Dincolo de vertebrele drumului de fier
lumina se mută mai repede,
trenul galben livid
aleargă înspre moarte,
îi lasă o dâră de fum sub nas.
Parte din tine să fiu aş putea,
unde acest drum al mătăsii
peste care tunelele întârziate ale nopţii
aduc departele aproape de inimă.
De ce moartea ar putea respira frigul
când stele cad la fel şi dincolo de ea?
Râurile visează să urce înaltul
de unde să nu mai plece la vale.
Poate şi omul plin de iniţieri abstracte
îşi va netezi ridurile cu venin,
din arca pe care o să se îmbarce
lasă veşnicia să plutească pe ape.