După „Nebănuitele feţe ale secundei” – prozele sale scurte de debut editorial (volum apărut, în luna octombrie 2015, sub auspiciile proiectului cultural „Punţi de lumină”), Mihaela Raşcu „recidivează”, impetuos, cu aceeaşi... detentă, în „Oglinzile pământului” - secvenţe din cotidianul asumat conform sintagmei „Câtă viaţă, atâta literatură”. Cu toate că, atunci „când te uiţi la un om, ceea ce vezi nu este acel om, ci eşti tu” – susţine înţeleptul jamaican Mooji. Oare? „Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum” („Mă îndoiesc, deci gândesc, gândesc, deci exist”), afirma René Descartes, în „Discurs despre metodă”, la 1637. Ori, şi mai pe înţeles,… „To be, or not to be” („A fi, sau a nu fi”), cum monologhează de secole,tristul prinţ al Danemarcei. - esenţiala dilemă a omenirii. Ce, cum, de ce, despre ce, şi despre cine… gândim – căci asta ne (pre)ocupă toată viaţa. Viaţa? Da... „Căci moarte nu există/ şi ce numeşti tu moarte/ e-o viaţă altfel scrisă/ în sfânta firii carte” – este motto-ul primei proze a cărţii –, desprins din paginile eminesciene.
„Oglinzile pământului” este, fără îndoială, un titlu de carte curajos. Nu şi surprinzător, fiindcă Mihaela Raşcu este, ea însăşi, structural, o luptătoare. Scrisul e limpede, mlădios, într-o logică rafinat predestinată finalurilor cel mai adesea previzibile, dar nu mai puţin cuceritoare.
„Când te uiţi la un om, ceea ce vezi nu este alt om, ci eşti tu”, totuşi. aceasta nefiind o dovadă a ego-ului exacerbat, ci, cum ar spune esenienii, a funcţionării, la parametri normali, a oglindirii. Legea Oglindirii operează neîntrerupt: „Exteriorul reflectă interiorul”. Nu invers, cum suntem tentaţi să credem – acesta fiind motivul celor mai multe deziluzii… Să mă explic! „Descoperirile făcute pe lungimea coastei occidentale a Mării Moarte şi, în particular, cele 11 grote de la Qumran, au livrat însemnate cantităţi de documente eseniene, estimate la mai mult de 15.000 de manuscrise şi fragmente. S-au găsit bucăţi din toate cărţile Vechiului Testament şi fragmente din lucrările compuse de comunitatea de la Qumran. Gândirea şi principiile religioase ale esenienilor, «oameni ai pustiului», au fost descrise de Iosif Flaviu, contemporan cu ei, de Filon şi de Pliniu cel Bătrân, care îi prezintă ca „oameni singuratici, fără familie, fără bani, izolaţi, «trăind în tovărăşia palmierilor» («Istoria naturală»). Arheologia modernă socoteşte că sfârşitul lor s-a intâmplat în anul 68 d.Hr., la 150 de ani de la fixarea lor în aceasta pustie, când armatele romane, conduse de Vespasian, au nimicit, după Ierihon, şi centrul comunităţii eseniene. Cei care n-au putut să fugă au fost, se pare, ucişi sau vânduţi ca sclavi. Prevăzând cucerirea romană, esenienii „şi-au pus în siguranţă preţioasa bibliotecă în grotele din apropierea lor, pe care nădăjduiau s-o regăsească după trecerea primejdiei, unde însă nu s-au mai întors, se pare, niciodată, să-şi ia manuscrisele.”
De ce acest interludiu? Fiindcă tot aici s-au găsit fabuloasele şi… atât de clarele (!) scrieri despre importanţa studierii sinelui, a universului interior: cele şapte oglinzi eseniene: Oglinda a ceea ce suntem în momentul prezent; Oglinda a ceea ce judecăm în acest moment; Oglinda a ceea ce am pierdut/oferit/cedat la un moment dat; Oglinda celei mai mari iubiri pierdute sau a celei mai mari frici pe care le-am avut/le avem; Oglinda mamei, a tatălui și respectiv a Creatorului; Oglinda cuceririi Întunericului cunoscută și sub numele de „Cucerirea nopții negre a sufletului”; Oglinda modului în care ne percepem pe noi înșine, cunoscută drept oglinda celui mai mare act de compasiune.
„Câtă viaţă, atâta literatură”? Poate că nu neapărat, sau nu îndestul. Nu putem exclude factorul… aleatoriu, dar eseţial: Harul! Căci, fără har, nu există creaţie. Fără har nu există fantezie, imaginar, emoţie, bucurie, disperare, comunicare… „Exteriorul reflectă interiorul”. Hellinger, Jung, marii initiaţi aveau să demonstreze, la rându-le, importanţa spaţiului interior - a relaţiei cu sinele. „Devine limpede că întotdeauna criteriile au legătură cu observatorul, şi nu cu subiectul. De aici şi oglindirea. Ceea ce observi sau prezintă interes faţă de interlocutori este, de fapt, propria ta oglindă.”
Cireşe, Tatuaj, Bicicleta, Flori, Nunta perfectă, Campionul, Muza, Inelul, Mare grijă la ce faci, Struguri, Vasilică, Prietene, Micul sanitar, Gogoşi, A ta până la capăt, Arhivarul, Cântecul fazanului. Le-am numărat: sunt 17 proze – 17 „oglinzi ale pământului”, ale... sinelui. Nu 7. Cu siguranţă, când s-a aşezat la masa de scris, Mihaela Raşcu nu se gândea la esenieni. Ea este mai… pământeană, decât mine care, acum, voi încheia citând poezia „Oceanul” de Ştefan Petrea:
„interior, călăream cai albi sub o veștejire a sinelui
refulam etnobotanice și mă jucam cu băiețelul din mine
vecinul îmi bătea în țeavă
vomitam fonic toate poeziile din lăuntru
evident, urlam ca în dureri de facere,
mirosea a poezie toată scara blocului
un peisaj din mine vorbea despre suferință
în inima nopții imitam bețivii,
mi-era de-ajuns că aveam icoana ta în minte
pe unde vei mai fi fiind
dar eu
pe unde oare sunt”.
„Un peisaj din mine” vorbeşte despre Mihaela Raşcu - un prozator în care cred.