Primim de la Vasile Bele: MONOGRAFIA SATULUI CHIUZBAIA – după Teofil Rădulescu-Cherecheș

IN MEMORIAM – TEOFIL RĂDULESCU CHERECHEȘ

(partea I)

Învățătorul TEOFIL RĂDULESCU CHERECHEȘ - a lăsat moștenire satului Chiuzbaia, un impresionant și foarte valoros document istoric. Este vorba despre o monografie a acestui sat – Chiuzbaia. În calitate de chiuzbăian am așteptat ani la rând ca cineva din acest binecuvântat sat să ia o atitudine serioasă de a publica acest volum aflat în manuscris. Personal, am avut o încercare, de acest fel, dar la aceea vreme nici nu aveam manuscrisul la îndemână, iar când l-am căutat prin sat, știind despre existența lui, m-am întâlnit de fel de fel de prejudecăți. Mi-am dorit ca acest document- monografic să vadă lumina tiparului din respect pentru chiuzbăieni, din respect pentru Școala generală din Chiuzbaia, din respect pentru elevii de aici – cei care au fost și cei care sunt și vor fi – din respect, nu în ultimul rând pentru DASCĂLII care au slujit de-a lungul anilor aici, în Chiuzbaia. Mi-am dorit să fie tipărit acest manuscris din respect pentru AURELIA și TEOFIL RĂDULESCU-CHERECHEȘ. Nu cred că învățătorul a scris toate acestea pentru a fi uitate, sau pentru a se așeza praful pe ele. Nu pot să cred că acesta să-i fi fost gândul. E un număr IN MEMORIAM – AURELIA și TEOFIL RĂDULESCU, știind că în acest moment se bucură printre stelele cerului. Aici, în Chiuzbaia, școala a dat valori și a dat valoare. Poate, cândva, se va întâmpla să se scrie și despre valorile acestui sat pentru că se merită. E meritul dascălilor, e meritul fiecăruia pentru că în Chiuzbaia ,,s-a făcut școală adevărată”. Respect pentru toți cei care iubesc acest sat. Respect pentru toți cei care gândesc moral ori au principii sănătoase despre viața satului Chiuzbaia.

Vasile Bele – fiu al satului Chiuzbaia

CHIUZBAIA –

vatră de spiritualitate, leagăn şi scut de apărare.

Monografia satului Chiuzbaia –

după Teofil Rădulescu-Cherecheș

                                  

                                                Cuvânt înainte                                    

Închin această carte, în amintirea înaintașilor, eroilor, haiducilor, memorandiștilor, revoluționarilor, patrioților, legendarilor și tuturor luptătorilor politici și de pe fronturi, care au dispărut de mult în negura mohorâtă a trecutului, care prin atitudinile lor hotărâte s-au afirmat în decursul veacurilor cu jertfa vieții lor, pentru eliberarea națională și înlăturarea iobăgiei feudale de pe plaiurile Chiuzbăii.

Adunat-am într-un umil buchet, unele aspecte ce au frământat populația satului în urmă cu câteva secole și până în zilele noastre.

În acele oscilații ale trecutului s-a urmărit promovarea și răscolirea unor datini și obiceiuri străvechi ale înaintașilor noștri, îmbogățind patrimonial contemporan cu cel din trecut în folosul culturii noastre materiale. Am căutat să scot în evidență trecutul de luptă al înaintașilor, luptele lor sociale, dezvoltarea culturii spirituale în decursul veacurilor.

Documentele care însoțesc această carte vor rămâne ca niște mărturii ale trecutului care au creat largi posibilități de a reînvia și a scoate la lumină un șir de fragmente ale faptelor petrecute, unele mai noi, altele demult apuse. Aceste crâmpeie vor rămâne nemuritoare din jocul dramatic al satului de sub poalele de păduri ale Ignișului, în evoluția frământatei vieți a locuitorilor ce au trăit în decursul secolelor în simpaticile cămine construite din bârne de fag și acoperite cu paie, pentru a pune în fața cititorilor o imagine cât mai luminoasă privind trecutul istoric, politic și economic al locuitorilor ce s-au născut, au trăit și au murit în satul Chiuzbaia.

Fotografiile, fotocopiile și documentele din această monografie sunt mărturii apuse ale unui popor de mineri, ciobani și tăietori de pădure din trecutul îndepărtat al satului, care au luptat în decursul veacurilor în mijlocul unor furtuni fără precedent din istoria unui sat de iobagi.

Căutatu-s-a pe cât a fost posibil, să se scoată la lumina zilei faptele înaintașilor noștri pentru a ne înclina cu tot respectul în amintirea generațiilor care au apărut și au dispărut ca o negură rece a trecutului.

Aducem un omagiu de recunoștință numeroaselor rânduri de oameni care s-au perindat pe aceste plaiuri, rămânând în sufletele noastre amintirea valoroasă a documentului în arta scrisului, lăsând urmașilor aceleași drumuri de legendă care se pierd în eternitate.

                                                                                               

                                                Autorul

 ISTORICUL SATULUI CHIUZBAIA

             Într-o pitorească vale înconjurată de dealuri şi munţi, la distanţa de 14 kilometri, pe şoseaua ce leagă cele două oraşe: Baia Mare şi Baia Sprie, un drum accesibil, se desparte în dreapta pădurii de stejar şi călătorul ajunge în satul Chiuzbaia, un vechi centru minier, pomenit în documente cu mulţi ani în urmă. Ori din ce parte vei intra în Chiuzbaia vei întâlni un peisaj de o rară frumuseţe.  

             Dacă priveşti gospodăriile satului Chiuzbaia, din orice parte, vei avea impresia că satul nou, reînviat, n-ar avea o vechime atât de mare. Dar cum timpul macină anii şi natura schimbă trecutul prin risipirea lucrurilor vechi, acoperindu-le cu plante şi arbori noi, tot aşa şi lucrurile vechi sunt îndepărtate de către oameni, înlocuindu-se cu altele noi care apoi vor deveni vechi peste câţiva ani. Dar dacă vei scormoni memoria bătrânilor şi documentele vechi, vei constata că satul Chiuzbaia are un trecut foarte îndepărtat.

          Aşezat de-a lungul văii Sf. Ioan, înconjurat de dealuri împădurite, la o depărtare de 7 km., de Baia Sprie, sub poalele muntelui Igniş, a înfruntat vijeliile vremii, foametea şi invaziile. Deşi izolat de lume şi civilizaţie, a rezistat dârz sub scutul codrilor de fag. Primele aşezări miniere ale satului se pierd în veacuri depărtate.

              De unde şi-a luat denumirea de ,,CHIUZBAIA”, încă nu s-a găsit astfel de documente. Unele date arată că la început s-a numit: ,,KIZBAIA”,

apoi ,,KIZBAIE” şi pe la anul 1706 - ,,KIZBANYA”.

În anul 1730 satul s-a numit ,,KISBANYA”.

În anul 1770 era găsit în unele registre ale parohiei sub denumirea de ,,CHIUDZBAIA”.

În registrele parohiei din anul 1810 satul se numea ,,BANYAKIZ”.

În anul 1832 ,,KIZ BANYA”, iar în anul 1857 ,,KIZBAIE”.

Pe la anul 1860 denumirea oficială a satului era: ,,KISBANYA”, iar în limba locuitorilor: ,,CHIUZBAIE”.

În anul 1864 învăţătorul Bretan scria pe acte oficiale: ,,CHIUZU-BAIA”.

În anul 1921 satul dintre dealuri este denumit: ,,CHIUZBAIA”.

          Se crede că primii locuitori care s-au aşezat în această văgăună ascunsă de munţi şi dealuri au fost minerii ce se ocupau cu extracţia minereului din adâncul dealurilor înconjurătoare. Şi astfel din tradiţie a rămas că cei mai vechi mineri sunt din Chiuzbaia şi scot cele mai bogate zăcăminte din dealul Chiuz.

          Acest deal cu o înălţime de 870 metri, este situat în partea de sud-vest a satului. După numele acestui deal şi-a luat satul denumirea de CHIUZ-BAIA. ,,CHIZ” era denumirea minereului scos din mină şi fiindcă din el se scurgea a apă de culoare galbenă, cunoscută sub denumirea de ,,apă chizoasă”, iar ,,BAIA” – ,,baie de plumb”, cu minereul pe care-l scoteau băieşii din dealul respectiv.

            Astfel locul de muncă era dealul Chiuz, iar muncitorii se numeau băieşi.

Dacă un muncitor era întrebat unde lucrează şi ce meserie are, răspundea: ,,Lucrez în Chiuz şi sunt băieş!”. Unificându-se într-un cuvânt şi locul de muncă şi specialitatea muncitorului în aceea  de CHIUZBAIA din care reieşea că lucrează în Dealul Chiuz în calitate de băieş. Înmulţindu-se numărul muncitorilor ce scoteau minereul din Dealul Chiuz s-au gândit că ar fi bine să-şi construiască locuinţe în imediata apropiere de băi. Şi astfel băieşii îşi ridicau case din bârne de fag şi le acopereau cu şindrilă. În felul acesta a luat naştere satul CHIUZBAIA.

              Primele aşezări erau pe  Valea Tulburii, iar locuitorii se ocupau cu mineritul, alţii s-au aşezat în Hlube şi se ocupau cu creşterea oilor. Mulţi locuitori văzând că scoaterea minereului este o ocupaţie mai rentabilă decât păstoritul au părăsit oile şi se angajau ca băieşi, mult mai aproape de locul de muncă şi de topitorii.

              În anul 1609 principele Transilvaniei Batory Gabor emite diploma de privilegiu privind oraşele Baia Mare şi Baia Sprie incluzând şi satul de mineri din KISBANYA, care este apoi întărită de către Leopold I şi succesorii săi.

              După denumirea oficială a satului CHIUZBAIA în KIS-BANYA reiese în limba statului maghiar că localitatea se găseşte în raza de acţiune a oraşului NAGY-BANYA adică BAIA MARE şi FELSO-BANYA adică BAIA-DE-SUS şi că locuitorii au ocupaţii asemănătoare, de aceea îi numele de KIS-BANYA, adică BAIA MICĂ.    

            În jurul anului 1710 reiese dintr-un document de la Muzeul oraşului Baia Sprie că ,,satul aşezat între dealurile Chiuz, Măgura, Poca, Cionca şi muntele Igniş, poartă denumirea de KIZ BANYA”, vechimea satului fiind amintită cu multe veacuri în urmă.

              În ziarul Nagybanya es videke din 22 mai 1904 profesorul gimnazial din Baia Mare, Lucaczi Gyorgy scrie că: ,,Făcând o excursie pe Rozsaly, sub poalele căruia se găseşte satul KIS-BANYA, am cercetat Dealul Măgura şi Dealul Mic unde am găsit urme de minerit din timpul romanilor”. În urma lui, un preot greco-catolic făcând cercetări mai minuţioase a găsit o lampă ceramică în formă de fonţă între Măgura şi Dealul Mic, pe care a predat-o Muzeului oraşului Baia Mare.

Profesorul Lucaczi Gyorgy menţionează că dacii au lucrat în minerit şi după retragerea romanilor, în minele de la Măgura, Chiuz şi Dealul Mic.

              În secolul al XII – lea Chiuzbaia era deja o aşezare organizată după anumite obiceiuri romane, deschizând noi mine şi exploatându-le pe cele vechi rămase de la daci.

              Între anii 1237 – 1239, înainte de invazia tătară, în Chiuzbaia exista o populaţie omogenă cu parohie proprie.

              Astfel triburile dacilor liberi, cuib de vulturi rămaşi în afara stăpânirii romane, au început să scoată minereul din dealuri şi au întemeiat topitorii pe Valea Sf. Ioan, între Chiuz şi Măgura. Aceste topitorii au atras atenţia conducătorilor oraşului Mons-Medius, cum se numea oraşul Baia Sprie pe la anul 1329 şi au căutat să ocupe ,,aşezarea dintre dealuri” şi să o supună, atât populaţia cât şi bogăţiile ei. De aici au început pregătirile pentru afilierea satului Chiuzbaia sub oraşul Mons-Medius.

              Mai târziu, prin anumite promisiuni favorabile şi prin presiuni şi ameninţări, satul de ciobani şi mineri, Chiuzbaia, devine o colonie a oraşului, până după Revoluţia de la 1848, când în urma unor numeroase procese purtate pe la Viena, s-a eliberat de sub dominaţia oraşului Baia Sprie.

              În urma înfrângerii de la Mohacs din anul 1526, Ungaria este îngenuncheată şi devine paşalâc turcesc. Turcii stăpânesc centrele principale  ale  Ungariei  care   aduceau mai mult venit agricol şi industrial ocupanţilor.

              Totuşi, anumite judeţe sau regiuni rămân în afara ocupaţiei otomane. Habsburgii profitând de aceasta, caută să pună stăpânire pe terenurile neocupate. Şi stfel la 24 august 1572 trupele habsburgice invadează o parte din judeţul Maramureş, teritoriu care n-a fost ocupat de turci. O dată cu ocuparea acestui teritoriu habsburgii ocupă satul Chiuzbaia pentru a  pune stăpânire pe topitorii. Oraşul Baia Sprie, sub a cărui administraţie se găsea Chiuzbaia, caută să intervină cu hotărâre contra acestei invazii, dar fără niciun rezultat, deoarece este ameninţat că dacă va interveni, fie pe cale diplomatică, fie cu forţe armate, va fi şi el cucerit şi toate bogăţiile vor fi trecute sub administraţie habsburgică. Şi  astfel satul  Chiuzbaia

este ocupat definitiv de habsburgi. Topitoriile sunt controlate de administraţie străină, care obligă pe mineri şi pe locuitorii satului la o muncă forţată în aprovizionarea  topitoriilor cu minereu.

              Între anii 1480 – 1570 topitoriile funcţionează normal. Minereul este adus cu caii de la Vârful Herjii, Dimitria şi Loizius, pe Cărarea Runcului în partea de nord a Chiuzului şi în partea de vest a satului. Cărarea aceea a fost săpată anume pentru acest scop. Coloanele de cai, cu şei de lemn, pe care erau aşezaţi sacii de cânepă în care se găsea minereul, coborau la Vârful Groapelor prin grădina lui Costănel, ajungeau în mijlocul satului unde  se  găsea  topitoria  cea mai mare, pe locul unde azi este clădit Căminul Cultural. Aici se lăsa o parte din încărcătură, a doua parte se ducea mai la vale, aproximativ 500 de metri, la locul unde se adună Vâlceaua Pochi cu Valea Sfântului Ioan. A treia parte se ducea mai departe în sus, în locul  unde există o moară pe apă. Pe acest loc se găseşte şi azi zgură destulă. Coloanele a patra şi a cincea se duceau şi mai sus pe vale, în locul numit După Dâmb. Alte două topitorii erau pe Valea Chiuzbăii în apropiere de Valea Bulatului şi alta la Strunga Râturilor.

Aşadar, în Chiuzbaia au funcţionat, în total, 7 topitorii. Zgura de la aceste topitorii era folosită de către locuitorii satului ca bază la construirea cuptoarelor. Ea se mai găseşte şi azi în toate locurile unde au existat topitorii. După ocuparea acestor instalaţii rudimentare de către habsburgi în anul 1572 ele îşi măresc  capacitatea de prelucrare pe 3 schimburi.

              Întoarcerea cailor după minereu se făcea în dreptul unde coboară uliţa noroioasă de la Cionca. Coloanele de cai, treceau Valea Chiuzbăii şi mergeau de-a curmezişul după minereu. Aceasta se făcea pentru ca caii încărcaţi să  nu se întâlnească laolaltă cu cei fără încărcătură, fiind poteca îngustă, săpată în dealul prăpăstios al Chiuzului. Deci, era un sens unic în transportul minereului. Unii localnici care nu aveau cai, aduceau minereul pe umăr în saci de in.

              Vestea mineritului din bazinul Băii Mari era recunoscută în întregul teritoriu dominat de habsburgi. Minerii pe lângă cota ce o datorau statului mai erau obligaţi şi cu plata impozitelor.

În anul 1452 guvernatorul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara, solicită cota de minereu şi vine personal la Baia Sprie, unde găseşte la biserică o orgă renumită pe care o apreciază cu multă pasiune. El cumpără această orgă în contul minereului ce trebuia să-l dea minerii din oraşul Baia Sprie. Pe lângă aceasta aduce hotărârea ca minerii să fie scutiţi de impozite. Pentru această orgă stăpânirea a renunţat la ,,urbura regală în aur” şi a donat-o pentru construirea bisericii catolice din Baia Sprie.

              Orga este dusă la cetatea Joja. Urgia dezastrului din Primul Război Mondial distruge complet această orgă împreună cu cetatea care arde până în temelii.

              Înainte de moartea lui Iancu de Hunedoara, pe la anul 1455 satele de mineri Chiuzbaia şi Cavnicul sunt trecute sub dominaţia oraşului Baia Sprie care pune stăpânire pe minereul celor două localităţi. De la această dată şi până în anul 1848, Chiuzbaia duce o luptă continuă cu oraşul Baia Sprie.

              Topitoriile din Chiuzbaia funcţionau cu multe secole în urmă. Ele sunt amintite cu 276 de ani în urmă de la ocuparea lor de către administraţia habsburgică, când Ludovic Koshuth hotărăşte, în anul 1848, ca topitoriile de la Baia Sprie şi Chiuzbaia să asigure producerea prafului de puşcă pentru armata revoluţionară, care începe a se organiza în partea de sud şi vest a oraşului Baia Mare.

              După căderea lui Gabriel Bátory – principele Transilvaniei şi Radu Şerban – domnul Ţării Româneşti, în anul 1611, se formează o alianţă între voievozii celor trei ţări. Turcii încurajează pe Radu Mihnea în Ţara Românească şi pe Ştefan Tomşa – domnul Moldovei precum şi pe Gabriel Bethlem – principele Transilvaniei.

              Această alianţă era sprijinită de turci împotriva habsburgilor. Împăratul Austriei cât şi Gabriel Bethlem caută să ocupe oraşele Baia Mare şi Baia Sprie cât şi împrejurimile miniere pentru a le exploata. Bethlem Gábor pune un accent deosebit pentru încurajarea meşteşugurilor, comerţului şi în special pe dezvoltarea mineritului. 

              În acest scop, în anul 1615, Bethlem Gábor, voievod de Transilvania, duce tratative cu Împăratul pentru a pune stăpânire pe minele din Baia Sprie şi Baia Mare, iar pe Ferdinand îl propune ca guvernator al întregului teritoriu care cuprindea zona minieră din jurul oraşelor Baia Mare şi Baia Sprie. În anul 1624 el vizitează centrele miniere de la Baia Mare şi Baia Sprie. Cu această ocazie muncitorii de la topitoriile din Chiuzbaia cunosc o ascensiune materială îmbucurătoare. Topitoriile se înmulţesc. Drumul pe Valea Chiuzbăii se pietruieşte şi materialul topit este transportat la Baia Sprie cu mai multă uşurinţă. În urma păcii de la Linţ, din anul 1645, conducerea Transilvaniei ajunge sub Gheorghe Rákoczi I care neglijează complet mineritul şi astfel comerţul este slăbit. În aceste împrejurări minerii din Chiuzbaia sunt sărăciţi şi descurajaţi.

            În anul 1645 principele Gheorghe Rákoczi I primeşte de la Ferdinand al III – lea ca domeniu oraşul Baia Sprie. După trei ani, adică  în primăvara lui 1648, principele vizitează oraşul Baia Sprie. Iobagii din Chiuzbaia, care erau subordonaţi oraşului sunt impuşi să predea oraşului Baia Sprie 12 saci de ovăz pentru întreţinerea cailor ce însoţeau coloana lui Gheorghe Rákoczi I.

            În anul 1658 Gheorghe Rákoczi II, principele Transilvaniei, Gheorghe Ştefan - domnul Moldovei, şi Constantin Şerban – domnul Ţării Româneşti, organizează o coaliţie războinică îndreptată împotriva Poloniei cu scopul de a fi liniştiţi din partea de nord, ca apoi să-şi îndrepte forţele unite împotriva turcilor. Dar evenimentele aduc surprize neaşteptate. Polonii distrug oştirile coaliţiei. Cei doi domni români sunt înlocuiţi cu alţii din ordinul turcilor. Ei pribegesc prin părţile de nord ale Transilvaniei căutând să-şi organizeze armate de mercenari pentru a-şi recâştiga domeniile de unde au fost alungaţi. Iobagii români ca să scape  o dată de obligaţiile feudale şi de desele incursiuni  turceşti şi tătăreşti se angajează, cu multă bucurie, ca mercenari în armatele lui Constantin Şerban şi Gheorghe Ştefan.

              La primul apel, din satul Chiuzbaia şi-au anunţat înrolarea în armatele voievozilor români mai mult de jumătate din oamenii satului capabili de a purta arme ca să scape de iobăgia oraşului Baia Sprie.

              Nobilimea maghiară şi austriacă înspăimântată de aceste evenimente frânează brusc această acţiune aducând o serie de hotărâri prin care interzic înrolarea în armata voievozilor români, sub ameninţarea cu pedepse capitale, iar cei doi voievozi români să fie alungaţi de prin părţile Sătmarului unde se găseau în acel timp căutându-şi mercenari. În urma acestor evenimente, conducerea oraşului Baia Sprie sondează populaţia satului Chiuzbaia ca să descopere pe oamenii care au intenţii de a părăsi satul şi a se angaja ca mercenari în armatele voievozilor români. Lista lor a fost păstrată multă vreme în casa de fier a oraşului Baia Sprie.

              La numai doi ani după aceste evenimente, în anul 1660, tătarii năvălesc făcând mari stricăciuni şi jafuri prin satele din jurul oraşului Baia Sprie. O dată cu năvălirea tătarilor, tabăra turcească din Oradea se îndreaptă spre oraşele Baia Mare şi Baia Sprie pentru a le jefui. Căpetenia turcilor Ali Paşa, se apropie de perifiile oraşelor după ce pustiiră totul pe unde trecură. În aceste împrejurări critice este chemată la luptă populaţia satelor care nu se găseau sub raza de acţiune a trupelor turceşti. Conducerea oraşelor  Baia Mare şi Baia Sprie vede că o împotrivire asupra forţelor turceşti ar fi riscantă şi atunci dezastrul ar fi de neînlăturat şi aduce o hotărâre prin care se obligă să dea cele 10.000 de taleri pe care-i pretindeau turcii şi astfel să scape oraşele de dezastru.

              Invaziile turceşti asupra satelor din jurul oraşelor Baia Sprie şi Baia Mare se ţin lanţ. Ei jefuiesc sate întregi lăsând ruini în urma lor.

              În anul 1683 comandantul turc Ahmed Aga din Bihor cere oraşelor să trimită mai multe care cu câte 4 boi căci altfel  vor invada oraşelor.  Carele şi boii sunt trimişi. O pereche de boi şi un car nou sunt rechiziţionate din satul Chiuzbaia la care au contribuit întreaga populaţie a satului.  În acele vremuri de grele încercări încep şi luptele religioase între catolici şi reformaţi care au atras după ele  dărâmarea întăriturilor de apărare a oraşului Baia Mare. Întregul teritoriu al Transilvaniei devenise o scenă de luptă între puterile otomane şi habsburgice. Minerii săraci din Chiuzbaia se găseau sub dominaţia habsburgică încă din anul 1572. liniştea zilei de mâine nu era asigurată. În toiul acestor evenimente politice, masele populare de la porţile Zalăului şi până la îndepărtata Borşă a Maramureşului se organizează şi se răscoală sub îndemnul lui Francisc Rákoczi II. În fruntea răsculaţilor se găsesc mari căpetenii ale ţărănimii: Grigore Pintea din Măgoaja şi Alexandru Lupu din Baia Borşa.

              Nu este exclus ca în rândurile celor aproape 7.000 de haiduci conduşi de Pintea să nu se fi găsit şi ciobani din Chiuzbaia care vărau şi iernau pe Igniş şi pe luncile Izvoarelor pe unde Pintea Grigore a trecut de multe ori ţinând sub observaţie  Sighetul şi Baia Mare. În anul 1923, vechiul cioban Bele Antonie, în vârstă de 88 de ani, spunea:

              ,,Când eram de 9 ani, bunicul meu, Simion,  ne povestea că a auzit cuvintele tatălui său Elisei că atunci când era el cioban pe Valea Ştedii şi pe Valea Runcului, trecea pe la ei un voinic spătos, îndesat, cu ochii pătrunzători, numit Pintea Grigore, însoţit de o gardă a lui, pe care îl admirau ca pe un mare viteaz. Se oprea pe la stâne în Izvoare şi pe Igniş unde cumpăra caş şi urdă cu bani de aur. Ciobanii erau bucuroşi să-l aibă de oaspete cu întreaga lui ceată, tăind miorile cele mai tinere pentru a-i ospăta şi a se întovărăşi cu ei.   

              Pistoalele străluceau la brâu, iar flintele cu ţevile lungi le rezemau de răzlogii staulului. În căciulile lor mâţoase aveau aninate ferecuţa, culeasă dintre stânci, mereu verde. Ciobanii cei tineri îi îndrăgeau nespus de mult. Mulţi se duceau cu ei, lăsau coliba şi oile şi înapoi nu se mai întorceau”.

              Minerii oraşului Baia Sprie şi Chiuzbaia sunt din nou puşi la impozite de către stat. Astfel, în anul 1741, Maria Tereza, împărăteasa Austriei, dă aprobare ca oraşul Baia Sprie să devină oraş liber, regesc, cu drept de consiliu şi cu dreptul de a încasa impozitele de la Baia Sprie şi Chiuzbaia, iar conducerea minieră să plătească impozit statului din fondurile ei proprii. În acest scop, exploatarea ,,Terezia” aparţine administrativ împărătesei Maria Tereza a cărei nume îl poartă şi azi. Oraşul Baia Sprie nu era subordonat judeţului, fiind oraş liber, regesc. El era subordonat curţii regeşti din Viena.

              Spre deosebire de Chiuzbaia, Tăuţii de Sus nu suferă nicio urmărire din partea oraşului Baia Sprie, datorită faptului că nu posedă perimetre cu zăcăminte minerale. Până în anul 1406 Tăuţii de Sus era proprietatea Familiei Girod din Baia Mare. Această familie stăpânea întregul teren pe care erau aşezate puţinele case ale satului. În anul 1408 Girod botează satul după numele lui, ,,Girod-falu”, iar mai târziu ,,Girod-totfalu”. În acel an familia Girod se mută la Budapesta şi vinde moşia Girod-totfalu cu case cu tot baronului Onachim Ianoş pentru suma de 600 de florini de aur. Acest Onachim Ianoş a crezut că va găsi zăcăminte miniere în împrejurimile satului, fiind vecini cu Chiuzbaia şi Baia Sprie. Dar n-a găsit nimic şi atunci donează această moşie bisericii minorite din Baia Mare care colonizează în Tăuţii de Sus mai multe familii de minoriţi a căror existenţă se menţine şi azi.

              În anul 1693 se construieşte biserica reformată din Baia Sprie. Întreaga ei construcţie a fost făcută din lemn, la care au lucrat numai cioplitori din Chiuzbaia sub ordinele meşterului Szasz Laszlo. În locul acestei biserici, în anul 189o, se construieşte actuala biserică reformată care există şi azi.

              Locuitorii satului Chiuzbaia luptau din răsputeri pentru a se scăpa de dominaţia oraşului Baia Sprie. Ori, Baia Sprie, avea tot interesul ca satul să fie subordonat oraşului pentru bogăţiile sale minerale. Minerii nu-şi puteau desface minereul extras decât prin intermediul oraşului Baia Sprie. În aceste împrejurări, locuitorii satului trimit o jalbă judeţului prin care cer ca să fie independenţi de oraşul Baia Sprie. În vremea aceea apare o lege prin care aşezămintele miniere pot să fie cumpărate de la stat şi să devină proprietate personală. O familie bogată din Viena cu numele Lisbona Geler, cumpără, fără să vină la faţa locului, întreg perimetrul minier de la Chiuzbaia.

              La 26 noiembrie 1612 comandantul cetăţii Chioarului, căpitanul Szilagyi Ianoş, dă împuternicire oraşului ca să alipească definitiv satul Chiuzbaia de oraşul Baia Sprie. Locuitorii se revoltă şi se opun cu îndârjire. Este prima revoltă din ţară. Ei dau în judecată această acţiune. După 12 ani de dezbateri, procesul este pierdut şi în anul 1624 austriacul Lisbona câştigă întregul teritoriu de la Samoşedi până la Izvoare. Astfel, Chiuzbaia intră în perimetrul oraşului care este administrat de către căpitani regeşti, devenind o colonie minieră a oraşului Baia Sprie.

              Pe la anul 1643, toate aşezările miniere erau comandate de căpitani şi locotenenţi regali. Comandantul garnizoanei Chiuzbaia, era locotenentul Daniel Ianoş. Către sfârşitul verii vine la Baia Sprie ca să-şi ia călăuză şi căruţă pentru a veni la Chiuzbaia după birurile mineritului. Dar conducerea oraşului n-a voit  să se încurce cu el şi să vadă depozitele de vinuri, pescăria şi topitoriile de la Chiuzbaia, deoarece oraşul care era bântuit şi invadat de diferite bande organizate, îşi depozitează unele bogăţii la Chiuzbaia unde erau mai ferite de lăcomia invadatorilor. Şi astfel, locotenentul regal Daniel este reţinut la Baia Sprie unde i se înmânează doi taleri mari de aur, ca să lase în pace birurile de la Chiuzbaia.

              În anul 1589 polonezii, de o parte, şi cehii, de alta, atacă oraşul Baia Sprie, strâng toate bogăţiile şi apoi aprind oraşul. Cherecheş Petru din Chiuzbaia care era în Consiliul Orăşenesc Baia Sprie a adunat aproape întreaga populaţie a satului pentru a ajuta la reconstrucţia oraşului, pe care-l distruseseră invadatorii. Conducerea oraşului a prevăzut aceste jafuri, fapte pentru care a deplasat la Chiuzbaia întreaga cantitate de vin şi peşte.

              Între anii 1612 – 1626 în Chiuzbaia se găseau multe pivniţe pentru depozitarea vinurilor şi multe pescării care aduceau un mare venit oraşului. Locuitorii din Chiuzbaia continuau să se ocupe cu mineritul, creşterea oilor şi tăiatul în pădure.

              Pe la sfârşitul  secolului XVII starea locuitorilor era satisfăcătoare din toate punctele de vedere. Începe să apară tendinţe de îmbogăţire. Locuitorii prevăzători îşi împart munca după un anumit plan pentru a câştiga cât mai mult. Bărbaţii lucrau mai mult la minerit şi la tăiatul stânjenilor în pădure, iar femeile şi copiii se ocupau cu creşterea oilor şi vitelor. Astfel, în scurt timp, satul Chiuzbaia dispune de mii de oi. Brânza de Chiuzbaia se vindea pe pieţele din Viena şi Budapesta, de unde veneau comercianţii care o cumpărau, în cantităţi mari, cu preţuri ridicate, fiind de o calitate superioară şi o expediau spre metropole, în berbinţe potrivite, construite din doage de brad şi fag. Încep a se forma primele clase antagoniste. Unii se ridică, angajându-şi slugi şi sporul creşte zi de zi. Populaţia este mulţumită, veselă şi cu multă dragoste de muncă.

              Dar, după cum spune proverbul: ,,După bine, vine şi rău!”, în anul 1710, prin lunile iunie, iulie şi august, în Chiuzbaia şi împrejurimi izbucneşte o boală molipsitoare care seceră multe vieţi. Oamenii mureau cu zecile. Erau case în care se aflau doi morţi în aceeaşi zi. Ciobanii mureau la stâne şi acolo erau înmormântaţi. Înspăimântată populaţia caută să se refugieze, părăsind minele, topitoriile, casele şi oile lor dragi. În astfel de împrejurări cei mai mulţi plecau spre Izvoare, treceau dealul prin defileul Maramureşului, pe la Prislop, lăsând în urmă Pietrosul cel înălbit, şi se stabileau în ţara de sus a Moldovei. Unii s-au reîntors după câţiva ani, dar cei mulţi au rămas pe vecie acolo unde tinerii s-au angajat cu plată în rândurile plăieşilor lui Dimitrie Cantemir, participând alături de acesta la botezul focului de la Stănileşti. În urma acestei nenorocite bătălii de pe Prut, oştile lui Cantemir  sunt sfărâmate, ţara este îngenunchiată. Turcii o stăpânesc şi o jefuiesc fără milă timp de peste un secol.

              Cu multă greutate flagelul bolii este înlăturat. Populaţia rămasă, începe o viaţă nouă de muncă, cu şi mai mare râvnă. Turmele de oi se refac, topitoriile funcţionează din plin. Caravanele de cai încărcaţi cu minereu bătătoresc Cărarea Runcului, alimentând topitoriile. Dar, o vorbă din bătrâni spune că: ,,După un rău, vine altul şi mai rău!”. La numai 7 ani, după epidemia de holeră, asupra satului se abate o nouă nenorocire: a doua năvălire a tătarilor. În anul 1698, tătarii năvălesc dinspre răsărit pustiind totul în calea lor, iar în anul 1717 o nouă năvălire a tătarilor se revarsă peste oraşul Baia Sprie ucigând şi jefuind crunt populaţia.

              Nici văgăuna închisă între dealuri şi munţi, Chiuzbaia, n-a rămas nejefuită de ei. Dar vestea a sosit din timp şi întreaga populaţie, cu ce a putut duce cu ea şi cu turmele de oi şi de vite, s-a refugiat sub poalele Ignişului. Străjerii postaţi pe Vârful Lazului, Vârful Măgurii, Vârful Chiuzului şi Vârful Poca trebuiau să anunţe prin tulnice, pe cei plecaţi sub poalele Ignişului, despre distrugerile făcute de invadatori.

              Satul a fost pârjolit de tătarii furioşi, deoarece n-au găsit populaţia, pe care ar fi trecut-o prin foc şi sabie. La reîntoarcere multe case au fost găsite arse iar topitoriile distruse. Totul părea un pustiu. Deci, un nou prilej de a-şi părăsi cenuşa rămasă din casă, de a-şi lua drumul pribegiei şi a se îndrepta, din nou, spre Ţara Moldovei, unde puterea otomană devine absolută, iar tătarii nu atacau populaţia stăpânită de turci.

              Pe de altă parte, peste lanurile îngălbenite în urma brumelor căzute în plină primăvară, face ca pe întregul cuprins al judeţului să nu se mai coacă niciun bob de grâu sau de porumb. Şi această calamitate a dăinuit ani de-a rândul. Nu se găsea pâine. Foametea se arăta la răscruci de drumuri între oraşe şi sate unde mii de persoane căutau pâinea cea dătătoare de viaţă. Şi oamenii mureau unul după altul de foame. Scriitorul Ady Endre nota într-un ziar ce apărea la Budapesta următoarele: ,,Şi a fost mare foamete în zilele acelea. Oamenii mâncau mălai cu coceni cu tot şi pită din scoarţă de tei!”.

              Şi fugeau oamenii în Moldova, în Bucovina, în Italia şi cei mai mulţi în America, numai ca să-şi găsească mijloacele de existenţă. Străbunicul lui Grigor Emanoil construieşte în aceea vreme o pivniţă. Şase oameni se angajează să execute lucrările de lemnărie. Şi, şase oameni lucrează o vară întreagă pe lemnăria deasupra pivniţei numai pentru mâncare, căci alimente nu se găseau deloc în tot cuprinsul judeţului. Este adevărat că lucrarea executată acum 265 de ani s-a făcut numai din securi, deoarece ferăstrăul nu era cunoscut.

              Vatra veche a satului era pe dealuri, prin Tulburea, pe Pujină, sub Poca şi După Dâmb. Satul era foarte răzleţit. Pe lângă drum nu se găseau case de frica năvălirilor tătare. Chiar şi biserica era departe de drum, în locul unde se găseşte azi cimitirul nou, unde se găseşte şi azi masa de piatră a altarului. Şcoala la fel, era departe de drum, pe la mijlocul Clejiei bisericeşti, aproape de Vâlceaua Pochi. Aceste depărtări aveau un scop bine definit:  fuga cât mai repede din faţa primejdiei. La fiecare casă, surâdeau grădinile cu flori, lemnuş, busuioc, rozmarin, bujori şi trandafiri a cărui miros se revărsa de pe dealuri la vale, parfumând întreaga aşezare a satului de mineri.

              Năvălirile tătarilor au ţinut sute de ani. Cele mai importante au fost în anii 1490, 1609 şi 1717. Pentru ca satul să fie anunţat, conducerea oraşului trimitea un agent călare pe la Borcut, ca să anunţe populaţia. În acel moment, câţiva oameni numiţi dinainte se repezeau pe Valea Chiuzbăii, tăiau pe jumătate grinzile de la poduri, iar alţii doborau din securi arborii care erau dinainte tăiaţi pe jumătate, şi-i prăvăleau în drum, barându-le, astfel calea şi producându-le întârzieri pentru a da posibilitatea locuitorilor  să-şi strângă, în grabă, cele necesare pribegiei, să ascundă ce nu puteau duce cu ei şi să distrugă materialele de care s-ar putea folosi năvălitorii.

              Şi aşa rămâneau părăsite casele de către cei tineri, numai bătrânii rămâneau pe loc. Ei nu se îndurau să se despartă de vatra caldă, de mireasma florilor, de dragostea acestui colţ de ţară înconjurat cu verdele strălucitor al fagilor şi stejarilor.

              Încă înainte de secolul al XV – lea, satul Chiuzbaia, aparţinea ca sat de iobagi, oraşului Baia Sprie. Majoritatea locuitorilor erau mineri, tăietori de pădure şi proprietari de oi.

              Satul Chiuzbaia a aparţinut de Baia Sprie de când se cunosc primele documente care atestă existenţa  lui ca fiind un sat de iobagi supuşi oraşului. Într-un document al monetăriei oraşului Baia Mare din anul 1556 se aminteşte de fânaţele ce le deţinea pe Valea Chiuzbăii. Această luncă, zisă ,,Kyzbanya réte” s-ar putea să fi fost râturile din partea dreaptă şi stângă a Văii Sfântului Ioan, de la Strunga Râturilor şi până la podul de peste Săsar, din dreptul pădurii de stejar. Sigur, acest teren în anii următori a intrat în posesia oraşului Baia Sprie.

              În evoluţia istorică a satului, cetăţenii, paşnici, se acomodau cu greu regimului dictatorial al stăpânirii, deşi, documentele, precum şi tradiţia satului rămasă din tată în fiu, firmă că satul Chiuzbaia ar fi mai vechi decât oraşul Baia Sprie. Sub poalele Ignişului, în partea dinspre Chiuzbaia s-au găsit urme din epoca bronzului ceea ce atestă că aşezările omeneşti pe aceste plaiuri sunt foarte vechi. 

                      Oamenii veniţi din diferite părţi căutau să scormonească stânca pentru a găsi comori ori minereuri de care aveau mare lipsă. Ori în jurul acestei vechi aşezări de oameni, minereurile se găseau din belşug.  Încetul cu încetul se nasc topitorii unde ,,urbura” scoasă din mină era prelucrată. 10 % din urbura realizată în topitorii se dădea ca dare curţii regale, iar o altă zecime cunoscută sub denumirea de ,,dijmă”, se preda bisericii. Începând din anul 1640 se introduce un nou impozit pentru susţinerea armatei. Pe lângă impozitele agricole, dări şi alte obligaţiuni către oraş mai era şi contribuţia anuală de găini, ouă, nuci, caş, miere şi fructe de pădure.

              Din mijlocul oamenilor simpli s-au ridicat meşteri vestiţi în formarea aliajului prelucrat în topitorii. Ei topeau fierul şi tot ei îl prelucrau. La fel au fost meşteri renumiţi în prelucrarea lemnului. Ei făceau diferite unelte de muncă. Cu multe sute de ani  în urmă, meşterii lemnari erau îndemnaţi de a lucra cu multă răbdare şi timp îndelungat obiecte care să atragă atenţia omului înspre frumos. Frumosul în arta lemnului şi-a atins apogeul prin anii 1550 – 1620, influenţaţi de ţesăturile, casele, şurile şi porţile maramureşene, precum şi de obiectele aduse de negustori pe piaţa oraşelor Baia Sprie şi Baia Mare de prin părţile Galiţiei, Bulgariei şi Macedoniei, precum şi de mărfurile interne aduse de pe la Sighet, Braşov, Năsăud, Alba Iulia, Bistriţa şi Făgăraş.

              Creaţiile artistice ale meşterilor lemnari sunt adevărate opere de artă, de o frumuseţe unică în istoria lumii în ceea ce priveşte construcţiile de biserici din lemn în stil gotic, cu turlele lor lungi şi ascuţite săgetând cerul şi sfidând furtunile.

              În perioada  feudalismului oamenii încep să-şi construiască case din lemn cioplit, acoperite cu şindrilă. Apoi şuri din lemn lucrat cu multă măiestrie, garduri şi porţi de stejar de o rară frumuseţe. O dată cu construcţiile de locuinţe încep să iasă şi obiecte casnice ca: războaie de ţesut, pluguri de lemn, grape, răşchitoare, pive, lăzi de mireasă, cofe, buţi, găleţi, balamale de lemn, scaune cu 3 şi 4 picioare, mese, linguri şi vase de bucătărie.

              La fel se proceda şi în topitorii. Oamenii confecţionau diferite unelte de muncă din fier şi aramă, ca: securi, topoare, băltage, clopoţele, tălăngi, cuie, balamele, cleşti, ciocane, măciuci şi sape.  O dată cu destrămarea feudalismului dispare şi grija pentru frumos. Casele, una după alta, sunt din nou acoperite cu paie. Pereţii se fac din lemn necioplit. Clădirile se contruiesc de mântuială. Desele invazii turceşti, poloneze şi tătare, răscoalele ţăranilor, dările apăsătoare ale stăpânirii, toate au dus la slăbirea moralului în rândurile maselor. Gospodăria şi viaţa omului nu erau asigurate. Siguranţa zilei de mâine nu se prevedea nici măcar pe departe, fapt pentru care locuitorii satului Chiuzbaia abandonează frumosul. Unii îşi construiesc bordeie, alţii părăsesc satul angajându-se în cetele haiducilor. Cei mulţi însă au stat de strajă înfruntând furtunile ce se abăteau asupra nenorocitului sat de sub poalele de codru verde.

              Prin anii 1660 – 1680 în circulaţia mărfurilor locuitorii satului duc spre vânzare pe piaţa din Baia Sprie şi Baia Mare, vite, oi, lână, brânză, miei, miere, ceară, nuci, gube, cergi, prune uscate, poame, piei de miei şi de animale sălbatice. Înapoi se întorceau cu pănură de lână, grâu, unelte agricole, opinci, sare, fier, coşuri de care, hamuri şi oale de pământ.

          Cele două pâraie vâltură şi îndeasă pănură de lână lucrată de femeile harnice a satului. Aceste pâraie – Valea Sfântului Ioan şi Jidoaia – alimentează cu apă potabilă întreaga populaţie a satului. După unii autori Valea Sfântului Ioan ar avea denumirea de Valea Chiuzbăii, după numele satului, sau invers. Astfel, Grigore Posea în ,,Probleme de geografie”, vol II, p. 131, apărut în anul 1957, scrie: ,,Depresiunea Chiuzbaia constituie o unitate morfologică încadrată lanţului eruptiv nordic, situată imediat în sudul masivului Igniş. Poartă numele după pârâul Chiuzbaia, afluent al Săsarului. Chiuzbaia are nivelul de bază cu 18 metri mai sus decât Jidoaia  şi decapitarea de către aceasta a Chiuzbaiei”. Schiţa numărul 5 arată că: ,,Valea lui Todor, cândva luând cu ea ca afluent cursul superior al pârâului  Jidoaia străbătând depresiunea Groapelor s-a vărsat în Valea Sfântului Ioan”.

              În lucrarea ,,Magyarorszag varmegyei és városai Szatmár vármegye” de dr. Borovaszky Samu din anul 1908, p. 97 se menţionează: ,,Chiuzbaia, comună mică românească la marginea judeţului în plasa Baia Mare cuprinde 164 case din care 158 construite din lemn. Numărul populaţiei 791 de religie greco-catolică. Suprafaţa 1162 jughere. Aşezată la poala muntelui Igniş. Mica comună era mai demult proprietatea oraşului Baia Sprie. Acum mai mare proprietar este biserica care a fost construită în 1800. În comună există cooperativă de consum şi o bancă ,,Perşeiul” (Persely). Locuitorii se mai ocupă şi de confecţionarea de gube şi cergi. Ultimul oficiu poştal la Tăuţii de Sus. Oficiul telegrafic şi gara feroviară la  Baia Sprie”. ,,Cu  aproape 100 de ani în urmă satul Chiuzbaia în acea vreme – 1800 – era alcătuit din 86 de case, numărul total al populaţiei fiind de 445 suflete”.

              Satul Chiuzbaia înfundat între dealuri acoperite cu păduri seculare era un loc de refugiu şi adăpost pentru cei ce căutau să-şi piardă urma. Aici s-au refugiat în special persoanele urmărite pentru a nu fi înrolate în armatele regale. Aici, îşi găseau de lucru imediat asigurându-şi  astfel existenţa. Sat  cu o tradiţie foarte veche. Încă  prin anii 1230 – 1240 când invazia tătarilor încă nu se semnala, documentele atestă existenţa unei parohii proprii în Chiuzbaia.

              Deşi multe tradiţii şi documente amintesc numai tangenţial existenţa satului Chiuzbaia încă prin a doua jumătate a secolului al XIII – lea, totuşi un document precis despre existenţa satului Chiuzbaia apare abia în a doua jumătate a secolului al XV – lea.

              În altă lucrare – Szatmar-Varmegye, de dr. Baravaszky Samu, apărută la Budapesta în anul 1910, p. 11, se menţionează: ,,A szepesi kamara elnöke Paczoth Ianos 1579, august 19-en kelt rendeletevel megengedte, hogy a varos a Szent Ianos – patak menten falvat stompot, bänyat és kohot epitthet és nagyob számu munkast fogadhat fel. Igy vetette meg Kisbyanyafalu alapiat, mely ekkor keletkezett. 1612- ben Bethlem Gabor fejedelem Felsöbanya varosat a Kisbányat illetö jogaiban megerösitette”. ,,Preşedintele camerei din Szepes, Paczoth Ianos cu ordinul dat la data de 19 august 1579 a permis ca oraşul să construiască pe cursul Văii Sfântului Ioan un sat, şteamp, mină şi topitorie şi să angajeze un număr mai mare de muncitori. Astfel a fost fondată temelia Chiuzbăii care a luat fiinţă la această dată. În 1612 Bethlem Gabor a întărit drepturile oraşului Baia Sprie cu privire la Chiuzbaia”.

              Natural, viaţa satului îşi urma cursul normal cu multe secole în urmă. Până în secolul al XVI – lea, aşezarea dintre munţi şi dealuri formată din case de bârne, ai cărei locuitori se ocupau cu mineritul, creşterea oilor şi tăiatul stânjenilor, era independentă. Satul nu aparţinea de altă administraţie superioară până în vara anului 1579 când este inclus, oraşului, iar peste 33 de ani, adică în anul 1612, la cererea oraşului Baia Sprie, principele Transilvaniei, Bethlem Gabor, întăreşte afilierea satului sub dominaţia oraşului Baia Sprie.      

              În acel timp cea mai mare parte din Transilvania era sub stăpânirea habsburgilor. Habsburgii arendau minele unor familii particulare care căutau profituri mari într-un timp scurt, în dauna distrugerii galeriilor şi instalaţiilor miniere.

              Între habsburgi şi principii din Transilvania se dădeau mereu lupte politice şi armate. Conducătorii unor întinse regiuni din Transilvania răscoală masele populare contra habsburgilor câştigând biruinţe asupra lor. Habsburgii înfrânţi cedează temporar, multe regiuni răsculaţilor. Prin pacea de la Viena din 1624 Bethlem Gabor pune stăpânire pe întregul minerit din regiunea Baia Mare consolidând şi încurajând mineritul care ajunseseră într-o stare mizerabilă.

              Unitatea omogenă a satului de ciobani şi mineri datează cu multe sute de ani în urmă. De pretudindeni răsunau doinele cântate de fetele şi femeile ce lucrau la fân sau săpau la holdele de porumb. Maramele lor albe, izvorâte din borangic, săltau în adierea vântului ce prevestea sfârşitul unei primăveri. De-a lungul veacurilor populaţia unită în jurul credinţei şi-a păstrat unitatea spirituală în toate domeniile de activitate. Populaţia satului nu avea, aproape deloc legătură cu oraşul. Aproape toate uneltele de muncă şi îmbrăcăminte erau confecţionate în atelierele lor proprii. Începând de la balamalele şi cuiele de lemn şi până la pânza curată de in şi cânepă, toate erau confecţionate de sfânta muncă a cetăţenilor din acestă localitate închisă într-o cunună de munţi şi dealuri. Privind fotografiile bunicilor şi străbunicilor din această carte, vom constata că începând de la picioare şi până în creştetul capului, atât la femei cât şi la bărbaţi, toată găteala era confecţionată de mâinile harnice ale femeilor din Chiuzbaia. Abia pe la sfârşitul secolului al XIX – lea şi începutul secolului al XX – lea femeile încep a se îmbrăca cu haine lungi şi largi cumpărate de la oraş.

          De-a lungul vremii populaţia satului a străbătut un lung drum de istorie într-o continuă luptă cu fiarele sălbatice, cu intemperiile naturii, cu foametea, cu asuprirea oraşului şi cu năvălitorii străini. O parte din locuitori au părăsit satul, dar cei mulţi au rămas pe loc, legaţi de glia pe care păşteau oile ori avântându-se în stâncă pentru   a scoate minereul pe care-l lucrau apoi în topitorii.

            Populaţia satului, de la primele bordeie înjghebate şi până în zilele de azi, a străbătut un lung drum de legendă. Obiceiurile, datinele şi tradiţiile vechi n-au fost abandonate nici până în ziua de azi. Înaintaşii noştri au lăsat urmaşilor figurile lor hotărâte şi dârze de a înfrunta cu seninătate orice rău s-ar abate asupra lor. Figurile lor vor rămâne în sufletele noastre ca nişte profeţi zidiţi într-o colindă plină de amintiri. Căsuţele lor construite pe la răscruci de drumuri ori pe marginea Văii Sfântului Ioan cu crăpăturile grinzilor unde-şi înghesuiau ,,soroacele” scrise într-o limbă străină, primite de la diferite autorităţi.  

            Cu unelte simple, înaintaşii noştri făceau lucrări de artă de o rară frumuseţe. Cu multă răbdare ciopleau vase de lemn, linguri cu două sau trei inele, pive, războaie, tulnice lungi din lemn de paltin, cofe de brad.  Femeile ţeseau vestitele ştergări de pus pe rudă care erau zestrele obligatorii ale mireselor, lucrate cu o măiestrie ce rar se mai întâlneşte la alte popoare. Arta, ziceau ei, ,,trebuie să trăiască între oameni. Este creată de oameni pentru oameni”.

            La porţile zării apar, ca nişte umbre de mult apuse, figurile celor ce alegeau minereul din zori şi până-n seară, cu cei ce iernau pe Igniş sau pe luncile Izvoarelor luptându-se cu mizeria, cu singurătatea şi cu stihiile naturii. Acei oameni curajoşi au dus o luptă contra destinului, dar destinul luminos nu l-au putut cuprinde lăsând doar o dâră de lumină în urma lor.

            Străvechea aşezare de ciobani şi mineri  de la poalele Ignişului precum şi obârşia primilor locuitori ai satului se pierd departe în umbra trecutului ca într-un amurg de seară când în urma razelor de soare se mai zăresc culmile dealurilor dantelate ce înconjoară satul Chiuzbaia.          

            Nu e greu de zugrăvit acel trecut al voinicilor de pe întinsul Izvoarelor şi al Ignişului când coborau în sat, rupând perdeaua razelor de lună, ca să stea de vorbă, câteva clipe, cu fetele care-i aşteptau. În acele seri cu lună plină coborau ciobanii în sat, iar la ivirea zorilor păşeau obosiţi peste culmile Prihodului, Prislopului, Hantăului ori pe Valea Ştedii în sus. Nu este greu de imaginat acei ciobani plini de viaţă şi bucurie îmbălsămându-şi sufletele în sanctuarul sacru al conştiinţei şi psihologiei  umane ca stăpâni ai munţilor de la piscul Arşiţei şi până în îndepărtata Poiană Lungă din preajma Săpânţei.

            Acolo îşi petreceau viaţa copiii satului de la vârsta de 5 ani şi până ajungeau majori. În fruntea oilor, pe plaiurile însorite scuturau picurii de rouă multicolore, însoţiţi pe de margini de câinii cei credincioşi. Oile nu au sărbătoare, dar ciobanii ardeau de dorul de a veni în sat la hore unde arcuşul lui Bâşcăilă revărsa melodii zvăpăiate. Întreaga natură îmbracă haine de sărbătoare când ciobanii holtei, părăseau oile şi în iureşul tropotului, pe duşumeaua fogădăului, gândurile lor erau numai la munte, la oile lor, la fagii cei umbroşi din stânga comarnicului, la vatra caldă a colibei. Noaptea de vară trecea repede în tovărăşia mândrelor din pridvorul casei.

              Spre răsărit cerul începea a se lumina. Ciobanii cunoşteau după constelaţii apropierea zorilor. Prin iarba udă, prin foşnetul de frunze, prin susururi de ape, pe cărări cunoscute, pe creste, prin dumbrăvi şi coline pline de miresme se întorceau la vatra plină de amintiri. După ce-şi satisfăceau serviciul militar se întorceau iarăşi la vatra părăsită din lunca Dumitrului, Hantăului şi Bandrei preluându-şi vechea meserie de ciobani, până la bătrâneţe.

AȘEZARE

Chiuzbaia, localitate românească aşezată la marginea judeţului Satu Mare. În 1900 avea 164 de case, dintre care 158 erau construite din lemn. Numărul locuitorilor era 791 suflete, în majoritatea lor greco-catolici. Teritoriul satului are 1162 jugăre de pământ. Localitatea aşezată sub poalele muntelui Igniş. Din vechime aparţinea orașului Baia Sprie. Localitatea avea la sfârţitul secolului XIX o bancă cu denumirea ,,Perşeiul”. Locuitorii satului se ocupau cu confecţionarea gubelor şi covoarelor de lână. (Dr. Banavaszki Ianu, jud. Satu Mare, Budapesta, 1908).

Limita nordică începe cu dealuri întinse şi se termină cu un  relief abrupt format din şisturi cristaline şi roci vulcanice, multe dintre ele fiind imprimate cu diferite ubord formate în era terţiară. Tot atunci erupţiile vulcanice au dat naştere la interesantele blocuri de piatră azvârlite de uraganul de foc al Ignişului, blocuri care se găsesc la poalele lui sub formă de amestecătură de lavă şi rocă ştearsă. La est şi sud, se află dealurile împădurite cu fag şi stejar ale hotarului Baia Sprie. La nord-est, peste vârfurile Iezerului şi Izvoarelor se găseşte satul  Mara din vechiul judeţ Maramureş. La vest cu o despărţitură de dealuri şi văi, peste care apar casele înşiruite pe dealuri şi văi ale comunei Ferneziu.

În general satul Chiuzbaia este înconjurat jur-împrejur de dealuri înalte împădurite cu fagi. Cu toate că dealurile prezintă un suiş brusc, abia dacă se poate căţăra omul, cu greu în zig-zag până la vârful lor, ele îşi menţin arborii de fagi, în frunzişul cărora răsună glasurile plăcute ale păsărilor, unde-şi au  cuiburile printre copacii cei mai înalţi.

Vatra satului se întinde de la sud-vest spre nord-est de-a lungul Văii Sfântului Ioan, pe o lungime de peste 2 ½ ubordinat. Valea Sfântului Ioan cu o lungime totală de 12 kilometri, din care până la intrare în sat 4 km., este cunoscută sub numele de Valea Godiorbelor, iar de la intrare în sat cu denumirea de Valea Sfântului Ioan are o lungime de 8 kilometri şi se varsă în partea dreaptă în râul Săsar. Primele case din partea de jos a satului se găsesc la o înălţime de 300 de metri şi se ridică mereu până la altitudinea de 600 de metri de unde reiese că aşezările caselor sunt ubordin înclinate prezentând un aspect pitoresc de munte. În Anuarul statistic al distanţelor nr. 6, Nagybanyai foszolgabiroi yaras”, din anul 1902, precizează următoarele distanțe: Chiuzbaia – Baia Sprie 7,76 km., Baia Mare 14 km., Şişeşti 11,34 km., Băiţa 30,07 km., Fărcaşa 41,77km., Ferneziu  4,70 km., Chechiş 16,15 km., Firiza 12,24 km., Negreia  13,92 km., Şomcuta Mare 39,91 km., Seini 39,89 km., Satu Mare 72,12  km., Careii Mari 112,64 km., Crăceşti 38,38 km., etc.

Majoritatea aşezărilor se găseau în locul zis Hlube. Acolo era centrul ubordinateve al satului. Înmulţindu-se casele, locuitorii doreau să se aşeze cu mult mai jos pe vale. Pentru aceasta trebuia aprobarea de la Cămară. Locuitorii satului cer  aprobarea oraşului Baia Sprie. Oraşul face demersurile şi la data de 19 august 1579 Cămara din Sepes, de sub comanda lui Paczoth Ianos, dă aprobarea oraşului Baia Sprie că locuitorii satului Chiuzbaia pot să părăsească Hlubele şi să-şi construiască case pe ambele ţărmuri ale Văii Sfântului Ioan. Locuitorii nu dispuneau de materiale de construcţii, iar oraşul aproba cu greu aceste materiale. Locuitorii satului constată că în decurs de 33 de ani nu s-au construit decât câteva case de-a lungul văii. Atunci au trimis o jalbă guvernatorului Transilvaniei. În anul 1612 Bethelm Gabor dă ordin oraşului Baia Sprie ca să ajute cu materiale şi muncitori calificaţi, la construirea caselor din Chiuzbaia.

Satele din jurul oraşului Baia Sprie erau ubordinate oraşului cu multe sute de ani în urmă. Denumirea oraşului era de Rivulus Dominarum, iar Baia Sprie care în acea vreme se numea Mons Medius, avea subordonat doar satul Chiuzbaia. Hotarul între cele două oraşe era Valea Sfântului Ioan ce izvorăşte de sub poala de răsărit a Ignişului, împărţind în două satul Chiuzbaia.

 RELIEFUL

Aspectul predominant al satului este în general muntos. Vatra satului înscriindu-se la o altitudine medie de 450 m., după care urmează jur-împrejur dealurile ale căror înălţimi variază între 800 – 1200 m. Din partea de nord este apărat de crivăţul iernii de muntele Igniş. În depărtări se risipesc, ca nişte umbre îndepărtate, dealurile care închid în mijlocul lor pitoreasca regiune a Izvoarelor, unde oamenii muncii îşi petrec timpul liber în frumoasele rarişti de brad, respirând aerul curat al ozonului şi gustând apa rece, cristalină, din numeroasele izvoare ce se găsesc la tot pasul. Având o altitudine de 1000 m., drumurile cele mai bune străbat dinspre Baia Sprie şi Sighetul Marmaţiei, iar din partea opusă drumul dinspre Baia Mare.

Dacă priveşti în depărtare de pe vârful Ignişului, vei distinge numeroase dealuri, unele mai ascuţite, altele cu pante mai domoale. Astfel se disting: Iezerul – 1069 m., Petriceaua – 1176 m., Valea cu Arinii – 954 m., Piatra Rea – 1080 m., Scutul de Sus – 1067 m., vârful Blidarului – 1044 m., Piatra Marcului – 1002 m., Blidar -  906 m., Vârful Pleşu – 796 m., Nucuţ - 764 m., Piatra Albă – 851 m., Bulat – 680 m., Vârful Paltin – 1124 m., Comarnicele – 1065 m., Vârful Breaza – 1258 m.,Vârful Piatra Lucie – 1166m., Pleșca Mare – 1291 m., Vârful Petrii – 1176 m., Vârful Comarnicului – 1110 m., Voros hegy – 1148 m. Unele dealuri se ridică de parcă ar sprijini muntele Gutin, înalt de 1447 m. În apropierea satului: Măgura – 750 m., Cionca – 720 m., Poca – 810 m., Chiuzul – 850 m.

Aceşti munţi şi dealuri care s-au format în era terţiară prin numeroase erupţii vulcanice ce au avut loc în aceea perioadă, au făcut ca la poalele lor să se depoziteze o sumedenie de grohotişuri de piatră de diferite mărimi.

În cursul erelor geologice subsolul nordic al satului a suferit puternice zguduiri vulcanice, având ca centru Masivul Ignişului, care au revărsat foc şi lavă ridicând la o înălţime mare lacul liniştit pe care pluteau frunzele arborilor de baltă şi de deal. Lacul de o adâncime apreciabilă se întindea de la Biserica lui Siridon, Izvorul Plopilor, Piatra Marcului, Şesul Neamţului şi de-a lungul Vârfului Groapelor. În acest proces de cristalizare şi de formare a rocilor sedimentare, străbătute de erupţii vulcanice, apa lacului s-a scurs, formând dealurile prelungite şi abrupte care înconjoară din toate direcţiile satul Chiuzbaia.

Astfel, satul Chiuzbaia, este aşezat unde odinioară cu câteva milioane de ani în urmă, terenul era vecin cu un lac albastru de şes, înconjurat cu arbori seculari ale căror frunze se aşezau pe fundul lacului şi se acopereau cu nămol formându-se zeci de straturi suprapuse pe care sunt imprimate fosilele diferitelor frunze. Cercetările efectuate de către Institutul de Geologie precizează următoarele: ,,Varlanfige Mitteilung uber die pannonische Flora von Chiusbaia. Das vorf Chiusbaia liegt nordostlich von Baia Mare, am Fube des Ignis”.  ,,Fundort Detva 200 m. unterhalb deszusammen flusses der Bache Jidoaia und Izvorul cu Plopi, am rechten Ufer des ersten” – Von R. Givulescu, V. Ghiurca, et B. Diaconeasa, Stutgart, ianuar 1964.

Din citatele de mai sus rezultă că substratul bazinului Chiuzbaia constă din bucăţi de marnă, în care sunt imprimate numeroase resturi de vegetale. Plantele fosile existente pe versantul de sud al Masivului Igniş, denotă existenţa unui lac înconjurat cu păduri seculare care în decursul erelor şi-a schimbat forma.  

Această rezervaţie de fosile de sub poalele Ignişului, între Biserica lui Siridon, Jidoaia şi Izvorul Plopilor, cuprindea o suprafaţă de peste 60 hectare. În rocile acestor rezervaţii se văd bine imprimate frunzele unor arbori care au existat pe aceste locuri ca: teiul, frasinul, stejarul, plopul, scoruşul etc., dispărând în urmă cu câteva milioane de ani. Pe aceste locuri, astăzi se înalţă până aproape la vârful Ignişului, frumoasele păduri de fag.

Această rezervaţie, unică în felul ei, este o raritate de fosile ce nu se pot întâlni decât în partea de nord a Italiei, prin China, Caucaz şi sudul Americii de Nord. Acest teren este vizitat de mulţi geologi din ţară şi străinătate, de oameni de ştiinţă, care au scris numeroase lucrări asupra acestor urme ale trecutului îndepărtat.

Condiţiile în care s-au dezvoltat aceste plante şi arbori uriaşi au fost căldura, clima şi aşezarea lor la marginea lacului sau pe pantele dulci şi umede ale solului, de-a lungul văilor ce se revărsau în lac. 

CLIMA

Condiţiile atmosferice ale acestui sat sunt influenţate în mare măsură de masivul Igniş pe care-l albeşte zăpada pe la începutul lunii lui noiembrie şi se desprimăvărează abia pe la sfârşitul lunii martie. Satul fiind aiezat pe linie dreaptă – la numai 4 km., de vârful muntelui se menţine o atmosferă cu o temperatură destul de scăzută în jurul lui, fapt ce face ca primăvara să se arate destul de târziu, iar toamna să apară mai devreme ca la Baia Sprie, deşi depărtarea este de numai 7 km. Totuşi verile sunt călduroase şi iernile geroase şi cu multă zăpadă în tot cursul anotimpului de iarnă.

Viscolele se resimt mai mult în partea de nord-est a satului, de obicei, în cursul lunilor februarie şi martie. Ploile sunt destul de abundente primăvara şi toamna care durează 2 – 3 săptămâni.

Crivăţul venind de la miazănoapte trece peste culmile Ignişului azvârlind troienile de zăpadă pe versantul sudic al muntelui unde zăpada acoperită cu frunze uscate, risipite de vânturi, persistă între stânci şi fagi până prin zilele calde ale lunii iunie.

Aerul curat de munte predomină atmosfera, praful și fumul nu poluează deoarece nu sunt fabrici. Vara este căldură potrivită. Ploile de regulă vin din direcţia sud și sud-vest. Sub aspect meteorologic, oamenii se orientau după direcţia norilor, după vânturi, după schimbarea culorii în brun închis a pădurilor şi în special dacă afumă Ignişul sau Bulatul - ,,în acea zi nu se putea lucra la uscatul fânului”.

POPULAȚIA

 

Deşi populaţia satului Chiuzbaia a trecut prin multe greutăţi, atât minerii cât şi tăietorii de pădure, precum şi ciobanii, totuşi nu şi-au pierdut obiceiurile, datinile, portul şi credinţa. Şi-au păstrat  caracterul etnic fără pată şi fără amestecul altor neamuri în sânul ei. Prin aceasta căutau să arate statornicia ei în tainele sacre, moştenite de la nemuritorii strămoşi  a lui Decebal. Începând de la căciulă, cioareci, opinci sau marama de in ori fusta de cânepă şi până la casele de bârne de lemn de fag demonstrează că locuitorii de sub poalele Ignişului n-au fost atraşi de influenţe străine.

Ei şi-au păstrat exact caracterul şi obiceiurile dacilor. Nu cumpărau nimic de la oraş. Toate şi le confecţionau ei printr-o muncă continuă şi cu multă răbdare. Nu se amestecau cu alte neamuri în prietenii sau căsătorii. Evitau relaţiile cu străinii. Felsobanya Tortenete scrie: ,,Az 1697 evrol megmaradt feljegyzesek szerint Kisbanya la kossaga akkor mar teljesen olah”. Adică, în anul 1697 în Chiuzbaia nu există nici un fel de naţionalitate afară de români.

După 103 ani, adică în anul 1800 se efectuează un recensământ general în toată Ungaria. La Baia Sprie însărcinat cu efectuarea recensământului era Cziglanya Janos, primarul oraşului. El are instrucţiuni ca să supravegeze cu atenţie efectuarea recensământului de la Chiuzbaia şi să se convingă personal dacă se poate ca într-un sat cu mineri să nu se găsească şi altfel de naţionalităţi. La acest recensământ se constată că satul Chiuzbaia avea 86 case şi 445 suflete, dintre care 445 români (Istoria oraşului Baia Sprie pag. 11). În anul 1822 populaţia era de 347 suflete, iar în anul 1936 era de 971 suflete.

După altă sută de ani, adică în anul 1900, se efectuează un recensământ numai în Transilvania. Acest recensământ s-a făcut în urma presiunilor naţionalităţilor conlocuitoare care cereau autonomia Transilvaniei. În acest imperativ al vremii, în primele rânduri se situa naţiunea română care deşi forma populaţia cea mai numeroasă era lipsită de cele mai elementare drepturi. La acest recensământ satul Chiuzbaia avea 791 locuitori, dintre care 777 români, 5 evrei şi 9 unguri. Aceste neamuri care împestriţează forma populaţiei, provin prin arendarea cârciumilor oraşului unde familia evreului Praizel ce se compunea din 5 persoane şi familiei Borcioy care arendase cârciuma din jos, iar altă familie ce lucra la Herja şi s-a stabilit în Chiuzbaia.

În anul 1884 Chiuzbaia avea 720 locuitori, în 1893 numărul lor era de 776, iar în 1950 de 918 locuitori încadraţi în 247 de familii.

În anul 1890 populaţia oraşului Baia Sprie se compunea din 997 fumuri cu o populaţie de 4816 suflete dintre care 4412 vorbeau în limba maghiară, 14 limba germană, 9 limba ţăuţească, 2 limba ebraică şi 379 limba română.

 VIAȚA LOCUITORILOR

În trecut locuitorii satului Chiuzbaia duceau o viaţă foarte grea. Era un sat de ţărani, mineri şi ciobani. Neştiinţa de carte se manifesta în întregul sat. Nimeni nu ştia carte decât popa şi dascălul. Locuitorii erau supuşi la corvezi nesfârşite, de către stăpânire. Birul, zeciuialaşi dijma se înmulţeau din an în an. Zeciuiala se aplica pe tot ce producea ţăranul: pe oi, vaci, porci, stupi, păsări. La nunta nobilului, la moartea ori naşterea vreunui copil, darurile în porci, găini, vaci, brânză, unt, caş, oi, miei, ouă, fructe, etc., erau scoase se către perceptori cu ajutorul jandarmilor în cel mai scurt timp.

Pentru întreţinerea trupelor imperiale erau obligaţi să achite măji de carne, fân şi sute de florini. Nesiguranţa omului apărea la tot pasul. Luptele dintre habsburgi se ţineau în continuu. Habsburgii cuceresc sistematic teritoriul Ungariei. În anul 1683 comandantul trupelor habsburgice, generalul Caraffa, cucereşte Debreţinul, iar în 1685, generalul austriac Veterany, în frunte celor 6 regimente, forţează, prin mai multe trecători, cucerirea Maramureşului.

Pentru ocuparea acestui ţinut s-au risipit energii fantastice. Oştile imperiale nu puteau asalta munţii şi dealurile. Au cerut mână forţată de lucru de la populaţie. Împuternicitul împăratului, Pal Eszterhazy, asigură armata cu provizii luate cu forţa de la locuitori, care sunt obligaţi să depună şi ultimul bob de grâu. Foametea începe să-şi arate colţii. Mulţi părăsesc casele şi fug unde văd lumea cu ochii, iar cei mai mulţi se ascund prin păduri. Pentru construirea drumurilor şi desfundarea potecilor înspre Maramureş au fost concentraţi cu forţa mii şi mii de oameni care lucrau flămânzi, dezbrăcaţi şi desculţi pe Valea Neagră, Cavnic şi Chereş, pentru a deschide drum trupelor imperiale care aveau să-şi adape caii din văile Izei, Marei şi Vişeului având punctul de oprire – Stâncile Pietrosului. 

La această muncă au fost luaţi şi locuitorii satului Chiuzbaia care au fost repartizaţi pe Chereş. Aici, şi-au înfipt târnăcoapele înaintaşii noştri cu aproape 3 veacuri, pentru a înlesni trecerea trupelor regale, care, după 18 ani, sunt respinse de către răscoala curuţilor în coaliţie cu țăranii români, maghiari, slovaci şi ucrainieni conduşi de către principele Transilvaniei – Rakoczy Ferencz al II – lea.

În retragerea disperată a habsburgilor în direcţia vestică a Maramureşului, căutau ieşirile cele mai ascunse, abandonând satele părăsite ale ţăranilor de pe Mara şi se îndreptă spre Izvoare unde împânzesc Runcul, Hantauăle şi Valea Cireşului. Trec vijelioşi vârfurile Obcinei, Iezerului şi Ignişului spre a se aduna la sud de Baia Mare unde convoaiele nesfârşite trec prin Săpânţa, Negreşti, Valea Neagră, Firiza, Chiuzbaia, Baia sprie şi Cavnic. În urma lor n-a rămas decât dezastru şi ruine.

Locuitorii satului ies din păduri, se apucă din nou la construcţii de case, poduri şi şuri. Îşi completează sectorul viticol şi pomicol ca după 14 ani hoardele tătare să apară la porţile oraşului Baia Sprie, căutând să pătrundă pe Valea Sfântului Ioan, spre Chiuzbaia. Domnul Moldovei, Mihail Racoviţă, însoţeşte pe tătari, alături de moldoveni şi cazaci, din ordinul turcilor, până la cetatea Bistriţei. Aici tătarii s-au despărţit de Mihail Racoviţă dându-se la jafuri şi cruzimi îngrozitoare. S-au îndreptat spre Valea Someşului jefuind şi incendiind satele, iar la sfârşitul lunii august 1717, tătarii străpung crestele munţilor şi invadează ţara de baştină a lui Dragoş şi Bogdan.

În anii liniştiţi, viaţa cetăţenilor era veselă şi încununată cu bucurii. Gospodarii se pregăteau pentru iarnă. Iernile erau foarte grele, cu zăpadă mare şi geruri puternice. Crescătorii de oi iernau, de obicei, la munte. Acolo îşi petreceau toată iarna. Viscolul, vijelia, sunetul copacilor dezbrăcaţi, glasul oilor şi lătratul cîinilor era muzica ciobanilor atât ziua cât şi noaptea. Ani de-a rândul ciobanii, Bele Antonie şi Trif Pavel al lui Onuţ cumpărau de la Ocolul Silvic, pentru păşunat, Ignişul şi Bouriştele.

În Bourişti nu se păşuna decât după cositul fânului. Aici se făcea fânul pentru iernatul oilor. Oile iernau ziua şi noaptea sub cerul liber. Lupii nu atacau, deoarece ei iarna coborau de la munte la şes. Acolo fătau oile pe turiş în staule. Primăvara coborau de la munte. Treceau cu ele prin Chiuzbaia şi se îndreptau spre satele de şes, unde colţul ierbii răsare mai de timpuriu. Ciobanii erau veseli, că trecuseră cu bine şi fără primejdii iarna. Fetele cântau: ,,Vin ciobanii de la munte / Cu căciulile pe frunte / Cu pieptarele îmbumbate / Şi s-apropie de sate!”.

Primăvăratul se făcea, de obicei, la Coltău, Săcălăşeni şi Colţirea. Oile erau dornice de iarbă verde. Erau foarte slabe când veneau de la munte, la ,,ţară”. Dar, în scurt timp se refăceau, erau sănătoase, dădeau lapte mult. Apoi, mieii se despărţeau. Oile luau din nou drumul muntelui pentru vărat şi iernat. Aceşti arendaşi de oi mai luau pentru vărat şi alte oi pentru completarea stânei.

Într-o după amiază de vară, când umbra fagilor se lungise mult peste iarba de mătase a Bouriştilor, Antone Bele lasă oile şi vine acasă. Era într-o zi de miercuri din luna august, anul 1865. După trei zile se căsătoreşte. Avea vârsta de 30 de ani. N-a avut niciun copil din prima căsătorie. Rămâne văduv şi se căsătoreşte a doua oară în vârstă de 62 de ani. Din a doua căsătorie a avut 5 copii. A trăit, apoi, mulţi ani încât şi-a văzut nepoţii de care s-a bucurat mult, ştiind că rămân urmaşi în urma lui. 

Trif  Pavel al lui Onuţ şi cu Bele Antonie au ciobănit mulţi ani împreună. Au iernat multe ierni în Bourişti pe Igniş. Erau cei mai vestiţi ciobani din vremea aceea.

 Satul Chiuzbaia a avut mulţi ciobani renumiţi care făceau brânză de calitate superioară. Mulţi din generaţia veche, ca Pop Onuţ, Ilarion Babici, Grigor Zaharie, Libotean Teodor, Iosif  Babici, Mureşan Ghiran, Avram Pavel, Lazăr Babici, Rednic Andrei, tatăl lui Tanasie, Cherecheş Gavril, Breban Sofron, Cherecheş Ştefan, Roman Antonie şi mulţi alţii, care au purtat toiagul de fag în urma oilor cu aproape două secole în urmă.

Au urmat apoi cei din generaţia mijlocie, ca: Bele Moisi, Bela Antonie, Trif Onuț, Libotean Gavril, Trif  Pavel, Trif Grigor, Ştefanu Puhului, Ilie Guşetu, Libotean Alexă – zis Romboc, Breban Vasile – zis Coloja, Netedu, Cofisca, Alexa lui Miron, Cherecheş Ariton, Cherecheş Avram, Breban Macovei.

Din ultima generaţie de ciobani au fost: Breban Gavrilă, Cânța Gheorghe, Babici Dumitru Grigore, Danciu Răceanu, Gheorghe al Ani, Raţ Timoftei, Roman Pavel al lui Gheorghe, Roman Mihai al lui Antonie, Bele Ştefan al lui Antonie, Cherecheş Pavel al lui Pavel, Breban Irimie şi Ioan al lui Irimie, Mare Gheorghe, Pop Antone, Bele Vasile al lui Vasile.

Turmele păşunau pe Igniş, Izvoare, Hantău, Holom, Fogădău, Sălaş, Valea Scutului, Boierescu, Valea Cireşului, Ştedea, Valea Ştedi, Runcu, Breza, Cridini, Poiana Lungă, Dumitru, Pleşca, Bandrea, Piciorul Runcului, Stoguţ, La Ciurgău, Tarniţă, În Loză, Tripşor, Pietrile Luncii şi multe alte poiene care astăzi sunt împădurite, unde, cu mulţi ani în urmă, sunetul tulnicului săgeta cu sunetul lui liniştea sfântă a codrilor şi a luncilor pline de verdeaţă.

În negura îndepărtată a trecutului viaţa şi ocupaţia locuitorilor era diferită. Unii se ocupau cu mineritul, alţii erau agricultori, grădinari şi păstori. Creşterea oilor era ocupaţia cea mai sigură şi mai rentabilă  a cetăţenilor. Între anii 1850 – 1900 numărul capetelor de oi se ridica la 15.000.

Erau familii care aveau singuri câte 400 – 500 de oi. Astfel, Grigor Nicolae al lui Zaharie are peste 600 de oi cu lapte. Pentru administrarea lor avea angajaţi peste 15 mulgători, şase cai care aduceau  brânza sau caşul de la munte şi 4 – 5 frământători. Bunicul lui Cânţa Nicolae al Gafi avea 500 de oi.

Alţi locuitori ai satului se ocupau cu tăiatul în pădure cu securea. Dintre locuitorii satului nimeni nu ştia carte. Singurul, învăţătorul era acela care avea puţină cunoştinţă de carte. Pe scoarţa unui ceaslov vechi, un învăţător notează următoarele: ,,În anul 1773 luna mai, vineri înainte de Rusalii, la 4 ceasuri a descins în Chiuzbaia preotul Vasile Bilţ care a servit în biserica din Cimitirul de jos timp de 45 de ani!”. El funcţioneazăşși în anul 1818 când se găseau ca prim curator Babici Kerekeş Vasile şi curatori Grigor Pavel, Avram Ananie, Roman Ioan, Breban Mihai şi Avram Vasile, iar ca cantor Babici Costan.

În anul 1819 noul preot Daniel Bilţ propune ca copiii satului să frecventeze cursurile şcolare unde se preda socotitul şi scrisul cu litere chirilice. Rezultatul este nesatisfăcător şi după doi ani, în 1821 preotul Bilţ se zbate zadarnic să adune copiii la şcoală. Astfel, se constată că în tot satul nimeni nu ştie carte. Primul curator Vasile Cherecheş, şi curatorii Grigor Pavel, Grigor Onuţ, Grigor Vasile, Daniel Breban şi Babici Grigor, nu ştiau carte şi semnau prin punere de deget. După 20 de ani, în anul 1838, prim curator este Ioan Roman şi curatori: Grigor Vasile, Avram Anton, Ştefan Cherecheş, Nicolae Babici, Dumitru Avram, Vasile  Cherecheş şi Paul Cherecheş, toţi analfabeţi.

În anul 1833 era preot Georgius Pop, apoi Bazilius Epus până în anul 1843. În timpul acesta toate scriptele parohiei erau în latină. Urmează apoi preotul Ieudi Mihai care funcţionează 6 ani şi apoi Chiş Vasile 4 ani. Ambii caută să ridice nivelul cultural al satului, dar nu reuşesc. Urmează apoi Vasile Antonie Serbac care era nemulţumit că curatorii lui: Gavril Cherecheş, Antonie Avram, Nicolae Grigor şi Cozma Babici, semnau hotărârile luate în şedinţele parohiale, şcolare şi sociale prin aplicarea amprentelor.

Încearcă şi el să ridice cultura şi ştiinţa de carte în rândurile cetăţenilor, dar nu reuşeşte, cu toate că învăţătorul Chit Mihai depune toată ştiinţa şi forţa lui pentru organizarea şcolii în satul Chiuzbaia.      

Pe la mijlocul verii, în anul 1884, oamenii lucrează liniştiţi fiecare la rosturile lor, când o veste alarmează pe locuitorii satului Chiuzbaia, că mâine 6 iunie 1884, într-o zi de joi, se pune în circulaţie linia de cale ferată Baia Mare – Satu Mare. Populaţia se pregăteşte să meargă şi să vadă marea minune: ,,Mai multe căruţe pe roate şi pe fier, trase de un bolid negru tot de fier, care varsă fum pe nas şi scântei prin ochi”. Şi, în zorii dimineţii aproape  tot satul este în picioare pentru a pleca la Baia Mare să vadă minunea trasă, fără boi. În fruntea coloanei se aflau: Grigor Nicolae al lui Zaharie – primarul satului, Trif Todor, Mureşan Iacob, Cherecheş Vasile al lui Gavril, Cherecheş Vasile al lui Pavel, Roman Gavril, Avram Grigore al Todorichi, Avram Gheorghe al lui Alexă, Bele Antonie, Babici Vasile a Cozmi, Babici Vasile al lui Vasile, Cherecheş Avram al lui Pavel, Cherecheş Grigore al lui Ioan, Babici Costănel, Avram Simion, Breban Şofron, Avram Ignat, Grigor Vârtom, Breban Telente, Breban Macovei, Manciu Lupu, Bele Manoilă, Bele Moisi, Breban Mitru al Părăuarului, Rednic Tanasie, Pop Todor, Libotean Pavel, Babici Ştefan al Meti şi Libotean  Gavril.

Într-adevăr, oamenii noştri abia îşi fac drum prin mulțimea adunată, deja, la gară, unde au văzut carele în formă de case, cu geamuri şi trase de ,,un duch necurat”. După multă aşteptare trenul se pune în mişcare printr-o smâcitură puternică şi se depărtează micşorându-se din ce în ce până ce se pierde în zare. După aceea oamenii noştri se adună laolaltă şi cel mai bătrân, Manciu Lupu, le spune: ,,De pornit a pornit el, dar, oare cum îl vor opri?”. Şi toţi îşi puneau această întrebare. După cinci ani de zile se pune în circulaţie şi trenul ce făcea legătura între Baia Mare – Dej. 

În anul 1866 locuitorii satului se organizează în vederea înfiinţării unui institut de credit, izvorât din subscrieri de acţiuni şi a unei cooperative săteşti care să fie aprovizionată de către centralele din Szeghedin şi Miskolcz. În fruntea acţiunii se aflau: Grigor Zaharie - primarul satului, Grigore Breban al lui Dumitru, Breban Dumitru al  Babi, Grigor Nicolae al lui Zaharie, Babici Vârtom, Breban Gavril al lui Simion, Grigor Nuţ, Avram Onuţ al lui Antonie, Burza Lupuţ, Breban Macovei, Babici Alexa, Cherecheş Avram, Cherecheş Vasile al lui Ştefan, Cherecheş Ioan, văd. Babici Ilisie şi văd. Cherecheş Pavel.

Iniţiativa acestor oameni nu reuşeşte atunci. Abia după 21 de ani, în anul 1887, ia fiinţă prima bancă solidară cu mulţi acţionari, iar mai târziu prima cooperativă de consum a cărui veste a străbătut satele din jur. În anul 1869 protopopul Bilţ Ştefan din Baia Sprie propune trimiterea unor studenţi la teologie, cu burse canonice. Dar, cu durere, în Chiuzbaia nu s-au găsit asemenea tineri, pregătiţi pentru a intra în teologie. Ştefan Bilţ a funcţionat la început în Chiuzbaia, ajunge protopop la Baia Mare şi la vârsta de 79 de ani decedează şi este înmormântat în cimitirul Catedralei.

Urmaşul său, preotul local Teodoru Romanu, propune trimiterea copiilor la şcoli medii, pentru ca apoi să fie trimişi la teologie, dar nu găseşte, deoarece în sat şcoala funcţiona în chilia bisericii unde ,,era frig iarna, şi nu mergeam la şcoală, deoarece n-aveam de pe ce să învăţăm, iar literele chirilice nu se lega de noi”, povestea fostul şcolar Avram Ignat născut în anul 1850.

Învăţătorul Mihail Bretanu spulberă ideea că elevii nu pot învăţa alte litere decât cele chirilice şi pe răspunderea lui introduce în şcoală alfabetul latin.

Problema principală a locuitorilor din Chiuzbaia era de a se înfiinţa o şcoală de unde să iasă ,,domni”, pentru a reprezenta populaţia minerilor peste hotarele satului încercuit de munţi şi dealuri şi îngropat în negura analfabetismului. Urmează, apoi, ca preot Vasile Cozmuţa.

În timpul acestor frământări a locuitorilor se prezintă în sat un tânăr absolvent de teologie, Daniel Palfi. El îşi ia angajamente serioase în ridicarea culturală a tineretului, punând un deosebit accent pe înfiinţarea şcolii şi învăţământului în Chiuzbaia.

În anul 1874 în strânsă legătură cu învăţătorul Vasile Cherecheş se pun bazele şcolii din Chiuzbaia. Alfabetul chirilic este înlocuit. Se construieşte local propriu pentru şcoală abandonându-se chilia bisericii. Se construiesc primele bănci pentru copii.

În anul 1882 preotul Daniel  Palfi decedează şi este înmormântat în curtea bisericii din Chiuzbaia. În acele vremuri preoţii deţineau funcţia de directori de şcoli, iar protopopul avea titlul de subinspector şcolar tractual. Din anul 1882 – 1884 funcţionează  ca preot Vasile Cerneşteanu. Către sfârşitul  anului 1884 parohia este ocupată de preotul Nicolae Lupan care a desfăşurat o activitate frumoasă pe tărâm social, cultural, bancar, cooperatist şi industrial.

Urmează, apoi, Romul D. Ciontea, Augustin Buteanu, în timpul căruia s-a început construirea bisericii noi, apoi Adrean Costin, în timpul căruia s-a terminat biserica. După el, a urmat Ştiru Ioan, care a pus bazele unui cor mixt de o execuţie uimitoare. A participat cu el la alegerile de deputaţi în Tăuţii de Sus, apoi în Ferneziu şi Şişeşti. La concursul raional de la Şomcuta Mare din anul 1959 se clasează pe locul întâi din cele 26 de echipe culturale prezente la concurs pe faza raională.

Încurajează munca culturală a maselor şi participă activ la munca de alfabetizare. A fost un om cu multe calităţi – betonist, dulgher, compozitor, tâmplar, scriitor, pictor şi un excelent dirijor de coruri. Contribuie cu tot elanul la munca sanitară în mod voluntar fiind apreciat şi evidenţiat de către secţia sănătăţii a raionului Şomcuta Mare. La concursul de poezii, organizat de regiunea Baia Mare, primeşte, în numerar premiul întâi.

Urmează, apoi, Şimon Vasile care funcţionează 5 ani, apoi Pop Petre şi în 1971 oficiul parohial este ocupat de preotul Banga Iacob, iar după 6 ani, de către preotul Mada Viorel  (n. a. care slujeşte şi în prezent, anul 2011).

În anul 1884, Nicolae Lupan, preotul local, şi cu primul curator Ariton Cherecheş al Păvălesi se hotărăsc să pună bazele unei bănci populare. Convoacă adunarea consiliului care era  compusă din Grigor Nicolae al lui Avram, Grigor Nicolae al lui Zaharie, Cherecheş Avram al lui Pavel, Breban Macovei, Bele Antonie, Bila Gheorghe, Cherecheş Gavril, Cherecheş Vasile, Babici Pavel al lui Lazăr şi Babici Ioan. Nu reuşesc să se înţeleagă asupra valorii unei acţiuni. Se organizează din nou adunări generale a locuitorilor, dar toate rămân fără rezultat.

După anul 19oo populaţia satului era atât de învrăjbită, încât rar trece câte o duminică să nu se întâmple certuri şi bătăi. Se formează partide de luptă între oameni şi fiecare partidă căuta să atragă de partea ei cât mai mulţi aderenţi. Astfel de incidente se întâmplă pe la sfârşitul lunii iulie în anul 1902. Cele două partide se găsesc pe poziţie de atac în localul de joc al Fogădăului.

Partidul mai numeros al Săhălbărenilor strâmtoresc câţiva oameni din partidul advers în Fogădău. Sala era înghesuită de oameni de parcă ar fi fost bătuţi cu ciocanul. Antonie al lui Manoilă şi cu vreo 3 – 4 de ai lui sunt atacaţi. Fratele lui Antonie, Nuţu Bele, este anunţat acasă că pe fratele lui îl bat Săhălbărenii. Sare ca ars din pat şi se îndreaptă cu paşi grăbiţi spre locul cu pricina, adică la Fogădău. Cum intră pe uşă vede incidentul şi caută să-şi facă loc printre mulţimea înghesuită. 

Intră printre ei ca printr-un lan de grâu. Cu ambele mâini, în dreapta şi în stânga tot apasă. Apoi, cei apăsaţi ori voiau, ori nu voiau, erau daţi în lături şi îndoiţi. Se produce o linişte de mormânt. Unul dintre cei ce atacau, om voinic şi tare, sare în spate la Nuţu cu scopul ca să-l doboare şi apoi să sară şi ceilalţi pe el. Dar Nuţu nu simte nimic de greutatea lui Breban Gheorghe al lui Ani, care era vecinul lui şi-l întrebă: ,,-Ce-i, măi, Gheorghe?”, iar Gheorghe răspunde: ,,-Numai  de râs, te-am încercat!”. ,,-Ştiut-am eu!” – îi răspunde Nuţu. îl luă pe fratele său şi pe ceilalţi şi ieşi afară. Incidentul care ar fi avut urmări tragice s-a aplanat.

 SÂMBRELE

  

Încă din timpuri destul de îndepărtate, se menține o tradiție, când se măsoară laptele oilor, cunoscută sub denumirea de ,,sâmbră”, la care iau parte, pe lângă ciobani, toți proprietarii de oi, invitați, precum și delegați din partea autorităților administrative.

Cuvântul ,,sâmbră” de origine slavă este utilizat în popor în județele Maramureș, Satu Mare, Bistrița-Năsăud și partea de apus a județului Suceava.

Pe vremuri, proprietarii de oi își angajau paznici cu plată anuală. Această plată era cunoscută sub denumirea de ,,sâmbrie”, pe care o primea ciobanul angajat, în două rate. Rata întâi pe la mijlocul verii, iar a doua la Sâmedru, când bruma începe să se arate, iar Ignișul și vârfurile dealurilor încep să cărunțească. În acea zi oile se despart și se predau la proprietarii respective, adică la proprietari.

În ziua când se mulgeau oile și se măsura laptele, se spunea că e ziua sâmbrașilor, adică ziua sâmbrei. ,,Sâmbriașii” erau ciobanii angajați cu plată, pe care o primeau de la proprietarul care-i angaja și respective care avea oi mai multe, iar ,,sâmbrașii”, erau toți cetățenii câți aveau oi în stână, inclusiv oaspeții.

După ce se mulgeau oile, laptele se cântărea pe majă și se trecea pe un răboj de lemn de paltin, atâtea crestături câți fonți de lapte avea fiecare. După terminarea măsurișului, se tăiau oi, se fierbeau în căldare, se adăugau cartofi și smântână de oi. Toți sâmbrașii formează laolaltă o masă comună. Apoi, se servește gulașul din căldare și urmează, apoi, balmoșul cel fierbinte. Fetele și nevestele cântau, iar trâmbițașii suflau din tulnice cântecele oilor.

Distribuirea brânzei era eșalonată până toamna târziu, revenind în medie, câte cinci fonți de caș după un font de lapte muls, la sâmbră.

În trecut se punea mare preț pe creșterea oilor. Stânele erau multe și mari. În decursul anilor, mulți oameni au abandonat creșterea oilor preferând o altă ocupație cu venituri mai mari și mai sigure, angajându-se pe la diferite întreprinderi industriale ca salariați lunari.

În trecut, erau ciobani renumiți. Se îngrijeau de oi ducându-le la pășuni bogate și făceau brânză de bună calitate. Mulți ciobani creșteau oile lor, alții erau angajați la diferiți proprietary cu salar annual. Așa au fost:

- Romboc, angajat la Todoroaie. Văra cu oile la Runc;

- Ilie Gușetu, angajat la Cherecheș Nicolae al Moșului. El văra oile pe Igniș.

- Bujor avea oile lui Roman Mitru al lui Ion. El văra oile pe Hantău.

- Babici Dumitru al Grigoriții avea oile lui și se ducea departe cu ele, tocmai la Poiana Lungă la capătul Văii Ștedii.

- Breban Grigore – Găzdacu, își pășuna singur oile pe la Runc și Valea Ștedii.

- cei doi cuscri, Roman Antone al lui Lupuț și Avram Vasile al lui Mihai, pășunau oile pe Prislop.

- Bele Antone cu Trif Pavel vărau și iernau cu oile lor pe Igniș și Bouriști, unde făceau și fân.

- Danciu, a fost angajat la diferiți stăpâni, iar la urmă la Cherecheș Benea Pavel care văra pe Igniș și Hantauă.

- Babici Ștefan al Meti, angajat la Grigor Nicolae, văra la Izvoare în partea dreaptă și stângă a râului Mara.

- dincolo de Runc, la Ciungișori, iernau cumnații: Breban Irimie și Grigor Emanoil. Fiecare avea câte 100 de oi. Fânul îl făceau vara. Ei aveau angajat pe Ioan al lui Samoilă care stătea permanent la oi, vara cât și iarna. Ca să-i țină de urât și să aibă cu cine vorbi i-au dus un copil de 13 ani. Într-o iarnă mare, Ion s-a dus după lemne iar pe copil l-a lăsat învălit într-o gubă mare, pe turiș, lângă oi. După ce s-a întors Ion cu lemnele, nu l-a mai găsit nicăieri pe copil. El, adormise pe turiș, în gubă, și zăpada îl acoperiseră. Abia într-un târziu a dat de el.

Viața locuitorilor în acele timpuri a fost nespus de grea. Într-o monografie a județului Satu Mare: - Magyarország vármegyei és városai – se notează: ,,Mamele lucrează pe ogoare din zori până la asfințitul soarelui. Ele își lasă copiii sugaci, acasă, sub îngrijirea bătrânilor și a copiilor care le dau mâncare nepotrivită, sugacii îmbolnăvindu-se de enterită”. În continuare se spune: ,,La munte și în regiunea deluroasă a județului, îmbrăcămintea nu corespunde climei. Îmbrăcămintea bărbaților și a femeilor e aceiași vara ca și iarna. Aceasta duce la îmbolnăvirea organelor respiratorii”.

Așa a ajuns satul Chiuzbaia, urgisit, sărac, fără de nici un sprijin din partea statului. Acel sat istoric, înșiruit ca o salbă de mărgele de-a lungul văii, unde oamenii înstăriți rămâneau zdrențuiți și desculți în căsuțele lor, acoperite cu pământ și paie, în urma persecuțiilor din partea autorităților orășenești și în urma deselor invazii ale tătarilor. În acest vârtej al nesiguranței a evoluat întreaga viață a satului dintre munți.

RĂSCOALA ȚĂRANILOR DIN CHIUZBAIA DIN ANUL 1836

Locuitorii satului Chiuzbaia erau sub administrația orașului Baia Sprie de mai multe sute de ani și erau obligați să facă anumite zile de clacă la oraș, cunoscute sub denumirea de: ,,în Domnesc”, adică trebuiau să presteze lucrări de transport de piatră, la săpatul și pietruitul drumului, la cositul fânului, transporturi  de lemne, tăiatul lemnelor, curățenia orașului, etc.

Numărul zilelor de muncă ce trebuiau prestate orașului erau în funcți de starea materială a cetățeanului. Ele variau între 45 și 110 de zile, anual. Locuitorii satului ajungeau de multe ori la conflicte, din cauza zilelor de clacă cu conducătorii orașului baia Sprie. Multor cetățeni neputându-și efectua în întregime, zilele prescrise li se transcriau pe anul viitor. Și, așa, ani după ani, unii cetățeni aveau de executat sute de zile de clacă, curente și restanțe. Uneori conflictele se aplanau, alteori conflictele între iobagi și conducători luau aspecte revoluționare. Este adevărat că fiecare locuitor se bucura de aceleași drepturi pe care le aveau și orășenii. În schimb, ei nu prestau zile de clacă decât numai locuitorii din Chiuzbaia.

În ziarul Felsobanya, nr. 3 din anul 1900, ce apărea la Baia Sprie, sub redacția lui Kovacs Pal, corespondentul Munich Șandor, relatează unele aspecte ce s-au desfășurat la 6 octombrie 1836, cu ocazia răscoalei țărănești din Chiuzbaia.

Aproape toate terenurile din jurul satului până la mari depărtări aparțineau orașului. Orașul dădea dreptuir egale la pășunatul oilor și vitelor unde doreau. Satului Chiuzbaia i se repartizează pășunatul pe muntele Igniș, până departe la Piatra Ascuțită. Pentru aceste drepturi de pășunat gratuit, fiecare familie era obligată să dea anual pentru oraș 132 brațuri de lemne tăiate gata și duse în Baia Sprie, plus încă o zi de muncă pe lângă celelalte fixate anual. Preotul și învățătorul erau plătiți de către oraș, iar ca o completare la salar, diferența era susținută de către locuitorii satului. Râtul orașului era de 70 de cosași, rât pe care chiuzbăienii trebuiau să-l cosească.

Orașul n-avea voie să angajeze străini la cosit decât numai din Chiuzbaia, dar nici chiuzbăienii nu se putea angaja nicăieri în lucru fără știrea orașului. În anumite perioade conducătorii orașului se împăcau bine cu locuitorii satului Chiuzbaia, pe care-i ajutau cu cereale, vite și materiale de iluminat și asistență medicală pentru accidente.

Prin anul 1836 în școli se preda în limba germană. Un mare grup de locuitori maghiari din Baia Sprie au cerut autorităților ca în școală să se predea lecțiile în limba maghiară. Autoritățile austriece dominante, care tindeau spre germanizarea populației, nu le-a convenit acest lucru și l-au trimis pe cetățeanul Țineghe Anton, zis ,,Oțet”, din Șișești, la Chiuzbaia, ca să învrăjbească și să îndemne pe oameni împotriva orașului. El a luat legătura cu oameniiși a format o organizație ostilă orașului. ,,Oțet” era subvenționat de căte austrieci cu bani și plătea aldămașuri pe la crâșme, câștigându-și oamenii și prestigiul în fața lor.

Pe la sfârșitul lui septembrie 1836, el avea o organizație ilegală, ținută sub un secret absolut. Membri organizației depun jurământ că vor ,,stârpi ungurii din Baia Sprie”, fapt care a determinat ca țăranii răsculați să treacă la împărțirea pământurilor aparținătoare orașului. În acest timp conducerea silvică a orașului, planta puieți de stejar pe pășunatul satului Chiuzbaia interzicând cu desăvârșire pășunatul vitelor și oilor, astfel că locuitorii satului nu mai aveau unde să-și trimită vitele la pășunat. Văzând acest lucru batjocoritor, în ziua de 6 octombrie 1836, locuitorii satului s-au adunat în fața bisericii și au adus hotărârea de a ataca cu forța orașul Baia Sprie și a-și face singuri dreptate. Oamenii cereau eliberarea satului de sub dominația Baia Sprie.

Pe la orele 12, un număr de peste 80 de persoane, înarmate cu secure și măciuci, ajung în Baia Sprie pe la Borcut și atacă casa subprimarului Retegi Ianoș, dar întîmplător subprimarul Retegi nu era acasă decât familia care fuge speriată spre centrul orașului, apoi la primărie, unde anunță apropierea răsculaților din Chiuzbaia. Răsculații se îndreaptă, apoi, spre primărie pe care o amenință blocând ieșirile. În timpul răscoalei țărănești din Chiuzbaia, localul primăriei era în curs de renovare. Abia în anul următor, 1837, este terminată clădirea primăriei unde funcționează și-n prezent. (Felsobanya, nr. 3, din 1900)

Răsculații cer sistarea imediată a plantației pe pășunatul din jurul satului. Dealul Roșu să fie cedat satului Chiuzbaia și eliberarea totală de sub autonomia orașului. În acel timp orașul avea dreptul de a judeca și a condamna chiar la moarte pe cei vinovați. Acest drept l-a primit cu mulți ani în urmă de la regii Austro-Ungariei și a fost întărit apoi cu titlul de ,,oraș libers regesc”, de către regina Maria Tereza care a vizitat orașul Baia Sprie în anul 1741.

Scopul răscoalei a fost eliberarea de sub oraș și anexarea satului la județ. În anul 1848 mai încearcă o nouă eliberare dar nu reușesc. În anul 1850 la fel. Abia în anul 1888, locuitorii satului scutură jugul orașului. Satul chiuzbaia devine independent și se alipește plasei Baia Mare.

Înspăimântată, conducerea orașului face apel la populație să vină în ajutor, cerând urgent, totodată, și ajutorul militar de la Cămară. Autoritățile orașului au dus tratative cu răsculații până ce posesorii de arme s-au strâns și călăreții cu săbiile scoase au sosit la marginea orașului.

Răsculații au văzut că vor fi încercuiți și nimiciți, și-au strâns rândurile, și s-au retras sub amenințarea securilor, înspre Borcut. De aici, au trimis iscoade în oraș unde au constatat că ajutorul militar solicitat sosise, au descălecat și s-au așezat în jurul primăriei. Răsculaților nu le-a rămas altceva decât să se retragă acasă.

Mulțimea agitată, neîndreptățită și exploatată caută să dezlănțuie o mare mișcare de masă.

Orașul Baia Sprie a cerut lămurire de la județ care le-a propus să facă anchetă la Chiuzbaia și răsculații să fie arestați și pedepsiți. Astfel s-a format o comisie compusă din Retegi Ianoș, subprimarul orașului, Rezler Gyorgy – secretar, și senatorii Czauzs Albert și Hitter Alajos, iar din partea satului Breban Daniel, primarul satului, Mureșan Gherasim – subprimar, iar consilierii Avram Onuț, Babici Dumitru, Libotean Grigore, Bila Gavril, Cherecheș Pavel, Babici Nicolae, Cherecheș Ștefan, Avram Pavel, Avram Anton și Trif Onuț.

În ziua de 12 octombrie 1836, comisia însoțită de armată s-a deplasat la Chiuzbaia unde a constatat că o parte din conducerea satului a fost de partea lui Țineghe. O parte din oameni, însă, a ținut cu orașul, ca: Babici Cosmă, Breban Maftei, Todoran Petru și Breban Chiril. Comisia orășenească împreună cu comandantul detașamentului de soldați au hotărât ca toți cei care s-au răsculat asupra orașului să fie pedepsiți cu 12 bețe și distrugerile de la Baia Sprie să fie refăcute cu cheltuiala răsculaților. Această  hotărâre a fost anunțată în biserica din hiuzbaia, duminică 14 octombrie 1836, de către preotul Daniel Bilț din ordinal autorităților.

În acel timp, șeful minei din Baia Sprie era inginerul Kunczky Ignacz care avea mare nevoie de muncitori. El face o adresă primăriei prin care cere ca pedeapsa hotărâtă răsculaților să fie anulată acelora care se vor duce să lucreze în mină la Baia Sprie. Mulți oamnei s-au dus ca muncitori la  mină, dar, știind că ei lucrează sub formă de pedeapsă și cu remunerație minimă, n-aveau dragoste de muncă, făceau instigații, lucrau de mântuială și distrugeau uneltele. Apoi, ocupau anumite terenuri unde-și construiau case fără aprobarea primăriei. Conducerea orașului văzând că nu poate stăpâni pe minerii din Chiuzbaia și nici pe cei plecați la mina Baia Sprie, în ziua de 17 octombrie 1836 au raportat situația la Cămară, la comenduirea pieții județene. Prinzând de veste minerii chiuzbăieni din Baia Sprie și cu ceilalți localnici, au atacat din nou orașul distrugând morile, instalațiile și șteampurile topitoriilor și au amenințat că dacă nu se retrage această hotărâre de la Cămară ei vor incendia orașul.

În aceste situații critice, orașul a cerut ajutorul armatei regulate, ca să mențină liniștea și să potolească răzvrătirile chiuzbăienilor. În acel timp, locuitorii satului trebuiau să ducă lemnele planificate pentru minerit. Locuitorii au tăiat lemnele, nu din proprietatea lor personală, ci din pădurile orașului. Forța publică a orașului a scos din pădure pe oameni, confiscându-le lemnele tăiate. Atunci, adunarea populară a hotărât să facă o plângere la județ, să se unească cu el și să iasă de sub stăpânirea orașului.

În ziua de 12 martie 1837, delegația satului compusă din: Cherecheș Pavel, Breban Daniel, Cherecheș Ștefan, Trif Onuț și Mureșan Gherasim depun plângerea satului la județ.

Orașul a făcut din nou raport la Cămară unde a arătat că Chiuzbaia nu este supusă județului, ci orașului și, ca atare, plângerea este ilegală. Afirmarea sufletească a locuitorilor din Chiuzbaia este tulburată.

Județul a căutat să pună pace între Chiuzbaia și Baia Sprie. În acest scop, județul a trimis pe judecătorul Pap Laszlo de la Satu Mare, care a luat mai întâi legătura cu conducătorii orașului, insistând hotărât asupra locuitorilor de a nu se dezlipi de orașul Baia Sprie. Aceasta a făcut-o sub influența conducătorilor orașului Baia Sprie. Locuitorii au protestat energic, că ei nu mai doresc să fie sub tutela orașului Baia Sprie. Judecătorul Pap Laszlo a plecat din Chiuzbaia tot așa cum venise. Văzând această situație, locuitorii satului au dus horincă de prune la oraș ca să o vândă, sabotând astfel cârciumile orașului. Întreg orașul a fost împânzit cu vânzări de horincă din Chiuzbaia. Comandantul gărzilor, Iuhasz, s-a pus pe urmele lor și astfel, cetățeanul Breban Vasile esgte prins cu horinca, i-o confiscă și încearcă să-l aresteze, dar el se smucește, scapă și fuge strigând că: ,,ne vom reîntorce, câini de unguri, când vom fi mai mulți!”. (Felsobanya, nr. 3 din 1900).

Astfel, satul Chiuzbaia, era o colonie supusă orașului, și locuitorii nu puteau nicidecum să scape de iobăgia orașului.

Pe la sfârșitul verii anului 1837, locuitorii satului se agită și mai mult și trimit delegații în Ardeal, în Maramureș și la Bistrița, ca să facă cunoscute dorințele și să împărțească și altora ideile și necazurile lor. În anul 1838, populația satului se găsea din nou în plină acțiune de răscoală. Autoritățile orașului au prevăzut furtuna și au anunțat județul care a trimis în Chiuzbaia pe subprefectul Banyi Gyorgy. El a venit la Baia Sprie, să se informeze asupra situației. Văzând că situația este atât de încordată n-a îndrăznit să vină la Chiuzbaia, ci a cerut o delegație formată din 12 persoane în frunte cu primarul și subprimarul să se prezinte la Baia Sprie. În ziua de 16 decembrie 1838 se dezbate ancheta răscoalei de către subprefectul Banyi. Ancheta a constatat că mișcarea a fost organizată, transformându-se într-o adevărată răscoală ce avea misiunea de a distruge primăria și a pune pe fugă autoritățile orașului. Și, astfel, comisia în frunte cu subprefectul și comandantul gărzilor județene au hotărât ca la Chiuzbaia să fie trimisă o unitate militară pentru pază și urmărirea răsculaților, iar ,,opincarilor, să le treacă pofta de a mai încerca să atace orașul”.

În dimineața zilei de 23 decembrie 1838, când femeile aprindeau focul în cuptoare pentru a coace colacii de Crăciun, își face apariția detașamentul de militari, strașnic înarmați, compus din un ofițer comandat, trei subofițeri și 130 militari. Prima lor misiune a fost ca să aresteze pe cei 17 oameni care erau socotiți ca capi ai răscoalei și să-i transporte la închisoare. Iarna era grea, zăpada cât gardurile și un ger puternic contribuia la necazurile locuitorilor. Au fost evacuate multe familii din case pentru a fi puse la dispoziția armatei, care veniseră ca un trăsnet pe capul locuitorilor.

A urmat un Crăciun trist și întunecat pentru Chiuzbaia. Populația trebuie să susțină armata cu lemne, pâine, lapte, carne, țuică și vin. Pe lângă aceasta se impune și o completare la solda soldaților și ofițerilor pe timpul cât vor sta în Chiuzbaia. În acel timp, multe familii s-au distrus deoarece capul familiei era închis ori fugit, iar familia a fost obligată să achite această întreținere a armatei străine. Tot satul a trebuit să contribuie la întreținerea armatei. Mulți locuitori au fugit, părăsind casa și satul și luând calea munților. Mulți nu s-au mai întors niciodată, deoarece armata nici gând n-avea de a se retrage. Mulți refugiați nu aveau ce mânca, iarna grea de la munte i-a obligat să se dea la hoții și furtuni atacând pe călători și jefuind noaptea casele din satele învecinate și în special  din Maramureș. Este adevărat că poterele erau pe urmele lor, și cei prinși erau arestați și executați prin spânzurătoare.

După un timp destul de îndelungat, lucrurile s-au liniștit, și conducerea orașului Baia Sprie, văzând situația grea în care a ajuns Chiuzbaia și analizând în mod just incidentele, au ajuns la concluzia că nu toți locuitorii satului au fost vinovați, chiar și din cei arestați, cerând eliberarea lor din închisori.

Pe la sfârșitul iernii, armata a părăsit satul, și locuitorii umiliți au început să răsufle  liniștiți. Orașul, văzând în ce mizerie a ajuns satul Chiuzbaia în urma acestei răscoale, a hotărât ca să le dea pământ, pe care să-și contruiască case și așezări cu condiția ca cei ce primesc pământul pentru casă să presteze la oraș 18 zile de clacă, iar cei ce primesc și grădină lângă casă – 52 de zile de clacă pe an.

Oamenii se interesau de Țineghe, dar el dispăruse și nimeni n-a mai auzit de dânsul. Procesul cu cei răsculați a durat până în anul 1848.

Locuitorii satului sunt hotărâți cu orice jertfe să se dezlipească de oraș și să se unească cu județul. În anul 1850 la propunerea locuitorilor, preotul Antonie Șerbac, redactează o nouă jalbă în limba latină și se alcătuiește o delegație compusă din: Gavril Cherecheș, Avram Flore și Babici Văsălică al Cozmei care iau din nou drumul Vienei. În acel timp, la Viena, se desfășoară procesul moților. Pe străzile orașului mergeau agale 3 nădrăgari istorici. Unul, cu o pălărie mare, pășea îngândurat cu privirea în pământ, călca apăsat și nu vedea pe nimeni din călătorii ce treceau pe lângă el. Era Avram Iancu. Al doilea, la fel de posomorât, era Axente Sever, iar al treilea era aghiotantul lui Iancu, avocatul Mihai Andreica. El era vesel. Privea în dreapta și-n stânga, de credeai că toată Viena este a lui. Printre miile de trecători, el observă pe cei cetățeni străini și îmbrăcați în port mocănesc de prin părțile Ardealului.

El le face semn să se apropie. Delegația noastră face cunoștință cu apărătorii moților. În clipe de repaus delegația din Chiuzbaia a arătat lui Iancu marea nedreptate, hotărâtă de baronii stăpânirii, nedreptate ce se împletea întocmai cu cea a moților. Și una și alta au fost zadarnice. Cauza moților și cauza chiuzbăienilor a rămas mulți ani nerezolvată. Văsălica a Cozmii se înțelegea bine cu aghiotanții curții, deoarece știa bine limba germană, căci făcuseră armata ,,la neamț”, timp de 12 ani. Ambele delegații s-au întors fără nici un rezultat. Au trebuit mulți ani să treacă până ce evenimentele istorice au schimbat soarta locuitorilor de la poalele muntelui Igniș. 

În după amiaza zilei de 29 noiembrie 1850, delegația satului Chiuzbaia este invitată de către Iancu la hotelul ,,Francisc Iosif  I”, din Viena.

Aici, delegații: Cherecheș Gavril și Avram Flore îi arată pe larg avocatului  lui Avram Iancu, necazurile și greutățile ce la suportă din partea asupritorilor din conducerea orașului Baia Sprie.

Deși Camera deputaților din parlamentul Ungar, la data de 16 iulie 1849, votează legea naționalităților prin care românii și slavii din Ungaria primesc drepturi egale cu celelalte naționalități dominante, totuși eliberarea totală a locuitorilor de sub orașul Baia Sprie nu se efectuează. Locuitorilor li se reduce simțitor zilele de clacă, dar libertatea deplină nu și-au putut-o recâștiga.

Iancu i-a sfătuit să mai aștepte liniștiți ziua cea mare, care trebuie să vie, când masele populare, peste rămășițele răsturnate ale feudalismului, vor avea cuvântul hotărâtor.

Zbuciumatul popor al satului Chiuzbaia trăia o viață nespus de grea, în mijlocul unei frământate epoci demult apuse. Acea epocă întunecată în istoria satului Chiuzbaia.

Și au trecut multe toamne, ierni, veri și primăveri, dar libertatea locuitorilor din Chiuzbaia nu se întrezărea. Haosul a pătruns în structura generală a populației asuprite din Chiuzbaia. Cu toate acestea, poporul este strâns unit și așteaptă cu resemnare ziua de luptă prin care va dobândi drepturi naționale și sociale.

Așa a început răscoala chiuzbăienilor într-o dimineață când razele soarelui înveseleau natura verde, și s-a terminat într-o noapte întunecată de iarnă viscoloasă.

Unul dintre cei mai hotărâți luptători ai răscoalei de la 1836 afost Pop Todor în vârstă de 20 de ani, avea 3 clase de liceu. El se găsea în fruntea răsculaților îndemnându-i și dându-le indicații tactice de a pune stăpânire pe oraș. Dar răscoala este înăbușită și Teodor este urmărit de către autoritățile militare instalate la Chiuzbaia. Își petrec viața ascunzându-se prin păduri și prin stâncile prăpăstioase ale Ignișului de unde urmărea patrulele militare care-l căutau. El cunoștea ascunzișurile între stânci de când era copil mic și umbla în urma oilor lui dragi. De la o vreme i s-a urât cu pribegia prin codri pustii, mai ales iarna. Acasă n-avea la ce să se întoarcă. Își făcea planuri să treacă în Moldova unde se găseau mulți refugiați din Chiuzbaia din cauza foametei, alții de urgia tătarilor.

În primăvara anului 1837, Todor trece Prislopul și coboară pe lângă apa Bistriței, străbătând Cârlibaba, apoi Câmpulungul, interesându-se unde se găsesc chiuzbăieni.

Bucuria lui a fost de nedescris când s-a văzut liber, în țară liberă, dar repede s-a dezamăgit când a văzut că nu-și găsește nicăieri de lucru ca să poată trăi cât de simplu. Și în cele din urmă, vrând-nevrând, se stabilește ca argat la moșia boierului Știrbu din județul Neamț. Aici, și-a dat seama din plin ce este exploatarea omului de către om. După un an de zile, boierul îi face socoteala și-l găsește dator cu încă 6 luni de slugie pentru mâncare și cele două rânduri de haine țărănești primate de la boier.

Auzise mereu povestindu-se despre haiduci, că atacă conacele boierești, ba că țin calea negustorilor și că ei sunt stăpânii codrilor de fagi. Se informează de la unii și de la alții cum ar putea lua legătura cu dânșii, ca să se angajeze în ceata lor. Și, într-o sâmbătă seara trage la o crâșmă lăturalnică din marginea orașului Târgul Neamț. Aici, se întâlnește tocmai cu o ceată numeroasă de haiduci care petreceau în urma unei incursiuni rodnice effectuate asupra unui conac boieresc. Face cunoștință cu ei, le spune aleanul și este primit în mijlocul lor. Șeful haiducilor Ion Chetereanu îl examinează din fir în păr și încrezându-se în sinceritatea lui, tânărul Pop Todor este primit în ceata de haiduci condusă de iscusitul Chetereanu.

Fixează locul unde se vor întâlni după 3 zile, timp în care să-și strângă tot ce are și în plus să pună mâna pe o flintă de-a boierului cu care va haiduci prin munți, împreună cu ei. Bucuria lui Todor a fost mare, dar și mai mare a fost când s-a văzut în mijlocul celor 80 de haiduci, care de care mai voinici, comandați de viteazul Chetereanu. De la primele manifestări și incursiuni în noapte, Todor a dat dovadă de multă inițiativă, curaj și pricepere în arta haiduciei.

După 6 luni de zile, Chetereanu  îi încredințează 20 de oameni și-l trimite în cea mai periculoasă misiune haiducească, unde a dat dovadă de multă precauțiune și vitejie. Aici a făcut Todor școala vieții. A cunoscut oameni cu idei felurite. O viață liniștită azi, mâine ajunși în urmărire și-n primejdii nebănuite. Într-o noapte admirau luna ce se ridica în depărtare, iar în altă noapte o urgiseau și o bestemau căci poterile în urmărirea lor se orientau mai ușor. Totul mergea bine. Toate atacurile le reușeau datorită planului chibzuit al lui Chetereanu. Toți îl admirau și-i executau ordinele fără șovăire. El haiducise din tinerțe. Cunoștea toate văgăunele ascunse din Munții Neamțului.

Cunoștea conacele boierești, pozițiile lor, averea lor, personalul de pază și datele fixe când boierul lipsea de acasă. Domnul Moldovei, Mihail Sturza, la cererea boierilor, adduce o hotărâre prin care haiducii care vor fi prinși vor fi condamnați la moarte prin spânzurătoare la răscruci de drumuri. Și Chetereanu este prins și condamnat la moarte prin spânzurătoare. Mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache, îl cunoștea și intervine la domn și, pe garanția lui, Chetereanu este iertat. Este angajat la Mitropolie ca să poarte cu caleașca pe Mitropolit în vizite canonice pe la schituri și mănăstiri. După câțiva ani Chetereanu nu mai poate suporta dorul de munți, de ortaci și de haiducie. Cât timp a condus caleașca Mitropolitului trasă de 4 cai, n-a fost oprit niciodată, deoarece haiducii știau că contra lui Chetereanu nu se puteau opune.

Într-o zi de primăvară, când mugurii fagilor crăpase de-a binelea și mirosul cetinei de brad se răspândea ca o mireasmă sfântă, trecând cu Mitropolitul plaiurile munților spre mănăstirea Neamț, sare din caleașcă, plânge și-și cere iertare de la Mitropolit, lăsându-l singur cu caleașca, iar el o ia pe o potecă îngustă spre vârful munților unde-și regăsește ortacii după o absență de 6 ani.

În anul 1838 Chetereanu primește în ceata lui pe Pop Todor din Chiuzbaia. După un an și ceva ceata lui este încolțită din toate părțile de către poterașii lui Sturza Vodă, în muntele Grințieșu. Puțini scapă cu fuga, dar cei mai mulți sunt prinși împreună cu Chetereanu, care este din nou condamnat la moarte și spânzurat la o răspântie de drumuri, în apropierea mănăstirii Frumoasa de lângă Iași. (34).

Todor al nostrum scapă ca prin minune, nevătămat, neatens de gloanțe, aruncându-se în sus peste o râpă abruptă, iese din încercuire, gloanțele îl urmăresc dar nu l-au atins nici unul. Fuge nebun într-o direcție bine cunoscută de el. Se așează frânt de oboseală pe vârful unei stânci să vadă dacă mai este ori nu urmărit. Apoi, se afundă singur într-o pădure întunecoasă de brad. Aici, stă toată ziua și toată noaptea și își face planuri peste planuri. În cele din urmă se hotărăște să se întoarcă acasă. A doua zi, înspre seară se retrage la marginea comunei Crucea din județul Suceava. Intră apoi în hanul din sat și se așează la o masă singur, posomorât, și cere băutură. Intră în vorbă cu niște meseni de alături care-l informează că banda lui Chetereanu a fost prinsă în întrregime, dusă imediat la iași unde-și așteaptă condamnarea. Un fier de gheață îi trece prin inimă la auzul acestor cuvinte. Se gândea la Chetereanu pe care-l admirase ca pe Dumnezeu. Aici își vinde flinta hangiului unde doarme peste noapte. A doua zi ia cale întoarsă înspre Vatra Dornei, urcă pe Valea Bistriței, pin Cârlibaba de unde vede bara de frontieră de pe vârful Prislop, pe care-o ocolește lăsând drumul și urcând cu multă prudență muntele pentru a nu fi văzut de patrulele de grăniceri de pe culmea Prislopului. Străbate cu bine printre ele.

După 4 ani de pribegie, în 1841, Pop Todor, coboară de la Vârful Dealului cu mulți taleri în chimir, agonisiți cu multă trudă, și într-o joi seara, a treia zi după sfântă Mărie Mare ajunge la casa lui veche din Chiuzbaia. A cumpărat pământul din dosul căminului, și-a construit o casă nouă. A avut mulți copii. Fiind deștept și umblat prin lume, obștea satului l-a ales ca primar, îndeplinind această funcție timp de 18 ani. Fiul său, Gherasim, a avut un singur băiat, pe Gheorghe, care a avut numai fete dintre care una se căsătorește cu Hotea Petru de Peste Deal. Astfel, haiducul de pe vremuri din Munții Neamțului se duce de pe lumea aceasta în anul 1893. O cruce veche de piatră, din cimitir, bătută de vremuri și ploi, îi mai păstrează amintirea legendară a lui Pop Todor care a fost urmașilor un exemplu deosebit de inițiativă și curaj cu rezonanțe pline de legende.

  

UN REVOLUȚIONAR DIN ANUL 1848

 

Prin anii 1840 – 1850 viața țăranilor din Transilvania era foarte grea. Populația ajunge din cauza exploatării și asupririi nemiloase a nobililor și grofilor, a nemeșilor și a conților, precum și a crizelor economice și financiare la sapă de lemn. Țărănimea unită cu micii meseriași tindea spre o nouă reformă economică, politică și socială. Populația asuprită și exploatată cerea eliberarea și răsturnarea asupritorilor. Masele largi populare încep a se întruni și a acționa, din umbră, împotriva stăpânirii feudale. Valurile de nemulțumiri se manifestă în aproape toate țările europene. Masele de muncitori sunt exploatate până la maxim de efort. Produsele țărănimii rămân nevalorificate. La sate, cei lipsiți de pământ, suferă mari lipsuri. În fabrici și uzine nu sunt primiți. Mulți caută de lucru la orașe, dar nu găsesc. Se întorc acasă întristați cu gândul la familiile lor care n-au cu ce să trăiască. Printre acei căutători de lucru se găsea și tânărul Libotean Gavril, fiul lui Libotin Onuț din Libotin-Maramureș. În jurul anilor 1798 – 1800, Onuț este prins cu ,,verbungul” și dus în armată. Mulți sunt adunați într-o curte împrejmuită cu scânduri înalte, în orașul Miskolcz, unde stau trei zile și trei nopți. În a patra noapte Onuț sare peste gardul de scânduri, înalt de trei metri, și se întoarce acasă. De la Libotin, ca să-și piardă urma, vine la Chiuzbaia, unde rămâne definitive sub numele de Libotean.

Aici, se căsătorește și formează o familie cu mulți feciori și fete. Pe unul din feciorii lui Onuț l-a chemat Gavril și a venit pe lume la un sfârșit de octombrie al anului 1826. De mic copil face cunoștință cu oile, cu staulul, cu codri cei cu umbră deasă. Anii treceau și Gavril ajunge holtei.

Pe la începutul lunii decembrie 1848 se scoală în bună dimineață, se îmbracă cu hainele cele noi, de pânză de cânepă, își scoate cioarecii cei noi din ladă, încalță opincile cele de sărbători, înfășoară bine obielele albe pe picior, învârtește de câteva ori curelele înnodând nojițele opincilor și se ridică drept în picioare. Își  strange bine chimirul pe lângă dânsul, respiră o dată puternic, își potrivește pe cap căciula neagră-creață, lucrată de el, în care fereguța aninată, luată de sub lespezile Ignișului, începură să se veștejească. Lăsase stâna de oi, coliba și comarnicul de care se săturase, dar după care avea o amintire duioasă. Se uită la mama lui drept în ochi și o întreabă: ,,- Mamă, ce-mi pui de merinde? căci mă duc departe!”. Și fără să-și deie seama, într-adevăr, s-a dus departe. S-a dus unde  puțini au prilejul de a merge. S-a dus să facă dreptate celor asupriți, prin forța suliței.

Mamă-sa i-a pregătit un mălai copt în cuptor, o felie bună de slănină și trei căciuli de usturoi. Le-a înfășurat într-o ștergare de tort și le-a înghesuit în traista lui de lână toarsă și țesută de mama lui, Eufrosina. Apoi și-a luat baltagul de aramă de pe scara din tindă, făcut de țiganii cei vestiți de la Bistrița. A înfășurat baierile trăistii în gâtul baltagului. A azvârlit traista pe umăr, a dat mâna cu mama-sa și a sărutat-o prelung. De la tatăl său nu și-a luat rămas bun, căci era dus după fân, la Izvoare. A ieșit din casă afară. În târnați s-a oprit. S-a uitat lung la casa părintească, construită cu vreo 80 – 100 de ani în urmă. Grinzile de stejar i se păreau noi. În curte, câțiva miei fătați din primăvară ce îl priveau cu ochii lor blajini. Presimțeau și ei că cel ce se îngrijea de ei se duce undeva. Mama lui, văzându-l atât de schimbat și de nehotărât, l-a întrebat:

,,- Și unde te duci, dragul mamei?”.

,,- Mă duc, mamă, să-mi caut ceva de lucru la oraș, căci vezi, că n-avem bani nici pe ce să cumpărăm sare!”.

,,- Du-te, dragul mami, numai vezi să te porți bine oriunde vei merge și să n-aud vești rele despre tine. Cerul albastru să te călăuzească pe drumuri fără primejdii!”.

,,- N-ai grija mamă! Chipul tău sfânt de mamă, mă va călăuzi pe toate drumurile!”.

Amândoi aveau presimțiri stranii și în special mama lui presimțea nenorocirea ce se  va abate asupra fiului ei și a început a plânge, strergându-și lacrimile cu năframa de la brâu.

Gavril se oprește în mijlocul curții. Mai privește lung la căsuța lor, în care s-a născut. A coborât, apoi, pe ulița Pochi. A luat-o pe după Chiuz, pe la Ferneziu, până la Baia Mare. Aici s-a așezat lângă vestita fântână din mijlocul pieței cu 16 guri de apă. S-a uitat în sus, s-a uitat în jos, la clădiri, apoi a văzut Turnul lui Ștefan peste vârfurile caselor. Acel semeț turn, înalt de 52 de metri construit din ordinul lui Iancu de Hunedoara, în urma victoriei asupra turcilor de pe Valea Ialomiței din septembrie 1442. Vizitând orașul în anul 1446, a dispus ca în amintirea biruinței asupra otomanilor să fie ridicat acel turn din mijlocul orașului Baia Mare. Construcția turnului a început în acel an și s-a terminat după 22 de ani. Libotean și-a luat traista și s-a îndreptat spre turn. L-a admirat mult de tot, întocmai ca Badea Cârțan, Columna lui Traian din Roma. Apoi, s-a așeazat jos și a scos din traistă mălaiul și slănina și a dejunat. După ce s-a ridicat, a văzut peste case culmea însorită a Ignișului, culme de care își aduce cu drag aminte, ca și de multele peripeții petrecute pe el, de mic copil, de când dădea oile în strungă, iar el abia dacă ajungea la înîlțimea lor. Apoi, s-a plimbat prin piață întrebând pe unul și pe altul dacă nu angajează cineva oameni  la lucru. El era hotărât să nu se întoarcă acasă până nu se angajează undeva în serviciu.

În după amiaza acelei zile, când soarele cobora spre asfințit, un zvon ciudat circula de la om la om! ,,Kossuth strânge oameni, pe plată, pentru revoluție!”. Ce o fi însemnând și asta se întrebă Gavrilă al nostru. Prin ureche îi răsună cuvântul, doar care-l interesa mai mult: ,, ... pe plată”, și se ține și el după cei ce aveau intenția de a se înrola în armata lui Kossuth. Mergând după ei ajunge la locul numit ,,Lapoșul Băii”. Aici, se găseau mii de oameni care trec pe la niște mese improvizate unde li se iau datele personale. Gavrilă din Chiuzbaia când ajunge la masă, vede că este mult apreciat de către comisia de recrutare, văzându-l atât de voinic, spătos și gros în grumaz. Este înregistrat imediat și trecut pe partea unde erau cei mulți. După ce își pune în chimir biletul primit de la comisie, se așază pe niște scaune lungi de scânduri în rând cu ceilalți cu care intră în vorbă. Așteaptă cu resemnare evenimentele ce se vor desfășura. A doua zi, se duc cu toții la Tăuții Măgherăuș, unde li se face o nouă verificare și primește un nou bilet mai mare ca cel primit cu o zi înainte. Îl  împătura în două, apoi încă o dată și-l așază, cu băgare de seamă, în chimir, lângă celălalt. Era bucuros că în armata lui Kossuth se mai găseau mulți români.

Mișcarea maselor asuprite este în plină furtună. Valurile răzmerițelor se revarsă tumultoase peste țărmurile legii pustiind totul în mersul lor. În drumul lor spre Timișoara unde aveau să dea lupte grele cu cavaleria austriacă, voinicii își anină flori albe-roz de crizanteme la pălărie. Revoluționarul poet Petofi Șandor, semnează manifestul prin care cheamă populația la luptă ,,de orice neam ar fi”, și lansează versul: ,,Jurăm să nu mai fim robi niciodată!”.  (35)

Baronul Vesselenyi Mikloș lansează un apel de unire a tuturor forțelor revoluționare din Transilvania și Ungaria pentru triumful revoluției. O parte dintre români luptă sub steagul negru-galben al împăratului. Nicolae Bălcescu, nu reușește să unifice forțele lui Kossuth, cu ale lui Avram Iancu. Armatele revoluționare ale lui Kossuth sunt zdrobite la Șiria, iar Iancu coboară din munții Zarandului zdrobit sufletește, îndurerat și plin de amărăciune. Câteva zile mai târziu el spune: ,,Unicul dor al vieții mele e să-mi văd națiunea fericită, dar tocmai acum văd cu întristare că speranțele mele se prefac în nimic!”. (36).

În batalioanele de artilerie, din cadrul unităților lui Bem ce se aflau sub comanda generalului Damajanich, se afla și țăranul român din Chiuzbaia, Vasile Breban. (37). El a plecat la revoluție cu mai mulți țărani români și maghiari din Baia Sprie, Baia Mare și din părțile Chioarului. Pentru revoluție au lucrat minerii și topitorii din toate topitoriile din Chiuzbaia.

Vasile Breban nu s-a mai întors acasă niciodată. El figurează în cartea de aur a revoluției. Barițiu scria că în armatele comandate de generalul Bem se aflau peste 3000 de români. Primesc o masă caldă ce consta din cartofi cu carne, apoi hrană rece: două pâini, brânză, șuncă și câteva cepe. Și au tot mers pe jos ocolind orașele. Ei știau că se vor bate cu cineva și vor făuri o nouă ordine socială care va aduce îmbunătățiri serioase poporului asuprit. Era  hotărât și încrezător în sine că și el este cineva care va contribui la schimbarea regimului feudal asupritor și că va lupta cu toată  forța lui pentru libertatea maselor populare. Pe urmă își vor primi plata cuvenită în bani de argint și se vor reîntoarce acasă unde își vor construi case noi, și vor primi pământ din terenurile grofilor.

Vremea a trecut dar Găvrilă nu și-a făcut casă nouă și nici pământ n-a primit. Casa lui de lemn, cu prispă, și acoperită cu șindrilă, construită de bunicul său, există și azi pe dealul Poca. După ce au trecut prin multe sate, iar coloanele se înmulțeau mereu, au ajuns după o săptămână în apropierea Salontei, unde au primit arme de foc, pistoale și flinte ce se încărcau pe la gura țevii, alții sulițe și săbii încovoiate. Lui Găvrilă i s-a venit ,,o suliță ușoară de lemn tare și ferecată la vârf”.

Comandantul trupelor revoluționare din Țara Chioarului a fost colonelul Teleki Șandor care în urma înfrângerii de la Șiria a emigrat la Paris și se reîntoarce în patrie abia după 18 ani.

Apoi, și-au continuat drumul, tot pe jos, spre Timișoara pe care trebuiau s-o cucerească. Prin luna apilie 1849 ajunge la Lugoj, unde se luptă vitejește cu trupele austriece, apoi la Caransebeș și la sud de Timișoara. Dar cetatea Timișoarei n-a putu fi cucerită.

La 14 aprilie 1849, L. Kossuth a fost ales guvernator al Ungariei de către deputățimea din Debrețin. Cu mari  jertfe cuceresc Banatul, fără cetatea Timișoarei, și apoi trupele lui Kosuth se îndreaptă către Arad. Înspre seară, în ziua de 12 august 1849 ajung în satul Șiria. Dar în dimineața zilei de 13 august se zvonește în rândurile revoluționarilor că: ,,Vin muscalii!”. Coloanele își strâng rândurile. Și, într-adevăr, în după amiaza zilei de 13 august 1849 se observă peste satul Șiria nori de praf ce se ridicau din copitele cailor de la coloanele armatei țariste cerute în ajutor contra revoluționarilor, pentru a salva monarhia austro-ungară. Astfel, echilibrul de forțe de la Șiria se schimbă în câteva ore, întocmai ca minutul din 18 iunie 1815 al lui Napoleon de la Waterloo când toate combinațiile marelui geniu militar se prăbușesc.

Trupele țariste conduse de prințul general-feldmareșal Puskievici, trec în Transilvania. Armata I rusă, condusă de generalul Luders trece pe la trecătorile Bran și Predeal, iar armata a II – a condusă de generalul Pavlov înaintează prin Bucovina pentru a se întâlni undeva în Transilvania și a sfărma pe revoluționarii lui Kossth. Populația din Transilvania era hotărâtă și sigură că revoluționarii vor învinge deoarece rușilor le era ostil întregul mediu social și geografic.

Trupele țarului încercuiesc la Șiria, trupele revoluționare comandate de generalul Gorgel Artur și le nimicesc. O parte din ele ține piept trupelor țariste, alții se retrag și fug. Găvrilă se zbate în dreapta și în stânga. Simte cum i se  ridică sângele la cap și părul încearcă să-i ridice căciula de pe cap. Atunci încearcă să răstoarne de pe cal un cazac, ca să încalece el calul și să fugă, dar un altul se repede la el să-i taie capul. Observând pericolul în care s-a înfundat, fulgerător se răsucește și este tăiat de-a curmezișul umărului drept. Cu rana sângerândă se retrage aplecat la tulpina unei sălcii bătrâne cu scopul să se suie în ea. Dar puterile nu-l ajută. Mâna dreaptă nu o poate ridica. Simte sângele cum i se revarsă pe spate. Se ghemuiește lângă rădăcinile noduroase ale salciei și se ferește cât poate să nu fie călcat de copitele cailor prefăcându-se mort. Rânduri, rânduri trec ca furtuna coloanele  de cazaci pe lângă dânsul. Așteaptă cu înfrigurare terminarea lor, dar, ele par fără sfârșit. Abia înspre seară încep a se termmina. Se scoală cu mare frică, se uită la rana care-i sângera mereu dar n-are cu ce să o panseze. Se retrage în direcția opusă înaintării armatelor ruse. Mai privește o dată la câmpia întinsă presărată cu mii de cadavre și o ia prin noaptea mohorâtă într-o direcție necunoscută.

Revoluționarii sunt măcelăriți de către trupele țariste și împrăștiați în toate părțile. Kossuth și comandantul trupelor revoluționare, generalul Bem, se refugiază pe teritoriul ocupat de turci. Revoluționarii sunt urmăriți, prinși și condamnați la moarte. În primele zile după înăbușirea revoluției numai la Arad au fost executați 13 generali care au luat parte la revoluția contra armatelor habsburgice.

În acest vârtej dramatic la încrucișare de istorie, eroul legendar Libotean, creează o epopee de stâncă în jurul comandanților lui pe care-i servește până la ultima suflare, opunând o rezistență dârză cu sulița lui pe care o mânuie cu multă îndemânare, răsturnând mulți cazaci de pe caii lor cei înalți. 

Figura lui va inspira generațiilor viitoare eroismul moștenit de la strămoșii noștri ,,geții cei nemuritori”. Deși revoluția a fost înăbușita în sânge, amintirea lui Găvrilă va rămâne eternă ca un simbol al unei revoluții care va răsuna de-a lungul veacurilor privită prin luneta amintirilor.

Dezamăgit, Găvrilă după ce călătorește toată noaptea, ajunge într-un sat unde primește mâncare și i se pansează rana. Acasă, mama lui, Eufrosina, n-are astâmpăr. Visurile urâte o nelinișteau. Traista cu merinde și baltagul de aramă, la care ținea foarte mult, i-au rămas în învălmășeală pe câmpul de luptă. Trecea din nou din sat în sat întrebând dacă Baia Mare este departe. Nu spune la nimeni unde a fost și de unde vine. Ajunge cu greu la Oradea pe care o ocolește, apoi la nord de Oradea, înspre casă, ajunge într-o comună mare, Șișterea, unde trage la crâșma din mijlocul satului. Castelul grofului așezat pe o înălțime predomina tot satul. Acolo aude că au fost spânzurați șase oameni din sat acre au luat parte la revoluție. Apoi, în alte sate tot la fel. Găvrilă se înfrică.

Buna dispoziție a lui Găvrilă, se transformă într-o nostalgie posomorâtă. Pe cât era de curajos omul nostru înainte, pe atât de fricos era acum la reîntoarcere văzând că toate planurile i s-au năruit într-o singură zi. Pe drum a auzit că toți care au luat parte la revoluție fie la Kossuth, fie la Iancu vor fi spânzurați. Ba, se gândea că din moment în moment poate să fie arestat și condamnat la moarte.    

Din acest motiv ocolea satele mai mari și în special orașele. Totuși la Valea lui Mihai este încolțit de autoritățile austriace cărora le-a părut suspect oml acesta străin la vorbă și la port. Prin diferite întrebări puse lui Găvrilă a reieșit că el caută să se angajeze la cineva la lucru, căci se pricepe la agricultură și că de revoliție nici n-a auzit nimic. Abia atunci și-a dat seama că biletele din chimir îl vor trăda, dacă eventual ,,aceștia cu șepci tari pe cap”, îl vor percheziționa, sau îi vor descoperi rana deschisă de sabia cazacului.

Imediat ce a fost eliberat, a căutat biletele despre care credea că-i vor aduce o casă nouă, pământ și bani din belșug. Se uită la ele, le împătură în patru și le rupe în bucăți mărunte azvârlindu-le în drepata și în stânga. Acum era ușurat și spre seară ajunge rupt de oboseală, la periferia orașului Satu Mare. Aici, se angajează la un om bogat și lucrează cu caii la arat primind mâncare și o coroană pentru două zile de muncă. După o săptămână o ia pe jos spre Baia Mare și ajunge în dimineața zilei de 6 octombrie 1849. Când a ajuns în vârf la Dealul Dura, a văzut spânzurătorile unde au fost executați camarazii lui. A oftat prelung și s-a cutremurat. Ajunge din nou în piața orașului prin care a trecut cu aproape un an în urmă. Aici a auzit că din satul Merișor au fost spânzurați primarul, notarul și învățătorul satului, fiindcă au îndemnat și au luat parte la revoluție. Judecata lor și a altora s-a făcut în public în mijlocul pieții.

Găvrilă ajunge în Baia Mare, la fântâna cu multe guri de apă, și-l apucă nostalgia amintirilor. Și-aici, aceiași situație. Participații la revoluție erau adunați, legați și umiliți. Apoi, erau spânzurați. Erau legațiși duși în Dâmbul Cătălinei unde erau spânzurați. Acolo, s-au ridicat 12 spânzurători. Aici, preotul din Satu Nou de Jos, adus cu forța de autoritățile maghiaro-austriace, le celebrează prohodul celor ce se chinuiau în spasmele morții, în ștreangul ce se strângea tot mai tare în jurul gâtului, tăindu-le ultima răsuflare și scoțându-le afară din orbite ochii bulbucați și învinețiți de lacrimile morții.

În dezamăgirea lui că totul s-a desfășurat împotriva destinului său și că orânduirea va fi aceiași și asupririle vor fi și mai apăsătoare, Găvrilă, se uită din nou la Turnul lui Ștefan, apoi își aruncă privirea spre muntele Igniș și cu un zâmbet searbăd pe buze, zise: ,,Asupritorii vor stăpâni lumea aceasta pe vecie, iar asupriții vor fi tot asupriți, cât va trăi Ignișul!”. Îi părea rău după baltagul de aramă de care nu știe unde s-a despărțit de el, deși îl purta la brâu ca să-l folosească în caz de nevoie. Trecuseă mult timp și Găvrilă nu se mai întorcea acasă. Mama lui îl bocea ca și cum ar fi murit. Nu auzise și ni știa nimic de dânsul de când please de acasă, în toamna trecută. Știa doar că în țară, undeva departe, ar fi fost răzmeriță și că au murit mulți oameni. Auzise și de spânzurători și în toate acestea îl vedea mereu pe Găvrilă al ei.

Spre seară, când se amesteca ziua cu noaptea, Găvrilă ajunge acasă. Bucuria mamei a fost de nedescris când și-a văzut feciorul ei cel drag, de car n-a știut nimic atâta vreme. S-au adunat vecinii și neamurile la el căutând să-l întrebe pe unde a fost atâta vreme. Dar el, n-a spus nimic din cele ce s-au petrecut cu dânsul, în lipsa lui de la Chiuzbaia. Unii îl invidiau, alții zvoneau că a adus bani mulți acasă și acuma așteaptă numai momentul să se căsătorească cu o fată bogată și să-și facă o casă nouă.

În anul 1849 s-au înălțat spânzurători pentru toți cei ce au luat parte la revoluție, la Dura, pe deal, la încrucișarea drumului de la Ferneziu cu cel de la Baia Sprie. În acel loc se găsește acum uzina de apă a orașului Baia Mare, la pădurea Mireșului, unde azi se găsește o pepinieră și o locuință pentru pădurari.

La reîntoarcerea lui Găvrilă de la Șiria, în anul 1849, a văzut spânzurătorile și s-a îngrozit. Din clipă în clipă se aștepta să fie recunoscut și să se sfârșească cu viața lui. Ajuns acasă s-a ocupat cu treburile din gospodărie și cu creșterea oilor. Nu ieșea între oameni. L-a oraș n-a fost opt ani de zile. Avea impresia că-i urmărit. Se temea și de umbra lui. Singura lui mângâiere și încurajare o găsea în mijlocul oilor cu care se înțelegea toată vara și toată iarna pe plaiurile însorite și viscolite din preajma Ignișului. În anul 1860, Găvrilă, este mobilizat și trimis pe frontul italian. Aici, se luptă cu ,,tirolezii”, din munții Tirolului. Pe acest front se găseau mai mulți luptători din Chiuzbaia.

Și au trecut ani mulți de atunci. Libotean Găvrilă, se ocupă tot cu păstoritul și cu gospodăria lui sărăcăcioasă de pe Poca. Își amingtea cu drag de luptele cu sulițe contra austriecilor de la Timișoara, Lugoj, Caransebeș, Simeria și cea de la Șiria împotriva trupelor țariste.

Timpul îndelungat și răvașul greu al anilor a așternut un văl al uitării asupra actelor revoluționare ale lui Găvrilă. Abia i-a mai rămas o amintire sinistră din fuga lui de la Șiria din fața cavaleriei rusești din mohorâtă noaptea  de la 13 august 1849. Atunci avea 23 de ani. După 6 ani în 1855, Găvrilă, este prins cu verbungul împreună cu Roman Grigoraș și duși în armată. Au fost duși pe jos de la Baia Mare până la Debrețin. Aici, într-o noapte, înconjurat de focuri și de santinele, pe un câmp drept ca masa, Găvrilă se face nevăzut și tot pe jos se întoarce acasă după 4 săptămâni de călătorie forțată.

Se căsătorește cu Eufrosina Breban din care căsătorie rezultă copiii: Vasile, Antone ce se căsătorește în Desești, Petrea, Gheorghe, Vila, Grigore și o fată. La vârsta de 57 de ani rămâne văduv și se căsătorește a doua oară cu o femeie din Chechiș.

Într-un amurg de toamnă târzie a anului 1888, Găvrilă stătea rezemat cu coatele pe prispa tărnațului, cu luleaua în gură se uita la ploaia măruntă și deasă ce nu mai contenea de câteva zile. Era înspre seară, când omul de serviciu al satului, intră în curtea lui anunțându-l că: ,,- Mâine la ora 10 să fie la Cămară, la Baia Mare!”.

S-a gândit toată noaptea că oare cine-l cheamă și pentru ce? A doua zi se prezintă în fața unui birou cu mai mulți funcționari, iar în mijloc unul mai bătrân cu ochelari pe nas, îl întreabă dacă a luat parte la revoluția de acum 40 de ani în armatele lui Kossuth? Le-a spus că: ,,- Da!”.

,,- Ai ceva documente!”.

,,-Nu! Documentul ce l-am primit în anul 1848 la Tăuți Măgherăuș, l-am rupt în zeci de bucăți, după ce m-am văzut scăpat de postul de control al armatelor contra-revoluționare din Valea lui Mihai!”.  

,,- La câte bătălii ai luat parte contra armatelor austriece și țariste?”.

,,- Contra armatelor imperiale la 11 bătălii și contra cazacilor, la una!”.

,,- Atunci vei primi pensie!”.

Și într-adevăr, Libotean Găvrilă, a primit pensie de stat, câte 25 de coroane pe lună. Este prima pensie ce apare pe plaiurile Chiuzbăii.

Fiind bătrân, către sfârșitul vieții sale, Găvrilă își petrecea timpul mai mult în gospodăria lui și din când în când cobora la crâșma de la Fogădău, unde-și petrecea cu Roman Gheorghe și cu Moșu Popii Lupan. Cecul de pensie îl ținea la Vasile Cherecheș care era vânzător în crâșmă. El îi scotea pensia de la Baia Sprie de unde-și reținea banii pentru băutura vândută, iar restul de bani îi preda lui Găvrilă. După ce lua 2 – 3 ,,optalice” de horincă, rostea apăsat din când în când: ,,Eljen, Kossuth!”. Apoi, se ducea cu vecinul său, Gheorghe, ținându-se pe după cap. La ulița Pochi, în stânga, sus, se găsea o crâșmă prăpădită. O vizitau în trecere și pe aceasta. Apoi, ajungeau acasă. Găvrilă, se punea pe gânduri, Și gândurile îi fugeau cu 64 de ani în urmă la înfierbântata vară a anului 1849 când a văzut la Șiria, moartea jucându-i în față. Dar a scăpat ca prin minune. În anul 1912 în vârstă de 86 de ani, se stinge din viață în căsuța lui de lemn, cel care a fost Libotean Găvrilă al lui Onuț și Eufrosina, cel care din toamna anului 1848, până către sfârșitul verii anului 1849, a mânuit sulița cu multă vitejie. Figura lui va rămânea în conștiința oamenilor care-i vor eterniza faptele istorice de acum 128 de ani.

Libotean Găvrilă a fost omul care s-a născut la răscruce de istorie. A despicat în două istoria jalnică a Ardealului. Ciobanul de pe Poca, a inspirat cea mai grăitoare plidă de întruchipare a demnității umane.

Mulți părinți au căzut în revoluția de la 1848, lăsând în urma lor copii mici, a căror existență nu era asigurată. Multe familii au rămas fără casă, fără avere și fără cap la casă. În acest scop, ,,Gazeta Transilvaniei”, face apel la populație pentru  a ajuta copiii ai căror părinți au căzut la Sighișoara, Timișoara, Șiria, etc.

Pentru aceasta Reuniunea Femeilor Române din Transilvania adresează o cerere împăratului de la Viena ca să aprobe colectarea fondurilor. ,,Gazeta Transilvaniei” nr. 29 din data de 20 noiembrie 1850 anunță că guvernul de la București  a aprobat colectarea pentru ajutorarea creșterii fetițelor orfane ori mai sărace ai cărora părinți au căzut  în războiul civil de la 1848 – 1849. 

MONOGRAFIA SATULUI CHIUZBAIA – după Teofil Rădulescu-Cherecheș

va avea continuare în numărul viitor al revistei DIN VATRA SATULUI – o revistă de promovare a valorilor tradiționale.

Ediție îngrijită de redactor șef – Vasile BELE