SONETUL CELUI ÎNCĂPĂŢÂNAT
eu urc cu spor din orice prăbuşire
când mă dobori – mai curios mă faci!
refuz apoteoze cu ieşire:
pe nenoroc mă caţăr – ca pe-araci!
nu mă opri din catastrofe - Doamne
simt că trăiesc – când şişul mi-e la gât:
nu m-au răcit pe mine-atâtea toamne
deci nu-mi preschimb – cum alţii – gura-n rât!
cu cât asmuţi Tu crivăţul în mine
cu-atât în pisc orgoliul urlă-astral:
mă încălzesc la focul de ruine
şi amurgesc doar soare-imperial...
...o viaţă năduşită mi-a fost crez
cu cât trudesc la ea – simt că-nviez!
***
NU-I BLASFEMIE SĂ RÂVNEŞTI SPRE PISC
nu-i blasfemie să râvneşti spre pisc
cât ciocârlii sfârâie-n cer la clacă
şi nici viaţa s-o plăteşti cu risc
şi nici tăiosul vin de-abis să-ţi placă...
iubind miresme-ţi moleşeşti grădina
râvnind doar linişti – ruinezi văzduhul:
pipăie fulger – adorând salina
să biciui sori – scoţând din teacă Duhul!
pe Crist slăveşti nu tot umflând slănina
ci dibuind lumina din tăiş:
serafi nu-ţi vor dansa în nară smirna
decât cu razele tăind pietriş...
...nu-ţi atârna doar trupu-n terezìe
când simţi cum Mire stă din cer să vie!