Este foarte greu de crezut că un scriitor de valoare nu poate trata, în operele sale, toate genurile literare, fără nicio dificultate. George Călinescu a demonstrat acest lucru cu brio, ca să amintim doar pe cel mai de seamă reprezentant al genului, pentru exemplificare. Trecerea însă nu este una dintre cele mai comode. Fiecare gen literar are legile lui şi se supune unor rigori specifice. Adaptarea presupune mult efort, dar şi talent. Genul scurt nu este cu nimic mai facil decât romanul, dar câştigul prin reducerea în amploare a lucrării trebuie reinvestit în precizie şi concizie. În rest, rigorile rămân aceleaşi. Scriitorul Ion Catrina reuşeşte să treacă cu succes de la romanele fluvii cu care ne-a obişnuit, la nuvele consistente, desfăşurate pe spaţii mult mai restrânse. Măiestria artistică în creionarea personajelor şi desfăşurarea acţiunii rămân la acelaşi nivel ridicat, demonstrat în romanele sale.
Tematicile abordate sunt dintre cele mai diverse. Scriitorul îşi coboară spectrul de cercetare spre cele mai mici şi banale subiecte, reuşind să le şlefuiască şi să le ridice la nivelul marilor evenimente. Particularul insignifiant devine plural, cu o arie de interes cuprinzătoare care, prin interes, se lărgeşte considerabil, devenind o problemă majoră a societăţii.
În nuvele întâlnim cazuri reale, culese din realitatea imediată. Realismul lor este cutremurător. Aducerea acestora în prim plan, într-o operă literară, nu urmăreşte senzaţionalul facil, jurnalistic. De fapt, autorul nici nu speculează amănuntele sordide din acţiunile personajelor sale, nu intră în detalii naturaliste, ci atrage doar atenţia asupra problemelor de amănunt, care ar putea conduce la evitarea unor asemenea fapte pe viitor. Ele se constituie într-un semnal de alarmă pentru a educa şi preveni întâmplări simulare. Demersul lui este aidoma al lui Julius Fucik: „Oameni, eu v-am iubit, vegheaţi!”
Multe din personaje sunt nevinovate. Ele sunt prinse în vârtejul halucinant al unui sistem juridic imperfect, cum este cazul lui Gabriel ( Amurgul surâsului) sau intră într-o conjunctură ilegală, cultivată şi proliferată în exces de sistemul social existent, cum se întâmplă, din păcate, cu Puiu Apostolescu (La răscruce). Societatea se mulţumeşte să dea vina pe educaţie. Oare, doar educaţia este inculpabilă? Societatea, familia şi ereditatea nu au rolul lor bine statuat în evoluţia unui individ? În alte condiţii, Tomiţă ar fi devenit criminal, Bebe Sinescu, Ludmila Apostolescu, Lucica Şchiopu ar fi avut aceeaşi evoluţie degradantă? Cu siguranţă, că nu!
Există şi o categorie a inocenţilor, a celor animaţi de simţul dreptăţii, a celor năpăstuiţi pe nedrept. Gabriel şi Sorina întruchipează latura angelică din tabăra protagoniştilor nuvelelor, aşa cum Mitică şi Nora par a fi familia ideală, neputincioasă în faţa erupţiilor aberante ale fiului lor.
Câteva nuvele se desprind de tematica generală a volumului. „Un răgaz nesemnificativ” reprezintă o faţetă discutabilă a unui transplant de inimă. Problematica iscată este deosebit de complexă. Scriitorul eludează, cu bună ştiinţă, latura morală şi o consideră nesemnificativă în acest proces. Latura psihologică şi cea a interrelaţiilor umane sunt tratate cu multă pricepere. Ovidiu îl iubeşte pe Mihai, pentru că iubeşte inima prietenei lui. Părinţii lui îl acceptă cu toată dragostea. Oamenii de rând nu vor înţelege niciodată relaţia lor.
O abordare aparte este şi în „Călătorie inversată”. Într-o viziune fantastică inedită, un om face trecerea prin existenţa lumească în sens invers. Melanjul dintre real şi fantastic are loc pe un fond profund realist. Finalul conduce spre ideea unei halucinaţii posibile. Implicaţiile sunt totuşi destul de profunde. Poţi renunţa atât de uşor la un copil pentru înfăţişarea lui nepotrivită? Întoarcerea în timp nu ar fi un bun prilej de meditaţie şi de revenire la firesc?
Observăm, ca şi la operele anterioare ale autorului, o puternică forţă de sugestie. Titlul nuvelelor este formulat în aşa fel, încât să reflecte, în mare măsură, conţinutul nuvelei. „Un răgaz nesemnificativ” e de fapt un terminus implacabil care nu poate fi prelungit. „Amurgul surâsului” este stingerea luminii şi speranţei celor ce au îndrăznit să mai spere. „La răscruce” este dilema de opţiune în viaţă căreia îi suntem supuşi cu toţii. „Călătorie inversată” poate fi un drum refăcut în sens invers, pentru a se corecta erorile iniţiale, iar„În ceaţă” este mediul în care se află cei mai mulţi dintre oameni, debusolaţi de oferta socială existentă.
Fiecare nuvelă este un eşafod de reflecţie, de atitudine şi implicare. Solicitarea este imperativă. Dacă nu luăm atitudine acum , atunci, când?
Indiferent de subiectul lor, nuvelele reprezintă o reflectare a vieţii din societatea contemporană, o contribuţie majoră la dezvoltarea genului şi o consolidare a prestigiului unui scriitor contemporan valoros.