Autoare a mai multor cărţi de publicistică, reportaje, proză, critică literară şi poezie, Mariana Cristescu este un scriitor polivalent ce-şi pune în palmă sufletul, pentru a covinge cititorii săi de sinceritatea acestuia. Citind recentul volum de poezie, (bilingv, român-englez, traducere Ileana Sandu),intitulat „Forbidden Love/Amor prohibit“, apărut la Editura „Vatra Veche”, Târgu-Mureş, 2015, mi-am pus întrebarea dacă această poezie este un elixir adevărat sau imaginar? Deoarece cugetarea blagiană ni se arată în toată splendoarea ei în acest volum. Există în versurile poetei interferenţa a două concepte ce ni se destăinuie încă din titlu. Amorul fiind un sentiment al demnităţii provenit din conştiinţa propriei valori a cuiva, prohibit însemnând interzis; astfel, cele două cuvinte dau imaginea puterii unui argument, iar o poetică a imaginarului se reliefează a fi factor de realitate, dar şi element de sens, cum ar zice Jean Burgos, în studiul său, „Pentru o poetică a imaginarului”.
Încă din prima poezie, intitulată „Blasfemie”, face aluzie la defăimarea celor sfinte, aducând în actualitate personaje din Antichitate, pentru a explica trăirile cotidiene. Scaevola, stângaciul, cel iertat de regele Parosena, impresionat fiind de arderea mâinii, ca o torţă: „Mucius Scaevola n-a fost fratele/ meu./ El nu şi-a jertfit decât dreptul său braţ./ Eu, neavând mai de preţ/ decât inima,/ pe ea am sortit-o flăcării,/ dar n-a ars de tot/ un ciob mai pâlpâie/ în casa îngheţată a trupului/ coborâtor/ din’ naltul fumegând/ al Crucii.” Poezia este o profesiune de credinţă, relevând sentimentele poetei, ca vibraţie a inimii, seismograf al durerilor lumii, care ard pe crucea creştină, semn al speranţei ce i-a mai rămas.
Poezia Marianei Cristescu este o poezie sintetică, dar şi una metalingvistică: „Cu moartea pre moarte călcând,/ am zămislit/ după chip şi-asemănare –/ lut cântător/ şi-aripă de-oţel/ în vibrare,/ în dulce sunet de clavir. („În dulce sunet de clavir ”) şi, mai ales, „Aleluia!/ De la facerea lumii te-am iubit./ Sub mărul acela albastru,/ florile lui ne-au cuminecat şi miruit “. („Rhapsody in blue”).
Versurile din acest volum pornesc dinspre lume spre lume, trecând prin sufletul poetei vibrând a rapsodie. Ele comunică, relevă lumea lumii înseşi. Vigoarea îi vine din Semnul Crucii, între Verticalitate şi Orizontalitate, şi din raportul dintre Poezie şi Poetă: „Luptătorul acela/ răstignit şi înlănţuit/ încă nu a murit./ S-a frânt puţin numai inima-i mare - / ospăţ princiar pentru cerşetorii de zdrenţe din stele/ ne-căzătoare” („Notă informativă” ), sau „Aşteaptă, călătorule!/ Voi coborî, / nu peste mult în ţărâna/ cu mireasmă păgână / de grâuri prea coapte,/ ca noaptea nebună a trecerii / peste moarte//. Nu bea toată otrava din cupa aceea,/ lasă-mi şi mie un strop,/ să nu fiu aidoma surdului,/ la Potop!” („Cădere liberă”).
În acest volum, metafora este un travaliu asupra limbajului, ce constă în a atribui subiectelor logice şi predicate care nu pot compune cu cele dintâi. Înţelegem prin aceasta că, înainte de a fi o denumire deviantă, metafora este o predicţie bizară. Metafora în aceste poezii, ce pune în intrigă partea întâi a poemului, sugerează două ferestre deschise către enigma creativităţii, Şi, totuşi, partea a doua rezolvă enigma: „Sastisit de ofrandele zilnice,/ Adam sări în pântecul altei femei,/ care-l zămisli,/ la rându -i,/ după visul şi asemănarea ei.” În versurile următoare rezolvă enigma: „Resemnat,/ şi de-aici se mută,/ definitiv,/ în rama strămoşilor,/ zilnic ştearsă de praf” („Tristeţi convenabile”).
Limbajul acestei poezii are o funcţie poetică, pentru că deplasează atenţia de la referinţă la mesajul însuşi: „Biciul lui Dumnezeu/ s-a vrut şarpele acesta,/ strivit în aurul risipit/ de propriul car alegoric./ Fire subţiri de lapte roziu/ din botu-i căscat se preling / unduind / către sânul/ de-acuma uscat”. Şi acum intră mesajul: „Atât a rămas: / un dinte sfărmat/ şi marele ochi de safir/ către cer/ îngheţat.” („Sic transit gloria mundi”). O rezolvare interesantă privind lumea.
Barocul Marianei Cristescu reinventează realul şi, simultan, îl umbreşte, îi dă dimensiunea misterului, prin viziunea universului curbat. Poeta trece de la real la imaginar, graţie unei uluitoare forţe a fantazării. Ca la Arghezi, regăsim capacitatea de a realiza descrierea unei gâze în viziunea marelui cosmos: „Marginalizat,/ cânele meu,/ maidanez,/ şi-a luat câmpii/ şi a şters-o pe uşă,/ adulmecând prin vecini/ invariabila tocană/ interetnică./ În elementul lor,/ miejii săraţi ai nisipului/ scuipă coji de scoici/ de safir,/ racul îşi sună cleştii,/ ademenindu-mă sub patrafir.” („Racul, câinele şi caii” ) Deosebirea este că poeta vede lumea, spre deosebire de Arghezi, mai ales sub latura interpretării filozofice. Metaimaginarul scoate această poezie din seria preţioşilor: estetica oglinzii ne indică un dublu proces de răsfrângere a realului şi, totodată, o relaţie între două universuri sublimate de artă.
Versurile din acest volum ilustrează, programatic, funcţia ludică a poesis-ului. Poeta a îmbrăcat mantaua lui Gogol, şi sub ea, se joacă fără complexe, în postura de homo ludens, folosindu-se de marea sa capacitate de a fantaza. Trăirile sale sunt un fapt de cultură, bazat pe împletirea cunoştiinţelor acumulate cu îndrăzneala metaforei. În poezia cu metafore ale naturii este destul de motivată, căci miticul este biologic. „Pironit în vitraliu,/ ochiul acela,/ cândva azuriu,/ atoatevăzător,/ se bălăngăne/ plictisit,/ înlăuntru-i rostogolindu-se/ cu întrebări/cu tot.” („By–pass”). Traducerea în limba engleză a doamnei Ileana Sandu este precum o mănuşă croşetată pe măsura poemelor Marianei Cristescu.
Poetă, cărturar, critic literar şi jurnalist, Mariana Cristescu este un homo aesteticus ce sacralizează cuvântul. Descoperim aici un Deus al amorului ce fumegă pe cruce şi un Iisus trimis pe această lume să asiste la ţopăiala unor „arlechini albaştri/ fără Dumnezeu”.