În seara-aceasta eram pus pe plâns,
De îngeri nimeni nu răspunde,
Atunci, zâmbind, în rugăciuni m-am strâns
Şi-am vrut să plec, că aveam unde.
Când ţii la om o faci în veşnicie,
E-atât de dulce gândul de-a fi drag !
Fă bine, bine o să-ţi fie,
Se vor deschide uşile în prag.
Nu pot să cred în fiecare om,
Mă simt poetul celui mai trist vers,
Sunt liniştit, dar tot gândesc un tom
Şi până-l scriu e mult, e mult de mers.
Fă gândul către tine suportabil,
În sensul de-a avea la ce gândi,
Eu nu mai ştiu cât pot să fiu amabil,
Eu nu mai ştiu cât pot a mai iubi.
Mireasă a minciunii, ai să mori,
Iar Dumnezeu nu îţi va da nici iad,
Cu neamuri proaste nu te înfiori,
Cu toamna şi cu frunze care cad.
Eşti îngerul care-a fugit din rai,
Din gândurile tuturora,
Pe nimeni şi nimic n-o să mai ai
Şi nici un cuc n-o să-ţi mai cânte ora.
Dar n-am să spun la nimeni, chiar nimic,
Doar Dumnezeu ne poate judeca,
Cu dragoste, eu inimi nu mai stric,
Din palmă de străin nu voi mânca.
Tu vei dori, apropiind de moarte
Şi grija ce-ai putut avea de suflet,
Eu cruce spre mormânt nu las să-ţi poarte,
Cu limba-n gură, ţi-oi schimba-o-n zâmbet.
