A opina despre Islam în vremurile acestea tulburi poate fi un act riscant. De aceea nici nu mă gândesc să mă apuc de aşa ceva. Desigur, există autori mai curajoşi decât mine, care se încumetă să combată virulent. Mai sunt şi mulţi care tac, de teamă să nu încapă în colimatorul fanaticilor musulmani. Eu nu mă număr nici printre unii, nici printre ceilalţi.
Departe de orice tendinţă de „musul-maníe”, îmi doresc însă să ştiu măcar despre ce e vorba. Cum e binecunoscut, semidocţii sunt periculoşi. Aşa că prefer să mă informez pe cont propriu, pentru a mă elibera de pericolul „ştiutului parţial”. Sper că aducând ceva lumină în acest subiect voi putea pricepe mai mult din ce se întâmplă. Ştiu că nu sunt singură, aşa că împărtăşesc aici ce am aflat.
Prea puţin aflăm de la ştirile de senzaţie – unele dintre ele chiar ne fac părul măciucă – despre conţinutul acestei religii. Firesc, din moment ce, din păcate, ca orice sistem de sine stătător, nici educaţia creştină nu include în programa ei un curs rapid de iniţiere în „măruntaiele” altor religii, în speţă a celei islamice.
Iată rezumatul meu:
Legenda spune că în anul 610, pe vârful unui munte situat în preajma oraşului Mecca, profetul Mahomed (Muhammad) a primit cuvântul lui Dumnezeu, pe care l-a răspândit până la moartea sa. Aria de extindere a cuprins întreg nordul Africii, ajungând până în Spania la vest, respectiv în munţii Himalaya, către est. De fapt, Mahomed a recitat textele – cuvântul Coran înseamnă recitare în limba arabă – el nefiind familiarizat cu scrierea (era analfabet, lucru deloc neobişnuit la acea vreme). Abia după moartea sa, textele au fost culese şi tipărite.
Coranul se sprijină pe cinci stâlpi ai credinţei islamice, cinci obligaţii pe care fiecare credincios le are de îndeplinit în viaţa sa. Ele sunt condiţii indispensabile, care-i garantează mântuirea, funcţionând ca un cadru pe fiecare îşi sprijină întreaga existenţă.
Primul pilon poartă numele „Shahadah” şi înseamnă jurământ, mărturie. El rezumă credinţa care stă la baza Islamului: „Nu există mai mulţi Dumnezei decât Alah, iar Mahomed este profetul Său”. Musulmanii trebuie să repete shahadahul pe tot parcursul rugăciunii.
Al doilea pilon se numeşte „Salat”. Este rugăciunea pe care fiecare musulman trebuie să şi-o facă de cinci ori pe zi. Ea este forma lui de a comunica cu Alah, pentru a-şi exprima recunoştinţa şi adoraţia. Rugăciunile constau din versuri recitate din Coran. Face parte din acest ritual obligaţia de a se spăla pe mâinile, cap, picioare şi călcâie şi de a se orienta cu faţa spre Mecca. Pomana este al treilea stâlp din fundament. Ea poartă numele de „Zokat”. Presupune renunţarea la o parte din venituri în favoarea unor scopuri caritabile şi are menirea de a contribui la câştigarea favorii divine.
Cel de-al patrulea element este „Ramadanul”, a noua lună din calendarul islamic, perioadă în care se ţine post (siyyam). În această lună, pe timp de zi, deci de la răsăritul până la apusul soarelui sunt interzise mâncatul, băutul, fumatul şi întreţinerea de relaţii sexuale.
A cincilea şi ultima îndatorire este „Pelerinajul la Mecca”, sau „Al-hağğ” (hayy). Potrivit tradiţiei, fiecare credincios musulman are obligaţia de a efectua odată în viaţă o călătorie la locaşul de cult. Pentru a elimina orice fel de diferenţe de clasă, va merge îmbrăcat în haine modeste.
Religia islamică e răpândită în rândul popoarelor arabe, ceea ce nu înseamnă că n-ar exista şi alte religii la arabi, inclusiv cea creştină. Totuşi, legat de naţionalitatea preponderentă, citatul cel mai frecvent vehiculat din Coran este: „Niciun arab nu este superior altui om ne-arab: nici albul nu e mai presus decât negrul, nici negrul nu e superior albului, decât prin pietate şi acţiuni în slujba binelui.” Mesajul e la fel de tolerant ca şi cel al creştinismului, ce ne-ndeamnă să ne iubim aproapele. În ambele cazuri, interpretările au variat de-a lungul istoriei, luând forme nu întotdeauna paşnice, aşa cum prea bine ştim.
Araba este o limbă bazată pe consoane. Având mai puţine vocale, semnificaţia cuvintelor şi frazelor se poate pierde pe parcurs, motiv pentru care există interpretări atât de diferite ale Coranului. Această problemă este inerentă tuturor traducerilor de texte sacre, dar în cazul scrierilor de referinţă ale musulmanilor e mai pronunţată. „În numele lui Alah, cel Bun, cel Milostiv! Slăvit fie Alah, Stăpânul Universului, cel Bun, cel Milostiv, stăpânul Zilei de Apoi, Ţie îşi slujim şi Îţi cerem ajutor” este fraza de început a Coranului, manuscris întocmit de-a lungul a 23 de ani de către secretarul lui Mahomed, începând cu anul 632, când a survenit moartea profetului. Pe motiv că a apărut relativ recent în istorie, la sute de ani după Christos, Coranul este denumit şi ultima revelaţie. Argumentul datei recente e folosit ades musulmani. Se recurge la el pentru a „demonstra” că religia lor ar fi mai avansată decât toate celelalte. Cu alte cuvinte, profeţii celorlalte religii, apărute înaintea lui Mahomed, de la Abraham încoace, nu sunt negaţi, dar sunt consideraţi ca fiind precursori ai Islamului, iar învăţăturile propăvăduite de ei se presupune că ar fi înglobate, dacă nu chiar depăşite prin el. Să recunoaştem că nu e o idee prea măgulitoare şi nici o metodă neapărat infailibilă din punct de vedere ştiinţific, ea tratându-i pe ceilalţi un pic cam de sus.
Se spune despre Mahomed că ar fi recitat învăţăturile sale – numite hadiz - nu în mod conştient, ci pe parcursul unor transe epuizante, semiconştient, prin glasul său exprimându-se însuşi Alah. Hadiz sunt pilde şi lecţii de viaţă care ilustrează viaţa lui Alah şi îndeamnă oamenii să-i urmeze exemplul.
Considerat ca fiind de origine pur divină, Coranul conţine 114 sure (capitole) şi peste 6200 de ayat (versuri). Sumarul nu e ordonat cronologic, ci în funcţie de lungimea capitolelor, începând cu cele mai stufoase. Stilul - de asemenea foarte admirat - diferă la rândul său de la un capitol la altul, fiind uneori în proză, alteori în versuri. Sunt alternate fragmentele sacadate, repetitive, cu altele în stil epic, de respiraţie largă. Subiectele variază, mergând de la chestiuni de etică şi legalitate, până la elemente ştiinţifice din cosmologie, despre natura divinităţii sau aspectele psihologice ale fiinţei umane.
Limba Coranului este araba clasică, antică. Din acest motiv, iniţiaţii consideră că pentru a-l înţelege corect trebuie citit în limba în care s-a revelat. Deşi principiul „Crede şi nu cerceta” se aplică şi în spaţiul musulman, Islamul, ca toate religiile, a evoluat de-a lungul timpului, iscând multe controverse, inclusiv în propriul său sân. Unul dintre cei mai importanţi jurişti şi oponenţi din interior ai Islamului este considerat a fi teologul şi misticul Al-Gazali, supranumit „Toma de Aquino al Islamului”. Înţeleptul a trăit în secolul al XXI-lea, activând în calitate de director al Universităţii din Bagdad la 500 de ani după apariţia Coranului, într-un moment în care Islamul se afla într-o criză profundă. A călătorit prin Irak, Siria şi Palestina, analizând cu spirit critic diferenţele dintre diversele curente ale arborelui tradiţional musulman.
În urma cercetărilor întreprinse, Al-Gazali renunţă la toate avantajele unei cariere sclipitoare ca înţelept musulman şi îmbrăţişează o nouă credinţă: sufismul, curent pe care-l consideră calea unică de a accede la revelaţie şi adevăr. Adoptă o atitudine ambivalentă în raport cu Islamul: pe de-o parte îl critică, dar pe de altă parte îl utilizează ca subiect de analiză şi sursă de învăţăminte (în special în privinţa ştiinţelor naturii şi a logicii). Argumentul principal al criticii sale este acela că metodele metafizice ale teologilor nu pot substitui dovada prin raţiune. El face diferenţa dintre cele două manifestări ale credinţei islamice: cea externă, prin faptele bune întreprinse, şi cea internă, a credinţei necondiţionate.
După părerea sa, se pune prea mult accent pe bunele intenţii (în plan material) în loc să se respecte pur şi simplu comportamentul adecvat credinţei, venit din interior. Această dăruire necondiţionată se rezumă perfect în crezul lui Al-Gazali, exprimat succint prin următoarele cuvinte: „Fericirea picăturii este acea de a muri în râu.”.
E un crez care poate fi înţeles ca atare, dar poate fi interpretat şi ca jertfă supremă, aşa cum, din păcate, e interpretat de unii extremişti sinucigaşi, care renunţă complet la propria individualitate, convinşi că dizolvarea lor în neant ar fi conformă cu înţelesurile adânci ale acestei cărţi ferecate, din păcate cu mult prea multe lacăte.
Cum spuneam, dacă ne-am da cu părerea n-am face decât să îngroşăm rândurile celor care deja au generat mult prea multe versiuni. Singurul lucru pe care-l pot constata eu cu certitudine este că nu reiese din conţinutul Coranului ceva concret, care să explice ataşamentul exacerbat al fanaticilor religioşi faţă de această religie de care abuzează, folosind-o ca scuză pentru faptele lor reprobabile, inumane. De ce o preferă în locul alteia, rămâne un mister.
Bănuiala mea este că explicaţia se află fie undeva în afară, fie dimpotrivă, undeva mai în adâncul textelor sacre. Ilustrez cu o vorbă răspândită la germani – cei care în clipa de faţă sunt răspunzători pentru avântul valului de refugiaţi, preponderent musulmani, ce iau cu asalt Europa - Der Teufel steckt im Detail (”Diavolul sălăjuieşte în amănunte”).
Mă tem că demersul meu de înlăturare a neştiinţei n-a condus neapărat le suprimarea angoasei noastre de creştini paşnici, îngoziţi şi speriaţi de moarte. Degeaba încerc să-mi imaginez situaţia absurdă în care am trece cu toţii la practicarea celor cinci obligaţii enumerate mai sus. Poate că ele n-ar fi aşa de diferite de modul nostru de a trăi: în fond cu toţii facem acte caritabile, călătorim, ţinem diverse regimuri sau diete, chiar dacă nu neapărat motivate religios, şi credem în ceva, mai mult sau mai puţin raţional dovedit. Dar un lucru e sigur: nici convertirea noastră nu ar conduce la suprimarea terorii extremiştilor musulmani. Pentru că nu au nimic de-a face una cu alta. Rămânem la mila Domnului, oricare ar fi numele pe care i-l dăm, dar vai şi-amar dacă le permitem celor care nu ştiu ce este ea să decidă asupra destinelor noastre.