Una din cărţile lui Dăncuş conţine în titlu cuvântul „Antidiavolul”. E simptomatic. Cred că în toate scrierile sale vorbeşte despre această luptă cu forţele răului la care participă chiar înseşi aceste scrieri.
Se simte în toată opera lui Dăncuş un aer straniu, aerul acestei bătălii tacite, mocnite ce se duce chiar scriind, vreau să spun – în timpul producerii textului. Forţele răului îl presează să scrie căci îl presează să li se opună prin cuvânt. Spargerea tăcerii şi conceptualizarea răului au o funcţie catharctică, una de expiere a răului. Chiar citindu-l sufletul tău se face mai bun, devine mai omenesc, îşi pierde caracterul de fiară, bestialul intrinsec vieţuirii şi speciei. Faptul că te pune mereu pe mu-chie de cuţit, te invită să alegi între bine şi rău este exemplar în fenomenul de contagiune al acestei lupte cu răul.
În altă ordine de idei, Dăncuş te pune în scrierile sale în faţa Alternativei, îţi dă ultimatumul – „acum sau nicicând”. Asta mi se pare interesant de-a dreptul. La fel ca izul scrierilor sale caracterul ultimativ al alternativei te ridică deja la o nouă condiţie. Ţi se dă şansa să devii om. Nu om pentru a doua oară. Şi asta. Dar om pentru eternitate – urmându-l pe Hristos.
