, sărutându-se mereu. Fata nu mai zice nimic): Pistruiato, ţi-a pierit graiul? Ai limbuţă? Ia s-o văd...
PISTRUIATA (Emoţionată): Nu mai zic nimic, sunt puţin uluită. E o experienţă nouă pentru mine, fiindcă aşa ceva n-am mai trăit până acum. Tu ai multă practică cu fetele şi-mi pare rău că nu sunt la înălţime...
TÂNĂRUL: Eşti o fată dulce, Pistruiato, şi sunt bucuros că te-am întâlnit. Deşi întâlnirea noastră va fi de scurtă durată, sunt sigur că o vom ţine minte şi ne vom aminti de ea cu plăcere. Hai să profităm de timpul care ne-a mai rămas...
*
BABA: Şi aţi profitat din plin, Moşule. Ai născocit ad-hoc tratamentul împotriva pistruilor.Tu, ca un hoţoman, urmăreai să-i deschei bluziţa şi să ajungi la sânişorii ei, pe care, sigur nu pusese nimeni mâna.
MOŞUL: Aşa este, Băbuţo, aşa este. Doamne, ce sâni avea! Ca piatra de tari! Când am şi sărutat-o pe ei, m-a rugat s-o las, că-i stă inima în loc.
BABA: Ştiu ce-a simţit fata, Moşule, ştiiiu! Parcă n-ai făcut şi cu mine la fel? Cred că dacă i-ai fi cerut, biata fată ţi-ar fi dat orice atunci. Ai zăpăcit-o de tot şi i-ai trezit toate simţurile.
MOŞUL: Aveam un legământ cu mine însumi, Băbuţo, să...
BABA: Ştiu, ştiu, ştiu, să nu-ţi faci de lucru cu fetele. Totuşi, n-ai rezistat ispitelor de la Abrud, craiule!
MOŞUL (Triumfător): Te mai râcâie şi acum întâmplările de la Abrud! Aha-ha-haaa! E viaţa mea, Bătrânico, cu ea m-ai luat, aşa m-ai acceptat, nu poţi nega. Eram liber ca pasărea cerului şi nu dau seamă nimănui. Aşa ne-am înţeles, iar tu îmi reproşezi acum după 70 de ani! E târziu, Dulceaţa mea, şi timpul nu-l mai putem da înapoi.
BABA: Aşa, Moşule, nu-ţi reproşez nimic şi, dacă vrei să ştii, dacă s-ar întoarce timpul înapoi, tot aşa aş face, fii liniştit. Numai că, parţial, ţi-ai încălcat legământul.
MOŞUL: Deloc, Trandafirul meu, deloc. Mă obligi să revin la acel moment. Mai ţii minte? Aveam nişte fraţi care lucrau la Abrud la aprozar. M-am hotărât, după sesiunea din vară, să dau pe la ei, în drum spre Oltenia. Era autobuz direct Cluj-Abrud. Mă atrăgea şi ruta şi zona: cu Cheile Turzii, Valea Arieşului, peisajul mirific al Munţilor Apuseni, localităţi cu rezonanţă istorică. Ajungând însă la Abrud, punctul de atracţie maximă pentru mine erau Detunatele. Ştiam că sunt două vârfuri din Munţii Apuseni, alcătuite din bazalte solidificate în formă de coloane prismatice, situate în culmea Trascăului, lângă comuna Bucium. Una se numeşte Detunata Goală şi alta Detunata Flocoasă şi sunt resturi ale unor vulcani neogeni. Sunt monumente ale naturii.
BABA: Şi, deh! nu te puteai lipsi de plăcerea de a le vizita însoţit de o frumuseţe în carne şi oase, care să-ţi mulţumescă şi trupul şi să te iniţieze în arta amorului. Pe vârf de munte...
MOŞUL: Vrei să fii tu ironică, dar n-ai haz, să ştii. Totul a fost întâmplător şi deosebit de greu de pus în practică. Singuri nu puteam pleca în excursie şi trebuia s-o lămuresc pe sora mea să ne însoţească, lucru deosebit de greu, căci trebuia să nici nu vadă şi să nici nu audă totul. Ea încă mă mai credea copil...
BABA: Dar a mers!
MOŞUL: A mers. A fost deosebit de frumos şi nu regret nimic. Deci, am ajuns în Abrud obosit şi flămând ca un câine. Mi-au dat să mănânc şi am plecat cu sora mea la gazdă. Vorbiseră cu ea, să mă lase să dorm vreo două seri, ziua având obiceiul s-o iau haihui pe coclauri. Au fost de acord şi acum mergeam acolo să pun capul jos şi să mă odihnesc. Intrăm în casă. Ne oprim în coridor. Soru-mea se duce să anunţe sosirea mea.
*
SCENA V
Gaga, Dorina, George
GAGA: Doamna Dorina, a venit fratele meu aşa cum ne-am înşeles.
DORINA: I-am pregătit camera aceea din capătul coridorului. Intraţi acolo şi, cât stă aici, este a lui, nu-l deranjează nimeni.
GAGA: Bine, doamnă Dorina. Mulţumim (Ne îndreptăm spre cameră şi intrăm).
GEORGE: Acum, mă descurc singur. Poţi pleca la treburile tale. Eu o să mă culc, cred. Nici deseară să nu mă sculaţi. (Rămânând singur, mă uit prin cameră. Pe un perete, era o fotografie care mi-a atras atenţia. Reprezenta o tânără. Mă apropii de poză şi stau mai mult în faţa ei. Fata din poză parcă îmi zâmbeşte mie şi-mi place. Aud bătăi în uşă): Da. (Se deschide încet uşa şi intră... fata din poză):
DORINA: Bună ziua.
GEORGE: Sărut mâna.
DORINA (Se îndreaptă spre mine cu mâna întinsă şi se prezintă): Mă numesc Dorina, Dorina Furdui, şi eu sunt gazda fraţilor tăi. Chiar după poza aceasta venii, s-o iau de pe perete.
GEORGE (Arătând cu degetul la poză şi la Dorina): În poza aceasta...
DORINA: Da suntem una şi aceeaşi persoană. În poză eram fericită, eram şcolăriţă, tânără, frumoasă, cu visuri tinereşti, hotărâtă să le pun în aplicare. Mi se părea că totul era posibil să mi se aştearnă la picioare, doar să vreau. Şi cea de a doua (Se arată cu degetul) – o epavă, aruncată de viaţă pe treapta cea mai de jos a societăţii. Am cu puţin peste 20 de ani, de fapt, dacă am reţinut bine din spusele surorii tale, suntem de aceeaşi vârstă, m-am căsătorit de tânără, cum am terminat şcoala, am doi copii, uite-i acolo, în curte, al treilea se pare că este pe drum şi duc o viaţă de câine, legată în casa asta. Nu-mi văd bărbatul cu săptămânile, iar când îl văd, e vai de mama mea, vine beat şi mă ia la bătaie din orice, de câteva ori pe zi. De aceea mă bucur când nu este acasă, deşi suport cu greu singurătatea şi plâng aproape întruna.
GEORGE: Îmi pare rău, te rog nu mai spune. Nu vreau să pătrund în viaţa ta intimă şi nici nu cred că sunt persoana potrivită pe umărul căreia să plângi. Cred că ai avut motive să te măriţi aşa de tânără şi, personal, cred că pe mine nu m-ar putea determina cineva să mă căsătoresc cu o fată pe care să n-o iubesc. Iar dacă o iubesc, fac tot ce ţine de mine ca să fie fericită. Şi în Biblie scrie „Dacă iubire nu e, nimic nu e”.
DORINA: Dacă ai cunoaşte soarta femeilor de aici, n-ai vorbi aşa. Dar, bine zici, să le lăsăm la o parte. (Se apropie de perete şi vrea să ia poza! N-o las şi-mi întind şi eu mâna spre rama pozei).
GEORGE: N-o lua, te rog, las-o, cât stau eu aici, să-mi odihnesc ochii pe o poză cu o fată frumoasă şi fericită. Nici originalul, la o vârstă puţin mai mare, nu este cu nimic mai prejos. Aş zice că, dimpotrivă, Dorina de acum este, din punct de vedere fizic, mai frumoasă, mai împlinită, cu contururi bine definite. Oricine te vede se poate îndrăgosti de tine. Tristeţea face diferenţa dintre fata din poză şi femeia de acum. Eşti încă tânără şi frumoasă, Dorina, trăieşte-ţi viaţa, lasă necazurile la o parte, vezi ce poţi face să-ţi reglementezi relaţiile cu soţul, ca să poţi duce o viaţă normală. M-ai întristat...
DORINA: Îmi pare rău...
GEORGE (O priveşte în ochi. Amândoi îşi dau seama că se ţin de mâini. Îşi desprinde o mână, o prinde uşor de obraz şi o mângâie. Împinşi instantaneu de resorturi interioare inexplicabile, se trezesc îmbrăţişaţi. Apoi se sărută): Ce făcurăm, Dorina, ne luă valul?
DORINA: Aşa se vede, dar nu-mi pare rău. E singurul gest de tandreţe, pe care-l văd şi-l simt după atâţia ani. Trebuie să-ţi mulţumesc pentru el. Dacă ai merge şi mai departe, mi s-ar trezi la viaţă sufletu-mi atrofiat...
*
BABA: Şi-ai mers şi mai departe, Moşule...
MOŞUL: Am mers, Babo, nu eşti şi tu dintre cele care spun că unul dintre cele mai grele păcate pentru un bărbat este acela de a nu da femeii ceea ce doreşte ea cu ardoare? Am scăpat de un groaznic păcat.
BABA: Noaptea ai mai scăpat de câteva păcate, că aţi dormit împreună şi, cum erai tu de lăcomos la vârsta aceea... Şi pe Detunata de câteva ori. Te-ai cam scuturat de păcate grele, Moşule...
MOŞUL: Păcate n-aveam, Băbuţo, însă mi-aş fi făcut de neiertat păcate, dacă n-aş fi făcut cea ce am făcut!
BABA: Da, acolo, pe vârful Detunatei... nu v-au înţepat pietrele?
MOŞUL: O, ce romantic, Crizantema mea! O natură mirifică, cu cerul senin deasuora noastră! Numai că noi n-am căzut în melancolie, în visare, ci trăirile s-au revărsat în amor romantic. Şi de ce mă întrebi tu dacă nu ne-au înţepat pietrele? Pe tine te-a înţepat ceva când am făcut amor, ştii tu, prin nişte locuri... N-ai zis nici cârc!
BABA (Râzând). E mult de-atunci, Moşule, nu mai ţin minte... Acolo, în zăvoi, la Olteţ, m-am temut de şerpi...
MOŞUL (Satisfăcut): Dar n-ai zis nu!
BABA: Ei, lasă, lasă, nu te mai lăuda, că eşti bătrân acum. Bătrân... bătrân...
MOŞUL: Nu mă laud, dar tu mă provocaşi... Şi, dacă vorbim de păcate, Babo, cu tine mi-am făcut care de păcate. În fundul iadului oi ajunge...
BABA. Cu mine? Revenim la veşnica poveste?
MOŞUL: O vom relua câte zile vom avea, Băbuţo.
BABA: Tu ai fost de vină, Moşul meu drag... (Întinde mâna spre el şi se prind de mână).
MOŞUL: Şi tu erai (di)vină, Tămâioara mea. Mă uitam la tine, ţi-aduci aminte, te-aş fi sorbit într-o picătură de apă, dar n-ai făcut o mişcare, una cât de mică, să-mi dai de înţeles că...
BABA: Ţi-am spus de mii de ori că regret, Moşule, dar ştii că nu mai putem da timpul înapoi... Spune-mi, mai bine, bărbate, eu a câta am fost în şirul ăsta de mândre?
MOŞUL: Pe tine, Babă, nu te-amestec cu ele.Tu ai fost prima care m-ai zăpăcit chiar în momentul când te-am văzut în sala aceea de clasă. Şi singura care mi-a dat peste cap echilibrul sufletesc. Parcă m-ai fermecat.
BABA: De aceea te-ai aruncat asupra mea ca şi uliul asupra puiului de curând ieşit din găoace, care n-are nicio şansă. Nici tu nu mi-ai dat vreo şansă: „Vin la tin şi te pup...”
*
SCENA VI
Miruna, George
MIRUNA (Şade în bancă singură, visătoare, privind undeva unde numai ea ştie. Şi gândurile îi zboară aiurea. Este trezită din visare de un băiat care vrea să se aşeze pe locul liber de lângă ea):
GEORGE: Îmi dai voie?
MIRUNA (Cu privire neprietenoasă, face semn cu mâna că se poate aşeza).
GEORGE: Mulţumesc.
MIRUNA (Nu-l învredniceşte nici măcar cu o privire).
GEORGE (Se uită insistent la ea. O cunoaşte, a crescut la mică distanţă de unde stătea el, dar nu-i luase seama. Acum simte că-l atrage ca un magnet şi se întreabă mereu): Tu de unde apăruşi, fată frumoasă?! Fată frumoasă... fată frumoasă...
MIRUNA: Aţi zis ceva?
GEORGE: Nu sunt sigur dacă am zis, dar de gândit, sigur am gândit! De când începu nenorocita asta de şedinţă, mă uit doar la tine şi te analizez.
MIRUNA (Mirată): La mine? Şi de ce, mă rog?
GEORGE: Unde ai fost, fată, până acum? Tu îţi dai seama că eşti pericol public...(O priveşte, să vadă efectul spuselor lui. Adaugă imediat). Furi inimi, fată! O victimă ai şi făcut...
MIRUNA (O pufneşte râsul, dar şi-l înăbuşă. Îl priveşte mai destinsă): Vă bateţi joc de mine? Nu mă aşteptam din partea dumneavoastră. Vă rog, nu mai râdeţi de mine!
GEORGE: Să râd? Nici gând. Şi ca să te conving, mâine vin la tine şi te pup de... (Scrie pe o foaie din caietul ei cifra 1, urmată de o mulţime de zerouri!)
MIRUNA (Serioasă): Veţi pupa pe ... dracul!
GEORGE (Fără să stea pe gânduri): Dacă tu eşti dracul, atunci pe dracul l-oi pupa. Doamne, ce te-oi mai pupa!... Cum nici n-ai vista tu vreodată. De-ai şti tu de când alerg după tine, fată dragă, ai întinde mâna şi am pleca împreună de aici...
MIRUNA: Dacă nu v-aş cunoaşte, aş crede că nu sunteţi în deplinătatea facultăţilor mintale şi că nu ştiţi ce vorbiţi. Vă rog să încetaţi, în caz contrar plec. Vă rog...
*
BABA: Ce-ţi căşunase aşa pe mine? M-ai speriat, Moşule!
MOŞUL: Totul, Baba mea. Întâi şi întâi, m-a izbit tristeţea de pe chipul tău angelic şi mi-a părut inexplicabilă, total nejustificată. Frumuseţea ta îţi dădea un statut privilegiat şi aş fi vrut să văd numai zâmbet pe chipul tău. Amintind de frumuseţe, să ştii că mi-a tăiat respiraţia. Aşa ceva nu mai văzusem şi am făcut legătura cu fata mea din visul de copil, himera după care alergam din copilărie. Am închis puţin ochii şi parcă te-am văzut depărtându-te zâmbind şi făcându-mi cu mâna, după ce m-ai sărutat. Mi-am zis că, dacă tu eşti fata din vis, te iau în braţe şi fug cu tine în lumea largă şi te fac nevasta mea.
BABA: Şi n-a fost nevoie să fugi cu mine, că am stat, ca o fată cuminte ce eram şi dornică de iubire. După ce m-ai şi pupat şi m-ai strâns în braţe, de nu-mi mai dădeai drumul, ca şi când ai fi vrut să ni se unească trupurile, pe loc, mi-am zis: „Ei, fată, a venit şi vremea ta. Să-l iubeşti!”
BĂIATUL: Îmbrăcămintea simplă, dar atât de bine asortată şi potrivită pe trupul tău perfect, îţi dădea un aer de nobleţe.
BABA: Haide să-i urmărim pe cei de-atunci, Moşule! Dar nu când ai venit prima dată. Atunci a fost simplu. A venit gaia, a luat puiul în gheare şi s-a jucat cu el cum a vrut. Însă mie mi-a plăcut jocul. Pusese mâna pe mine un băiat adevărat şi te-am îndrăgit de la primul sărut. Scena cu iubita ta şi colega mea, care mă ruga în fiecare zi să vin la tine să-ţi spun să te duci la ea, că moare de dor.
*
SCENA VII
George Codreanu, Domnişoara M., Miruna, Mary, Directorul, dascăli
(Sala profesoralî. Pauză. Dascălii vorbesc despre lucruri diferite. Intră în sală directorul coordonator George Codreanu):
CODREANU: Bună ziua la toată lumea şi bine v-am găsit.
DOMNIŞOARA M. (Sare de la locul ei şi se agaţă de gâtu lui George, sărutându-l. Relaţia lor era cunoscută de toţi): Vai, de când nu te-am văzut, iubitule! Mi-a fost aşa de dor de tine! De ce n-ai mai venit pe la noi?
CODREANU (Încercând să se desprindă din înlănţuirea fetei): Am avut tare mult de lucru şi n-am putut veni. Am terminat însă şi-o să-mi reiau deplasările. Astăzi, este prima. (Reuşeşte să se desprindă, dă mâna cu directorul şi cu ceilalţi bărbaţi, oprindu-se apoi în faţa Mirunei): Tu ce faci, urâto? (Îi zâmbeşte frumos, ca unei iubite adevărate şi-o prinde cu două degete de obrajii roşii ca bujorul. Ar fi sărutat-o, dar se abţine).
MIRUNA: Bine, mulţumesc, tovarăşe director coordonator. M-aţi făcut să roşesc. Simt că-mi ard obrajii...
CODREANU (Zâmbind): Lasă, că unei urâte ca tine îi face bine nişte roşeaţă în plus.
MARY (Cam cu ţâfnă): Dacă tu zici că fata asta este urâtă, cum vezi tu o fată frumoasă?Ca o zână din poveşti?
CODREANU (Glumind): Mai ceva, colega! Ca ruptă din soare. La soare să te poţi uita, dar la dânsa, ba.
MARY: Caut-o tu mult şi bine, să văd eu unde o găseşti. Mai alaltăieri o căutai pe la mine şi nu te mai puteai dezlipi de ea. Nu te mai dădeai dus. Auzi, fata asta urâtă?!
CODREANU: Uită-te la ea, Mary! Urâta asta ştie de glumă şi se distrează pe seama noastră. Aşa este, urât-o?
*
BABA: Realitatea este, Moşule, că mă simţeam bine, deşi, când te-am văzut în curte, stând de vorbă cu Mary, m-au cuprins nişte emoţii, că am gândit că mă lasă inima, pulsul o luase razna de tot. Ai intrat, te-ai apropiat de mine, m-ai prins uşor de umeri, m-ai tras încet spre tine şi m-ai sărutat. Ce sărut, Moşule! Un sărut cât o viaţă! Când ai plecat aveam senzaţia că ai luat şi ceva din mine, dar am fost sigură că şi tu ai lăsat ceva din tine...
MOŞUL: Cum aşa, Bătrânico?
BABA: Totul a fost atipic, Moşule: „Fată dragă, am venit să te pup, cum ţi-am spus ieri. După ce te pup, stăm de vorbă”, ai zis. Nu mi-ai spus nici că îţi sunt dragă, nici că sunt frumoasă sau urâtă, ci m-ai întrebat de câteva ori de unde am răsărit. Şi mă tot sărutai, aşa ca şi când îţi este foarte sete şi tot bei apă şi nu te saturi. M-ai ţinut în braţe tot timpul şi m-ai strâns lângă tine, ca şi când ai fi vrut să ni se unească trupurile.
MOŞUL: Dar îţi plăcea, Bătrânica mea. Şi tu erai însetată...
BABA: Recunosc, Moşule. Ţi-am mai spus, tu ai pus stăpânire pe mine de la primul sărut. Mi-ai spus cândva că am făcut curăţenie în inima ta, am măturat tot ce era acolo, tu ai umplut-o pe-a mea, încât nu mai era niciun locuşor pentru altcineva. Atunci am început şi eu să cred că sunt fata din visul tău de copil de care mi-ai vorbit.
MOŞUL: Dar în casă la directorul tău, nu ţi-ai făcut probleme?
BABA: Deloc, Moşule! Adică, să fiu sinceră, am avut o clipă de cumpănă, când m-am gândit că s-ar putea întâmpla să te pierd, mi-a venit chiar un gând răzleţ care m-a îndemnat să mă ridic şi să plec. A fost însă anulat imediat de altul care îmi spunea să stau. Şi a fost bine...
*
SCENA VIII
Domnişoara M., Miruna, George, Directorul, Soţia directorului
DOMNIŞOARA M.: (Crezând că este stăpână pe situaţie, se ridică în picioare, îşi scoate în evidenţă pieptul frumos, îşi întinde cu palmele, ostentativ, fusta pe dos şi i se adresează familial): Hai, dragule, să mergem acasă!
GEORGE (Cu un zâmbet descurajator, se scoală şi el în picioare şi-i spune, privind-o în ochi): Da, este timpul să plecăm, am stat destul pe capul directorului căruia îi mulţumesc mult pentru masă şi antren, numai că eu plec în partea opusă, pe drumul meu, cu urâta asta...(O prinde cu drag de mână pe urâtă, o strânge lână el şi-o sărută pe tâmpla stânga. Îşi iau la revedere de la gazde şi ies).
MIRUNA (Afară îl prinde de braţ şi-şi lipeşte capul de el): Mulţumesc, dragule. Ţi-ai făcut un duşman.
GEORGE: Mie n-are ce-mi face, iar în acest caz a dictat inima, cea în care ai făcut tu curăţenie. Nu-ţi face probleme. Să avem grijă de ceea ce este frumos în sufletele noastre şi să-l face să fie şi durabil, draga mea! (Zâmbeşte): Tu ai folosit prima dată cuvântul...
MIRUNA: Am fost sinceră. Aşa am simţit că trebuie să-ţi spun, dragule...
GEORGE: Şi eu l-am folosit nu pentru a te imita, ci pentru că aşa am simţit, draga mea dragă!
*
BABA: Apropo de duşmani, Moşule, ai avut mulţi?
MOŞUL: Am avut detui, Bătrânica mea. Ştii că se zice „Omul fără duşmani nu plăteşte doi bani” sau „Omul fără duşmani, ca râul fără bolovani”. Dacă ar fi să-ţi povestesc despre toţi, ar trebui să ne apuce zorile zilei următoare.
BABA: Dar pe care nu-i poţi uita nicicum?
MOŞUL: Au fost doi care au depăşit orice limită.Unul dintre ei îmi era consătean, eram prieten cu băiatul lui, intram de câteva ori pe zi în casă la ei. Când a ajuns şi el într-o oarecare funcţie, s-a gândit să se ia de viaţa mea. Şi acum regret că nu l-am băgat cu capul în Aninoasa.
SCENA IX
George, Jean
GEORGE (Lângă salcâmul din marginea drumului ce duce la casa lor. Îl salută, cum făcea de fiecare dată când se întâlnea cu arborele copilăriei lui): Bine te-am găsit, salcâmul meu drag! Şi aşa să te găsesc mulţi ani de aici încolo! Voi veni la tine de câte ori voi putea. Să mă aştepţi şi să te bucuri de întâlnire! (Se aşază pe o rădăcină cu spatele rezemat de tulpină şi priveşte împrejurimile. Pe drum venea nea Jean. Deşi se despărţiseră, cu timp în urmă, certaţi, îl primeşte cu bucurie): Să trăieşti, nea Jeane, îmi pare bine că te văd...
JEAN: Mă neică, să trăieşti şi tu şi bine ai venit, mă neică!
GEORGE (Îi ia seama bine şi-şi dă seama că s-a schimbat mult de când nu-l văzuse. Îl întreabă): Ce-i cu dumneata? Eşti slab sau mi se pare mie, că nu te-am văzut de atâta timp?
JEAN: Mă neică, sunt slab, ai văzut bine.
GEORGE: Eşti bolnav? De ce nu te duci la spital?
JEAN: Nu sunt bolnav. Sau aşa cred eu. La spital n-am timp să mă duc. N-am timp nici să mor... (Schiţează un zâmbet acru şi-l priveşte dintr-o parte): Acum, nu ne vedem capul de treburi, nici noaptea nu putem dormi, cu gândul la ce avem de făcut.
GEORGE: Cine? Dumneata şi ţaţa Leana nu puteţi dormi? Ce v-aţi propus să faceţi şi vă dă atâta bătaie de cap?
JEAN: Ei, noi? Aşa înţelegi tu? Partidul, nu noi, partidul nostru, care vrea să scoată ţăranii din sărăcie...
GEORGE (Dovedind în continuare neînţelegere): Partidul? Păi, ce ai dumneata cu partidul?
JEAN: Cum ce am? Şi eu sunt partidul! Şi ţaţă-ta Leana este partidul! Amândoi suntem membri de partid şi suntem în conducerea gospodăriei colective.
GEORGE. În conducere?
JEAN (Bătându-se cu cărămida în piept): Da, da, în conducere. Eu sunt socotitor, Leana este şefă de echipă. Avem funcţii, ce mai, ne-am ridicat.
GEORGE (Îl zgândăreşte niţel): Acelea nu sunt funcţii de partid şi nici de conducere în gospodăria colectivă.
JEAN: Ba sunt, dar nu ştii tu, sunt funcţii importante. Acum trecem la o acţiune mare, vrem să extindem gospodăria colectivă, să cuprindem toate satele şi pe toţi ţăranii. Acţiunea a fost declanşată la nivelul întregii ţări. Gata, a trecut timpul, am aşteptat destul...
GEORGE (Îngrijorat). Şi o să-i forţaţi, dacă nu vor vrea de bună voie?
JEAN (Categoric): Păi? este o altă soluţie? Ştii cum spunem noi? Nu ştii, te învăţ; nu poţi, te ajut; nu vrei, te oblig! Am ajuns la faza a treia, nu mai aşteptăm. Gata, mă neică, au avut timp destul să se lămurească!
GEORGE: Şi cum te vei uita în ochii oamenilor?
JEAN (Senin): De ce să mă uit, mă neică? Sau de ce să nu mă uit?
GEORGE (Enervat, explodează): Auzi, Măneică, dacă nu ţi-a spus nimeni până acum, îţi spun eu. Ascultă şi nu mă întrerupe. Toată viaţa ai fugit de muncă ca dracul de tămâie. De coarnele plugului n-ai ţinut, cu sapa n-ai dat, nu ştii să tai un pom, n-ai plantat o viţă-de-vie. Şi, acum, recurgi la minciună, la hoţie. Cu ce te-ai înscris în gospodărie? Cu o jumătate de pogon, iar pământul celălalt l-ai dat lui Viţu şi Miţei, dar continui să-l lucrezi, adică ţi-l lucrează alţii, şi-i iei roadele. Alţii vor fi forţaţi să bage hectare de pământ, pe care l-au cumpărat cu bani grei sau unii l-au plătit cu sânge, apărând ţara în războaie, atelaje, animale, tot ce-au agonisit într-o viaţă de om. Tu ştii cum se creşte un bou? Nu, că n-a avut neam de neamul lui Julea picior de animal pe lângă casa lui. Dar te-ai cocoţat în funcţie – auzi, am funcţie! – şi vrei să conduci pe cei care au fost cinstiţi o viaţă întreagă? Nu ţi-e ruşine? Eşti un hoţ, dar o să ţi se înfunde, te asigur eu!
JEAN: Ai grijă ce spui! Măsoară-ţi cuvintele. Nu ţi-e frică de mine?
GEORGE: Frică? Să nu te atingi de Mama, că o să cazi de pe punte, într-o noapte întunecoasă,când o să fie apă în Aninoasa şi o să fii beat. Dacă pici cu faţa în jos, nu te mai ridici în veci, acolo vei rămâne, iar oamenii vor scăpa de-o pacoste, de un căcănar. Aşa ai fost, aşa vei rămâne, aşa vei pieri: un parazit, un vierme, un limbric! Şi, acum, dă-i drumul, să nu te opreşti şi să nu te uiţi înapoi până treci de Dinică. Fă paşi! (Se ridică în picioare de pe rădăcina salcâmului).
JEAN (O ia la picior şi grăbeşte să treacă pe punte, dincolo).
*
BABA: Nenorocitul! Se poate spune că aţi trăit pe-un tăciune şi el să se comporte în halul ăsta...
MOŞUL: Homo homini lupus, ziceau strămoşii noştri latini prin gura poetului Plaut cu peste două mii de ani în urmă sau cum zic românii se mănâncă între ei ca câinii. Niciunul din şirul de tovi care mi-au tulburat viaţa n-a fost atât de rău ca tovul Limbric.
BABA: Nu te-ai temul, Moşule, că te-or da afară din slujbă?
MOŞUL. Nu. Puteau să-mi ia carnetul roşu de partid şi să mă excludă, cum au şi încercat, dacă îţi mai aduci aminte, dar de slujba mea nu se puteau atinge. Ştii de ce? Eram prea bun şi nu erau atât de nesocotiţi să se ia de un om care îşi făcea meseria la cel mai înalt nivel. Singura încercare de a mă sancţiona pe linie profesională a venit de la cei de la inspectorat, dar s-au făcut de ruşine.
BABA: Nici când i-ai dat palma fetei tovului mare de la regiune nu ţi-au trecut fiori reci pe şira spinării?
MOŞUL: Nu, Băbuţo. Din clipa aceea fata a trecut în detaşamentul meu şi nu s-a mai despărţit de noi până la sfârşitul taberei. La despărţire, a plâns în hohote. Efectul pe care l-a avut palma dată fetei l-am aflat peste douăzeci şi ceva de ani...
SCENA X
George, Chelnerul, Lidia, Copilul
GEORGE (Intră la o grădină de vară şi se aşază la o masă, să bea o bere. Vine chelnerul şi-i aduce berea. Soarbe o gură şi i se pare prea rece. O lasă să se mai încălzească. Peste puţin timp, revine chelnerul şi zice):
CHELNERUL: Tovarăşe George, cineva mi-a spus...
GEORGE (Glumind şi nu prea): De când suntem noi tovarăşi, tinere? Şi de unde ştii cum mă cheamă?
CHELNERUL: Iertaţi-mă, doamna de la masa aceea mi-a spus şi cum vă cheamă şi cum să zic. Deci, doamna aceea ar vrea să beţi o bere din partea dânsei şi o cafea. Şi vă roagă să vă duceţi la masa dânsei. Ce să-i spun?
GEORGE (Privind în direcţia arătată de chelner, vede la masă o doamnă cu un băieţaş. Doamna îi zâmbeşte şi ridică mâna dreaptă în semn de salut). Spune-i că nu beau, şi mai ales cu doamne pe care nu le cunosc.
CHELNERUL (Pleacă puţin ruşinat, se duce la doamna, stau de vorbă şi se reîntoarce): Sunt nevoit să revin. Vă rog să vă păstraţi calmul şi să ascultaţi ce spun. Doamna de acolo, pe care n-o cunosc mai bine decât vă cunosc pe dumneavoastră, mi-a spus că ar vrea să vă mulţumească pentru un bine pe care i l-aţi făcut cu peste douăzeci de ani în urmă. Nu ştiu despre ce este vorba. Plec şi, pentru că v-am deranjat şi v-am supărat, berea este din partea mea. Să vă fie de bine!
GEORGE. Stai, stai, tinere! Uite, ăştia sunt banii pentru bere. Spune-mi, acum, ce să fac ca să poată să...
CHELNERUL: Nu mi-a spus nimic. E treaba dumneavoastră şi descurcaţi-vă. (Pleacă).
GEORGE (Soarbe din halbă şi priveşte spre doamnă. Aceasta îi zâmbeşte şi-i arată locul liber de la masa ei, invitându-l în felul acesta să ia loc. Se hotărăşte şi se duce): Sărut mâna, Doamnă!
LIDIA (Se ridică în picioare, îi întinde mâna şi rosteşte un nume). Lidia-Lavinia. Numele dumneavoastră nu l-am uitat niciun moment, timp de peste douăzeci de ani...
GEORGE (Se uită la ea, nu-i era cunoscută şi este surprins de faptul că nu-i dă drumul de mână, ci o prinde între mâinile ei şi o priveţte şi pe faţăşi pe dos):???
LIDIA: Văd că numele nu vă spune nimic. Vă mai spun ceva, poate vă amintiţi. Mă uit la mâna asta, fiindcă cu ea mi-aţi dat o palmă într-un moment când cineva trebuia să-mi dea nu una, ci mai multe palme.
GEORGE: Doamnă, cred că faceţi o confuzie. Eu lucrez de vreo douăzeci şi cinci de ani cu copii, fiind profesor, poate că mai iau de urechi pe câte un neastâmpărat, poate că-l mai mângâi şi cu câte o palmă, dar nu lovesc o fată, ferească sfântul! Nu pot spune ce ar trebui să facă o fată ca s-o lovesc...
LIDIA: Eu nu vă reproşez nimic, dimpotrivă, vă mulţumesc pentru palma dată. Fiţi sigur că mi-aţi dat-o, o să vedeţi. Vă mulţumesc, pentru că palma dumneavoastră a făcut din mine un alt om, unul adevărat. Mi-am umit, prin comportamentul meu, mai întâi părinţii, apoi colegii şi profesorii. Ultima care m-a întrebat, observând schimbarea, a fost Doamna Dirigintă ce s-a întâmplat cu mine: „Un miracol, Doamnă Dirigintă, un miracol. Cineva mi-a dat o palmă, într-un moment când o ceream cu insistenţă prin tot ce făceam. Poate dumneavoastră, poate un alt profesor, poate un coleg ar fi trebuit să mi-o dea. Ca şi ai mei, n-aţi avut curajul să recurgeţi la un asemenea gest radical. S-a găsit un străin, un străin pe care l-am scos din pepeni printr-un gest nebunesc. Un copil întreg la minte n-ar fi făcut ceea ce am făcut eu. Să nu mă întrebaţi ce, că nu vă spun. El m-a văzut, m-a prins de mâini şi m-a strâns de-am crezut că-mi zdrobeşte oasele şi, apoi, m-a plesnit peste faţă cu palma. Cred că palma a pornit instinctiv, dar acum mă bucur că a venit. M-a coborât printre colegii mei, ştiu şi eu ce înseamnă să fii elev, îmi înţeleg într-un alt mod profesorii, înţeleg într-alt fel viaţa. Vă asigur de un lucru, Doamnă Dirigintă, niciodată nu voi mai fi ce-am fost, ci ceea ce sunt acum.Şi ceva mai mult... (Se opreşte din vorbit, îşi apleacă într-o parte capul şi se uită drept în ochii lui George, zâmbind larg)...
GEORGE: Doamna Lidia, eu...
LIDIA: Lidia. Aşa m-aţi cunoscut, aşa mi-aţi spus trei săptămâni de zile. Trebuie să vă spun că, de când mi-aţi dat palma, eu n-am mai plecat de lângă dumneavoastră.
GEORGE: Voiam să spun că nu-mi aduc aminte nimic. Şi, cu astea trei săptămâni, m-ai băgat în ceaţă de tot. mai dă-mi măcar un reper şi poate îmi revine memoria. Parcă sunt amnezic.
LIDIA: 1961. Tabăra Izvoare. Acolo, sus, în munţi, ne-am întâlnit, adică m-aţi găsit făcând un lucru de care o să-mi fie ruşine toată viaţa... Ei?...
GEORGE (Parcă i s-a luat un văl de pe faţă!): Oooo! Bată-te norocul să te bată, Lidia-Lavinia! Tu eşti fata care...
LIDIA: Eu, domnule Profesor. Aceea însă a rămas acolo, jos a coborât alta, noua Lavinia.
GEORGE: Mă bucur că te-am întâlnit, cum mă bucur când îmi întâlnesc foştii elevi. Întâlnirea noastră a fost efemeră, dar benefică. Nu palma mea a fost miraculoasă, miracolul a fost în tine, în psihicul tău foarte puternic care trebuia pus în contact cu alte realităţi, în puterea ta de discernământ, în voinţă. Nu te întreb ce-a fost la început în viaţa ta, mă bucur că ai avut puterea să te dezbraci de acea haină rea şi s-o arunci ca pe-o zdreanţă la gunoi. Meriţi felicitări...
*
BABA: Ai avut şi prieteni, Moşule. Niciodată nu te-ai simţit singur în lumea prin care ai trecut şi te-a întâmpinat nu de puţine ori cu ostilitate.
MOŞUL: Ţi-am spus de multe ori, Băbuţo, repet şi acum. Ştiu că-ţi face plăcere. Te-am avut întâi şi întâi pe tine, care mi-ai fost aproape în toţi aceşti 70 de ani şi, apoi, prietenii foarte apropiaţi. Mi-am însuşit nişte învăţăminte şi le-am respectat mereu: „Cine este fără prieteni este ca un trup fără suflet”, „Mai bine zece prieteni, decât un duşman”. Am avut însă în vedere şi zicala: „Prietenul omului este punga cu bani şi sacul cu mălai”.
BABA: Şi prietenii sunt şi ei fel de fel...
MOŞUL: Aşa este, dar ne bucurăm pentru cei pe care îi mai avem. Din păcate, pe unii ni i-a luat Dumnezeu, iar alţii şi-au întprs faţa de la noi. Şi pentru unii, şi pentru alţii – numai gânduri frumoase. Nu eram împreună noi, când Ion G. de la Baia Mare mi-a sărit în ajutor şi i-a spus două vorbe unuia de la raion, care dăduse ordin directoarei să nu mă primească la şcoală în data de 15 septembrie, pentru că am refuzat să mă duc director într-un sat din Codru.
BABA: Dar aveau aşa de mare putere?
MOŞUL: Nu aveam, dar şi-o luau singuri şi mizau pe faptul că niciodată corb la corb nu-şi scoate ochii. Era 14 septembrie, Băbuţo, a intrat tovul val-vârtej în şcoală, parcă îl jucaseră dracii pe burtă toată noaptea...
SCENA XI
Tovul Pop, George, Directoarea, cadre didactice
TOVUL POP (După ce intră în sala profesorală şi dă cu ochii de George): Tu ce cauţi aici? Şcoala ta este în altă parte, mâine încep cursurile şi tu nici n-ai văzut-o. Marş acolo! Directoareo, mâine nu-i permiţi să intre în şcoală, ai înţeles? Aşa păţesc cei care nu ascultă ordinile partidului. Să te înveţi minte!
GEORGE: Cu orice risc o să vă spun că acesta este un abuz grosolan şi se vor găsi în ţara asta şi oameni care vă vor spune că nu sunteţi partidul! Românii folosesc interjecţia marş pentru a alunga câinii. Eu nu sunt câinele nimănui, dar comportamentul de care daţi dovadă este câinesc...
TOVUL POP: Eşti obraznic...
GEORGE: Dacă sunteţi partidul, daţi-mi înscris că n-am voie să intru în şcoală mâine, pentru a-mi exercita dreptul constituţional de a munci...
TOVUL POP: Partidul nu dă înscrisuri. Du-te unde vrei! Directoareo, ne-am înţeles. Mâine sunt aici şi te zvântur şi pe tine, de nu te vezi! (Iese la fel cum intrase şi pleacă).
*
BABA: Şi-ai plecat la Baia Mare să-ţi cauţi de lucru, nădăjduind că vei găsi în tot Maramureşul un sătuc cu o şcoală care va avea nevoie de un profesor ca tine.
MOŞUL. Exact. Am coborât din tren şi-am pornit, pe jos, spre cartierul Săsar, să ajung la olteni şi să dorm la ei. Dumnezeu a avut grijă să mă întâlnesc cu Ion G. La trecerea de pietoni din spatele gării, mă prinde cineva de braţ...
SCENA XII
Ion G., George
ION G.: Bine că te-am prins, acum nu mai scapi de mine. Sunt cu maşina, te iau acasă la mine, o să-mi cunoşti nevasta şi fata şi mai povestim, că nu ne-am văzut de ceva vreme. Hai, hai ce mai stai pe gânduri! Te iau pe sus, dacă nu vrei să vii!
GEORGE: Măi Ioane, eu am probleme şi nu sunt dispus să fac vizite, deşi aş vrea din tot sufletul. Nu vezi cât de amărât sunt? Nevoia mă aduse la Baia Mare. Un nemernic de la partid îi dădu ordin directoarei să nu mă primească în şcoală mâine. De mâine voi fi şomer, poate primul şomer în socialism.
ION G.: Păi, ce-ai făcut? Ai fluierat în biserică? Lasă că-mi povesteşti pe drum. Eu sunt convins că tu n-ai făcut niciun rău şi ca să te liniştesc, te asigur – şi nu vorbesc prostii – ,te asigur că mâine vei fi la o şcoală în calitate de profesor. Eu vin cu tine la şeful secţiei de învăţământ şi-ţi fac catedră la şcoala mea. Te aduc în Baia Mare. Nu ştiu despre ce este vorba, dar îmi povesteşti pe drum...
*
MOŞUL: I-am spus toată tărăşenia cu direcţiunea şi cu urmările refuzului. Am ajuns acasă la el. Mi-a prezentat soţia, se scuză şi trece în biroul lui, unde avea şi telefonul. Sună centrala şi cere raionul de partid C.S. Era uşa deschisă şi am auzit totul.
SCENA XIII
Ion G.
Ion G.: Raionul de partid C. S. ? Sunt Ion G., îl vreau pe Pop O. Tu eşti Tavi? Nu zici nimic, taci şi asculţi. Amiteşte-ţi cine ai fost tu şi ce am făcut eu pentru tine. Vin de la Cluj şi am trecut printr-un sat, să-mi văd un prieten. Acestui prieten tu îi faci zile fripte. Mi-a povestit tot. Mâine te duci şi-i spui să rămână în şcoală şi-i ceri scuze. Apoi, îmi dai telefon că s-a rezolvat treaba şi, de-acum încolo, dacă îi poţi face bine, îi faci, dacă nu, îl laşi în pace. Ne-am înţeles? Până nu-ţi repari greşeala, nu-ţi spun servus, că nu meriţi...
*
MOŞUL: Atât a fost suficient. A venit în ziua următoare cu capul între urechi şi m-a felicitat pentru că n-am plecat, căci şcoala şi raionul au nevoie de un profesor ca mine. Îi spune directoarei să aibă grijă de mine, cum se poate mai bine, iar dacă am unele nevoi mai deosebite, să-i dea telefon şi va încerca să mi le satisfacă.
BABA: Ca să vezi! Zbirul s-a făcut mieluşel! Ce n-ai fi crezut cu o zi înainte! La noi ca la nimeni, Moşule...
MOŞUL: A fost, Băbuţo, îmi pare rău că Ion G. s-a stins prea devreme. Dar au rămas alţii, la care ne gândim cu drag amândoi, fiind departe. Îl poţi uita pe Ion de la Sibiu? Ţi-ai dat seama şi tu ce fel de om a fost şi a rămas. Pe Nicu şi Aurelia lui din Oltenia? Pe Ovidiu şi Lolita din Craiova? Pe Ilie şi Gică din Bucureşti?
BABA: I-ai lăsat la urmă pe cei de aici...
MOŞUL: Ăştia sunt de-ai casei, Bătrânico. Nu-i vezi cât de bine se simt când ne întâlnim aici şi stăm la un pahar de vorbă?!
BABA: Dar ne-au şi sărit în ajutor, când am avut nevoie, ai uitat, Moşule?
MOŞUL: Cum să uit, Margareta mea? Nici măcar perdaful pe care mi l-a tras Puiu nu l-am uitat.
*
SCENA XIV
Puiu, George
PUIU: Parcă ţi s-au înecat boii!...
GEORGE: Şi corăbiile, se mai zice.
PUIU: Păi, corăbii n-ai.
GEORGE: Dar boi am?
PUIU: În înţelesul real al cuvântului, n-ai, dar ai tu ceva, nu se poate să fii aşa! Ce este cu tine?
GEORGE: Tu n-ai văzut cum este vremea afară? Azi, mâine, poate ninge şi...
PUIU: Şi de când eşti tu cu vremea? Las-o dracului, să plouă, să ningă, să îngheţe. Nu eşti tu cu astea. Ce ai tu cu astea?
GEORGE: Ce ştii tu, Puiule? Te duci acasă, te dai pe lângă Niculinel, te culci, te scoli, te duci cu băieţii la una mică, la un biliard...
PUIU: Ei, şi? Pe tine te pune Miruna să ridici pietre de moară? Să cari lemne din pădure cu spinarea sau să muţi dealul ăla din spatele casei în altă parte? Mai lasă-le şi tu, că nici nu începe lumea cu tine, nici nu se sfârşeşte. Mai ieşi şi tu în lume, ia-o şi pe Miruna şi mai veniţi şi pe la noi...
GEORGE: Mai du-te cu Miruna şi copiii şi scoateţi pătrunjeii, păstărnacii şi morcovii din faţa gării de la Benesat. Curăţă-i de frunze, pune-i în lăzi şi predă-i la ceape. Pe vremea asta!
PUIU (Mirat tare): Ce să faceţi, măi?
GEORGE: Ce-ai auzit. Nu ne-am terminat lucrul la ceape, de aia mă frământ eu din cauza vremii.
PUIU: Mai aveţi de lucru?
GEORGE. Mai.
PUIU: Păi, dacă nu ştii de ce-s buni prietenii, ce să-ţi fac eu? Ţi-am mai spus, de câteva ori, că eşti un căcăcios, dar chiar mă convingi că eşti. Du-te acasă şi spune-i Mirunei că duminică dimineaţa suntem la voi. Spune-i numai, că ştie ea ce are de făcut. Are minte de ardeleancă, nu de oltean ca tine, care nu vrea să deranjeze pe nimeni. Nu mai vorbeşti cu altcineva, lasă pe mine. Măi, măi, îmi vine să-ţi trag o înjurătură, dar te las pe gura celorlalţi. Ştii tu cum este când intri în gura lui Dan.
GEORGE. Puiule, tu prunc de popă, lucrezi duminica?
PUIU: Nu-mi purta tu de grijă. M-a învăţat pe mine tata, şi socrul, că şi el este preot, ce este bine să fac şi ce nu este bine. Şi când. Lucrez, nu te teme, şi toată ziua, dacă trebuie. Gata, am terminat. Destul.
*
BABA: Da, te-a cam săpunit. Dar ai şi plâns duminică dimineaţă, când au venit băieţii, cum promisese Puiu.
MOŞUL. Păi, cum să nu plângi, Margareta mea, când îţi vin în casă nişte prieteni şi-şi aduc demâncare de acasă? Când l-am auzit pe Puiu că a adus pâine şi altceva, că s-au gândit că nu avem, lacrimile au pornit instantaneu. Lacrimile şi înjurăturile cu adresă precisă, adresate tovului din fruntea ţării, care se credea Dumnezeu. Iată unde ne adusese socialismul multilateral dezvoltat! Vai de neamul românesc şi de genialii lui conducători!
BABA (Dând din mână a lehamite): Să-i lăsăm în plata Domnului, Moşul meu drag, şi să ne vedem de zilişoarele pe care le mai avem. (Închină cu Moşul şi bea. Copilul închide cartea şi se ridică în picioare, moment în care se lasă încet cortina).
S F Â R Ş I T
Grigorie M. COITORU