Cartea de versuri, „Lumea nebunilor”, apărută sub semnătura lui Alex Daniel, la Editura „Mantaua lui Gogol”, Bucureşti, 2015, aduce în atenţia cititorului o poezie aparent inegală şi grăbită, născută din experienţe de viaţă, dorinţe, neîmpliniri, aspiraţii, toate trăite într-o lume în derivă, în care nimic parcă nu mai este la locul său, o lume a „nebunilor”, cum frumos o intitulează poetul. Grafica semnată de Alehandro Da Silva conferă cărţii personalitate şi distincţie.
După moto-ul, „Iubirea a fost inventată de nebuni şi de poeţi”, ne-am aştepta ca „Lumea nebunilor” să fie o carte ce tratează poezia nebuniei, sau nebunia poeziei. „Lumea nebunilor” este însă o carte cuminte, echilibrată, de bun-simţ, scrisă cu sensibilitate şi ilustrând zbuciumul şi neliniştile dintotdeauna ale creatorului, dar, mai ales, inutila sa risipire (impusă de situaţii conjuncturale) în lucruri neesenţiale, din care se nasc apoi revolta şi protestul.
În opinia mea, Alex Daniel este un poet protestatar. Se vede acest lucru în poemele: „Scara timpului”, „Mi se cârlimândî...”, „Oraşul pustiu”, „Lumea nebună”, „Nebunia nebuniei”... Atitudinea protestatară pare să fie un atribut al personalităţii sale tumultoase, protestul, în sine, orientându-se spre nedreptăţile sociale pe care le întâlneşte la tot pasul, într-o lume cu orizonturile pierdute. În cursa contra cronometru, care este viaţa ascendent egoistă, nimeni nu se mai gândeşte la binele şi tihna celuilalt. Asistăm la un proces de dezumanizare, de înstrăinare şi nimănui nu-i pasă dacă, prin atitudinea sa, deranjează, jigneşte, hărţuieşte: „Vecinul meu de la etajul şapte/ are o maşină de găurit liniştea...”; „Toţi vecinii mei au câte o unealtă/ cu care trebăluiesc câte ceva/ în folosul lor şi în durerea altora...” („Scara timpului”, p.5).
Abuzurile din partea autorităţilor fac viaţa amară. Oraşele mici, de provincie, sunt victima convenabilă, fiindcă nimeni nu are curajul să se revolte, iar, dacă ar face-o cineva, acela este etichetat imediat ca rebel şi pericol public... („Oraşul pustiu”, p.33). Într-o astfel de lume, absolut anormală, este firesc ca nefirescul să fie luat drept firesc. Un nebun poate fi rege peste hoţi, poate fi şeful bancherilor, sau, de ce nu, judecătorul suprem („Nebunia nebuniei”, p.39). Copiii pot trăi liniştiţi ( în inconştienţa vârstei lor ) şi fără afecţiunea părintească, că nimeni nu-şi mai bate capul acum cu ce se va alege de ei mai târziu! Bine că încă mai există bunici sau „Case de copii”...! Dureroasă perspectivă! „... Când din păcatul minţii se nasc copii orfani, / Că mamele-s plecate în lume după bani!” (p.30)...
Forma activă de protest este înlocuită, în unele poeme, cu atitudinea de indiferenţă. Poetul conştientizează că nu poate face nimic de unul singur, că nu poate îndrepta strâmbătăţile, şi, de aici, starea de lehamite: „Am aruncat televizorul.../ ...mă obosea cu aceleaşi imagini, ale unor indivizi/ care fac umbră inutilă pământului,/ burduşiţi de grăsimi şi purtând cravate de import.// Unii le spun parlamentari...// ... În nebunia mea, am zis că mi se cârlimândî/ de averile lor şi de grăsimile/ în care sunt împachetaţi” (p. 27) ... Dar în cuminţenia poetului? aş întreba eu. Şi tot eu voi răspunde că poetului îi pasă, pentru că artiştii, creatorii au altă alcătuire de spirit şi de tină. Ei sunt plămădiţi din materie stelară. Ei nu au puterea politică, administrativă... Puterea lor stă în cuvânt, şi ar fi un mare păcat să o lase să se irosească...
În alte poeme, Alex Daniel pare un poet al ludicului. În realitate, el pune o mască luminoasă peste dramele umane, pentru a le scoate în evidenţă şi pentru a atrage atenţia asupra lor, că doar ne găsim într-o lume de provizorat, într-o lume nebună... („Lipsa de moralitate”, p.41; „Fructul unei iubiri”, p. 44).
Sentimentul care dă osatură scriiturii poetice este iubirea. Iubirea faţă de Creator („Să iubesc mereu/ Doar pe Dumnezeu...” p. 26), faţă de cei care ne-au dat viaţă („Acum, când peste lume lumina se destramă,/ Mi-e dor de tine, tată, mi-e dor de tine, mamă!”, p. 30), faţă de fiinţa iubită a cărei imagine s-a întipărit pe retina ochilor, de unde nu i-o mai poate lua nimeni: („... Voi săruta în schimb imaginea ta/ de pe retina ochilor mei,/ ştiind că de acolo nu te poate fura nimeni.” p. 6)
Jocul iubirii (cu tandreţe şi cu neînţelegeri, cu pasiune incandescentă şi cu momente de prefăcută indiferenţă) şi iubirea sinceră, curată, aproape adolescentină, sunt prezente în mai mult de jumătate dintre poemele volumului. Uneori sentimentele femeii iubite nu se ridică la nivelul celor trăite de eul liric, iar acesta se simte trădat. El nu se resemnează, ci proiectează situaţia în viitor, când, după dispariţia sa fizică, femeia, căutându-l, va găsi doar amintirea poetului în lucrurile care i-au aparţinut şi va fi încercată, probabil, de un sentiment de vinovăţie: „Într-o zi trecută, dintr-un an departe,/ Tu mă vei chema printre multe şoapte,/ Ca să-ţi fiu alături, în inimă şi în vis.../ Însă eu voi fi doar pana ce ţi-a scris!”( p. 9).
Un textul liric de rezistenţă mi se pare „Blestemat în uitare”, care uzitează un topos foarte popular, dar cu o mare încărcătură emoţională, „gara”. Sufletul poetului este o gară din care nu mai pleacă niciun tren, decât cel al uitării: „Singur,/ uitat de iubire,/ blestemat în uitare,/ te priveam/ îndepărtându-te dincolo de orizont,/ şi sufletul meu rămânea doar o gară/ din care nu mai pleca niciun tren...” ( p. 42)
Jocul cu limbajul şi desolemnizarea acestuia, valorificarea prozaismului, cuprinderea diversităţii realului, refuzul unui stil înalt, ermetic şi impersonal, precum şi practicarea unei poetici a concretului şi a banalului, sunt câteva dintre punctele forte ale tehnicii de lucru aparţinând autorului volumului de versuri „Lumea nebunilor”.
Sinceritatea discursului poetic, frumuseţea limbii, puţinătatea podoabelor stilistice fac din Alex Daniel o voce aparte, originală, în conglomeratul ultrapostmodern al lirismului românesc actual.