Copacii-s goi de verdele de vară
Când zorii curioşi aduc lumină,
În vuietul de val, de gânduri ros,
Strângând în pumni nisipul răcoros,
Se-aprinde cerul, umbrele se-nclină.
Revine toamna blândă şi amară,
Pe umeri arămiu’-i curge fin,
În timp ce frunza zboară-n vadul lin;
Copacii-s goi de umbrele de vară!
Pe ţărmul apei dorul şi tristeţea
Se iau de mână, cucerindu-mi crezul,
Pătrund în albie-’necându-mi văzul,
Spre locu’-n care arde frumuseţea!
Doar valurile se izbesc în mal,
Prundişul cald, covor de terapie,
Se-afundă-n tălpi, par cuie în călcâie,
Ca mai demult pantoful de la bal.
În geana zilei păsările pleacă,
Rămân în urmă palide-amintiri,
Din urmă vin, din vechile trăiri,
Ieşind în drum ca sabia din teacă.
Din colbul verii
Din nou se-arată zorii curioşi,
Pe trepte stau pisicile cochete,
Doi porumbei prin gângurit, voioşi,
Sparg liniştea din umbre violete.
Încet, se-aprinde Soarele pe cer,
În baltă, nufărul îşi iroseşte
Tandreţea-n murmurul de giuvaer
Cu coloritul solzilor de peşte.
Se-aude cucurigul prietenos
În timp ce scheunatul se răsfrânge
Cu insistenţă-n ruga pentru os
Din pasărea ce-n drum plină-i de sânge!
În colbul fin, purtat de vântul cald,
Îşi joacă puful ultima zvâcnire;
Uimite stau în ochiul de smarald
Furnicile-n oglinda pământie!
Se-aude tunetul, vijelioasă,
Cu picuri mari, pătrunşi în alba ie,
În ochiul păsării, misterioasă,
O lacrimă-i din picătura vie...
Stângace, cu penajul prăfuit,
Cu tremurul din gheare, se ridică,
Se scutură din visul amorţit,
În ritmul ploii, moartea sa abdică!
Când cerul, de-un albastru-azuriu,
Pe nori vicleni îi mistuie-n tăcere,
Ca semn al crucii.n globul auriu –
Prin aripi, zboru-i vie mângâiere!
Din vârf de condei
Târziu, mă zbat cu gândul în nesomnul nopţii,
Taluzuri împietrite se surpă în idei,
Vin demoni ce se scaldă-n valurile sorţii,
Ducându-mi gândul şubred în vârful de condei.
E-atâta plăsmuire în vârful ucigaş –
Cartuşe din cuvinte ce scormonesc raţiuni,
Dintr-un zvâcnit de deget, el poate fi puşcaş
Ori poate fi armonic, liant între naţiuni.
Aprind lumina pală, când umbre se trezesc,
Pe tabla noptierei văd foaia albă, goală,
Întinsă şi curată. Fiori m-ademenesc!
Gravatele cuvinte prind dâre de cerneală.
E sângele albastru, ţâşnind din coala albă
În iureşul iubirii, teroarea-i asmuţită!
Curg tainic, scrijelite, cuvintele în salbă,
Rănindu-mi măreţia şi starea-nsufleţită!
În cântecul viorii, pe aripi de poet,
E tragică pedeapsa, din jocul pătimaş,
Prin coala mâzgălită, postată blând pe net,
Să-mi ciuruiască visul... nebunul de pizmaş!