„Trăim în miezul unui ev aprins” a fost un refren obsedant, care ne-a bombardat timpanele în urmă cu un sfert de veac. Motto-ul acesta revine ciclic în actualitate, strivindu-ne sub călcâiul eternei confruntări dintre est şi vest, dintre sus şi jos, dintre mare şi mai mare.
Încercaţi să-l rostiţi cu voce tare, relaxat. Nu veţi reuşi. E un enunţ poticnit, sună bolovănos, şuierat printre dinţi, sacadat, întrerupt de consoane cu icneli. Focul sugerat în el sună a ardere mocnită, nu a flacără purificatoare ce flutură liberă, cum şi-ar dori-o orice revoluţionar corect. Pe scurt, situaţia e indecisă, chiar dacă miroase a fum.
Dar ce este un revoluţionar corect? O specie nouă? Ocupaţia aceasta tinde să devină o meserie în sine, căci sunt mulţi cei care s-au decis să iasă-n stradă şi să se pronunţe împotriva strâmbătăţii lumii. Ergo, ca orice profesionist care se respectă, şi revoluţionarul are nevoie de pregătire şi de un instrumentar adecvat. Chiar azi putem comanda, comod, de acasă, direct de la calculator, la un preţ accesibil, un şorţuleţ-chimir de revoluţionar. Nu glumesc, chiar există acest kit de supravieţuire pentru protestatarul precaut! E ceva asemănător şorţului de piele pe care-l poartă meşterii tâmplari, dar nu cu şurbelniţe şi scule, ci dotat cu mască de gaz, lanternă, faşe de pansat, folie de protecţie termică, baton cu proteine, termos, pastă şi periuţă de dinţi şi multe alte chiţibuşuri numai bune de uşurat viaţa celor chemaţi să schimbe destinele lumii prin pieţele asediate ale marilor oraşe. Poate că selecţia nu e la fel de sofisticată ca dotarea soldaţilor combatanţi cu bastoane şi scuturi, dar cât de cât, avem ceva care ţinţeşte spre minimul pentru supravieţuit. Oameni suntem!
Nu ştiu dacă procurarea unui astfel de set de ustensile sugerează hotărârea fermă a purtătorului, sau e mai degrabă expresia angoasei protestatarului disperat, căruia i-a ajuns cuţitul la os. E cert însă că prin comercializarea unui astfel de produs, absurd doar la prima vedere, se semnalizează lumii două lucruri: că există pe piaţă o cerere deloc neglijabilă pentru aşa ceva, şi că există întreprinzători cu morală îndoielnică, gata oricând să exploateze fără remuşcări orice situaţie ce promite să devină o afacere profitabilă.
Cine să-i judece pe cumpărătorii sau pe vânzătorii de iluzii, fie ele şi sub forma unui set de (auto-) prim ajutor? Nu noi, căci suntem la rândul nostru într-o dilemă asemănătoare, între ciocan şi nicovală, între milostenie creştinească şi frică de anihilare. Pe de-o parte avem o inimă ce ne-mpinge să colectăm ajutoare pentru familiile năpăstuiţilor refugiaţi, dar, pe de altă parte, mintea alarmată ne mustră crâncen ca nu cumva, din greşeală să ne sacrificăm sub tăvălugul neînduplecatei şarii. Cu siguranţă, mila există la toate popoarele, indiferent de religie. Cel puţin aşa sperăm, măcar teoretic. Dar drăcuşorul nevăzut de pe umăr ne şopteşte parole destabilizatoare, greu de contrazis prin duhul blândeţii. A vorbi despre bună înţelegere între creştinism şi islam este ca şi când am vorbi despre tradiţionala prietenie dintre români şi unguri. Ea există, dar e răspândită mai rar.
Refugiaţilor le acordăm un minim de subzistenţă, dar ce facem cu vocile care ne-ndeamnă să le opunem aceloraşi refugiaţi un minim de rezistenţă? Priviţi individual, e vai şi-amar de capul lor; “sunt de compătimit” ar fi prea puţin spus. Priviţi însă ca popor care ”vine, vine, vine, calcă totul în picioare”, ne cam bagă spaima-n oase.
Mocnim aşadar înfierbântaţi sub ”evul aprins”, îndoindu-ne de propriile decizii, care ne joacă feste, strâmbând cumpăna presupus dreaptă a judecatei tranşante, obişnuite să distingă clar între alb şi negru, între bun şi rău. Ce ne facem dacă valul acesta de străini face cu noi exact acelaşi lucru ca şi capitalistul vânzător de echipament pentru revoluţii: exploatează perspicace elanul exaltaţilor, trăgând foloase de pe urma toamnei naivităţilor noastre?
Când vorbesc politicienii pe la ştriri, pasându-şi vina de la unul la altul, parcă-ngheaţă apele înainte de iarnă, dar umblă zvonuri că, după toamnă, spriritele de fapt se vor înfierbânta. Schimbarea de anotimp ar putea însemna de data asta mai mult decât un simplu fenomen climatic, căci ceasul planetei are arcul încordat. Adio hibernare?
Ca´n ”Tache, Ianche şi Cadâr”, viaţa noastră pe ”strada internaţională” se derulează aparent fără sincope. Doar aprozarul pachstanezului de la parter s-a cam golit de lume, de când bărbosul a prins a asculta cât e ziulica de lungă - cu volumul dat nu chiar la maxim, dar supărător de tare - o predică cu incantaţii suspecte, în limba pe care numai el o înţelege.
Vecina mea s-a întors din America, după un concediu în Texas. Nu mică i-a fost mirarea să vadă acolo, în vitrina unui magazin de arme, o puşculiţă roz – aşa se zice, nu? E diminutivul de la puşcă. Era specială pentru copiliţe, dar perfect funcţională, ca să înveţe plozii încă de mici cum să-şi apere drepturile. Pe post de tânăr vlăstar în familia armelor de foc, lângă puşca automată clasică, de adulţi, ”jucăria” făcea casă bună. Pe patul ei era desenată pisicuţa Hello Kitty, semn că nu era orişice flintă, ci chiar una de marcă aleasă. Nu contează că tonul roz-bombon nu se asortează cu luciul metalic al muniţiei. Important e să iasă banul! Ca să vezi cum moda asta a je m´en fichisme-ului etic se poartă până sus, la casele cele mari, chiar şi la cele de modă! Iar cu puşculiţa se adună bani, asta ştie toată lumea, nu?
La emisunea ”Drumuri europene” ni se arată convoaie interminabile de transfugi, scurgându-se peste câmpuri. De sus, coloanele se văd ca nişte şiruri cu ţel bine definit. Imaginile evocă amintiri de prin filme de arhivă, celuloid în alb/negru din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Istorie reloaded, pe ecrane moderne, în tridimensional. Pe retină ni se perindă imaginile altei nostalgii de toamnă, clişee din revoluţia noastră personală, trecute iluzii pârguite în grabă, recoltă acrişoară. Murături?
Urmează ştirile mai blânde: la ieşirea din capsula spaţială, cosmonauţii care se-ntorc de pe orbită sunt întâmpinaţi cu mere. Apoi iarăşi veşti internaţionale: cu ocazia vizitei sale protocolare în Egipt, Preşedintele Rusiei i-a făcut cadou ministrului egiptean o mitralieră. Aproape că sună firesc, doar nu era să-i aducă un măr! O fi el sănătos, dar e perisabil. Mărul, simbol al minimului de subzistenţă, e fruct oprit celor care se aventurează dincolo de hotarele raiului pământesc. Nu creşte nici pe lună, nici pe Marte.
Aici jos, în schimb, ne dăm în vânt după produse sofisticate, amorfe şi fără viaţă, dar din păcate cu durată de funcţionare practic nelimitată. Puşca e o piesă din dotarea de maximă rezistenţă, mărul din dotarea de subzistenţă. În chimirul de revoluţionar încape un măr, dar nu şi o mitralieră.
Ştirile se încheie cu o imagine-simbol, un stop cadru pe o fetiţă siriană, aliniată cuminte într-un convoi. Cu-o mână se ţine de fusta mamei, cu cealaltă strânge-n braţe o jucărie de pluş, primită în dar, din ajutoare umanitare. Ursuleţul e de fapt o pisicuţă roz. Şi pe vestuţa ei e scris: Hello Kitty.