Cât mi-e de simpatic Leopold Gurnist şi cât de bune sunt prăjiturelele doamnei Gurnist!! Şi cu toate astea, cam de multişor nu i-am vizitat. Ieri însă, am intrat la ei, auzisem că Leo e bolnav şi eu, ca vecin şi medic, m-am simţit obligat. Doamna Gurnist m-a primit de la uşă cu braţele deschise şi cu un potop de întrebări:
- Ce mai faci? Şi de ce ai venit singur? Să-ţi fac un ceai de tei? Sau, poate, o cafeluţă? Mai bine un ceai, totuşi... Să vezi ce-o să se bucure Leo!
Leo stătea într-un fotoliu, învelit într-un pled şi părea că tocmai se trezise din moţăiala. La picioare, încovrigat, un căţel de rasă nedefinită dormea de-a binelea.
- Ei, dar văd că sunteţi în pas cu lumea bună! Mi-am găsit eu subiect. Aţi făcut rost de un câine...
- De ai ştii cu câtă alergătură, exclamă madam Gurnist. E un câine dintr-o rasă foarte specială. Pe asta, când creşte şi se face mare, nu-l iei nici cu trei sute de dolari...
- E un coccinel! Mormăie expert Leopold.
- Caniş, prostule! I-auzi la el...! Câine de rasă pură, cu părinţii şi bunicii din ambele părţi verificaţi până la a patra generaţie. O raritate! Dacă un cunoscător ar şti că noi avem aşa ceva, ne-am putea îmbogăţi...
- Să nu vi-l fure, zic eu prudent.
- Chiar aşa, mormăie Leopold aprobativ.
- Chestiunea e foarte serioasă, oftează madam Gurnist. Să nu crezi că nu ai dreptate. Leopold îl scoate dimineaţa, dar apoi se duce la serviciu. Eu sunt ocupată, păcat de aşa un câine să stea toată ziua în casă. Pentru matale, că ne eşti drag şi ai aşa nişte copii simpatici, am face gestul ăsta unic şi ţi l-am ceda. Pentru nici o sută cincizeci.
- Merită mai mult, zic. Trebuie să găsiţi un cunoscător adevărat, luaţi pe el o avere...
- Dă-i încolo de bani, suspină madam Gurnist. Să-l dau la nişte străini? Ştii ce suflet are rasa asta? Ce inteligenţa? Ce memorie? Dă-mi cincizeci de dolari şi ţi-l fac cadou pentru copii. Sunt aşa de drăguţi...
- Dimpotrivă, susţin eu. Trebuie să-l daţi cuiva care nu sta foarte aproape. Ca să nu sufere! Aveţi nevoie de un amator serios, care locuieşte la vilă. Să aibe o bucăţică de curte, să poată zburda în voie...
- Dar sufletul? La suflet nu te gândeşti? Oftează madam Gurnist. Parcă totul e să stai la vila şi să te plictiseşti? Tot la bloc e mai vesel. Aşa un căţel de rasă se ataşează de copii, se joacă cu ei, mai mare dragul. Nu am eu inima să-l dau la un străin nici pentru o avere. Dumitale, parcă, parcă ţi l-aş ceda, până nu mă răzgândesc, şi cu două zeci şi cinci.
- Regret sincer, spun cu regret. Tocmai acum am nişte datorii...
- Ei, dacă e aşa, se schimbă socoteala, zâmbeşte binevoitoare doamna Gurnist. Prietenul adevărat se cunoaşte numai la nevoie. Tot aşa şi vecinul adevărat... Ştii ceva, Leopold n-o să se supere, aşa să am bine ca o fac de dragul copiilor, ia-l! Ia-l pe gratis, ia-l fără nici un ban, dar promite-mi că o să aveţi grijă de el, că o să...
- Tocmai asta e problema, declar eu foarte trist. Nu pot să vă promit nimic. Nici că o să avem grijă de el, nici că o să... Copiii sunt alergici la rasa asta de câini.
- Ce ciudat! Se miră doamnă. Stai să-ţi aduc ceaiul...
- Ascultă-mă repede, şopteşte Leopold, până nu se întoarce. Fă-mi un serviciu personal, că eu plimb potaia de patru ori pe zi şi numai pe fotoliu meu se pişă, lua-l-ar naiba. Ia-l şi bagă-l într-un taxi, să-l ducă cât mai departe... Nu mă uit la bani. Merită! Fir-ar să fie de coccinel, că mi-a mâncat sănătatea...
Pentru că nu mă interesez niciodată ce mai fac ei! O să-i întreb...