- Ai fost la poliție?
Nu știu de ce mi-a venit în minte exact întrebarea aceasta, când știam că răspunsul era deja evident. Nu avea niciun fel de sens în condițiile în care mai devreme, îmi ținea un discurs despre sensul rațiunii și cum, paradoxal, iraționalul era sensul vieții lui. Cum nebunia îi inunda mintea de fiecare dată când o idee genială își făcea loc între rândurile lui. Îl priveam inertă, în timp ce convingerea că este complet nebun devenise aproape palpabilă. Mi se părea că-mi zâmbește de lângă cana lui de cafea, spunându-mi că sunt mai nebună decât el din moment ce împărțim aceeași masă, aceeași poveste, aceeași oră. Se uita insistent la ceasul ruginit, purtat la mâna dreaptă, ca și cum ar fi întârziat la o altă întâlnire. În momentul acela mi-am amintit de Eliza, o fetiță pe care am cunoscut-o într-o vizită la niște prieteni din copilărie. Și ea se uita analitică la ceasul ei roz și calcula timpul pe care avea să-l petreacă numai cu ea însăși. Era un copil izolat, căruia nu-i plăcea foarte mult să se joace cu ceilalți. Prefera să stea singură în căsuța ei improvizată, poziționată în copacul solitar din fundul grădinii, departe de privirile răutăcioase ale bunicii. Uita de ea ore în șir, citind poezii asortate cu prunele ce îi loveau fața atunci când venea câte o rafală de vând mai puternică. Se credea regina grădinii, a ținutului, sezând acolo la înălțime și privind întrebătoare în zare.
Pentru o fracțiune de secundă, mi s-a părut că aud din nou strigătul de care mă feream atât de mult cu ceva timp în urmă. Mă simțeam ca Eliza atunci când trebuia să coboare din refugiul său și să se întoarcă la cele lumești, la ritualurile sălbatice ale muritorilor împrăștiați aleatoriu în ținutul acela secat de bunătate și altruism. Unde oamenii aveau fețele schimonosite și vocile înghețate, iar soarele rămânea adesea ascuns printre norii groși ce puseseră stăpânire pe sufletele locuitorilor. După câteva momente în care am rămas alertă, concentrându-mă să aud din nou vocea înfiorătoare, l-am văzut pe amicul meu cum se așeza la colțul străzii, căutându-și o poziție comfortabilă pe piatra cubică, și se apuca să cerșească. Devenise un ritual, nu o nevoie. M-am ridicat de la masă și l-am salutat de la distanță, îndreptându-mă cu pași domoli către colțul meu de cerșit. Aveam programul de seară de la ora 1900, când damele erau prea obosite să mai riposteze, iar domnii prea topiți de căldură să dojenească un cerșetor insistent. Așteptam cu nerăbdare finalul zilei și liniștea pe care o simțeam când vedeam cum luminile ochiurilor de bloc se stingeau treptat, ducându-se la culcare doar pentru a se reaprinde a doua zi dimineața. Ne alegeam fiecare câte șapte ferestre și ne distram, punând pariuri: astăzi, lumina dimineții s-a transformat în amurg, iar eu continui să aștept, cuminte, să se reaprindă luminile la ferestrele pe care am pariat.
