Admirabilul poet transilvănean, cu care am editat două cărţi în tandem, Eugen Evu, liric zicînd, este cum se asutodefineşte undeva, Poetomul cel din studiul lui Heidegger despre Hoelderlin, întemeietorul romantismului german. El este preaiubit de zei, citeşte preaiubit de Viaţă! Ei- Ea, l-au îndurerat, încă din adolescenţă, reacţia fiind, prin scris, prin arte, nu una refulatorie, ci a sublimării din preaplinul afectelor, de aceea el defineşte empatia ca un dar al divinului.
Îndurerările ( „îndorurate”) l-au cizelat, reuşind mereu să fie un estetician, metaforizînd, plasticizînd existenţa sa şi a multor convivi, cu o mare forţă transfigurativă, „ înflorit din argila colinelor sacre, ornamentist şi „sedus de arabescuri”, „ în ceramica făpturii, înaltei memorii”...cu o interioritate reflexivă reproiectată „ magic” în rostirile cărţilor lui.
Nu este în cazul său, exaltarea mistică a existenţei, nici în enunţatul „ purtător de zeu”... „ Încetinim timpul, duratele, prin clarurile lirismului nostru”; „ Sărutăm hierofanic izvoarele grădinilor semantice”; „ Labirint purtat pe umeri”; ” Harta înstelatului colorist ne este în corpul nostru astral”; Poezia sa ascunde arătîndu-se, are ceva sacerdotal iniţiatic. Am apreciat elogios aceasta numeroşi scriitori din Bavaria, cât am colaborat între români şi germani...Nume grele din literatura românilor şi românilor din diaspora.
„ Esenţială pentru poet este Intuiţia; „poezia ascunde ca să dezvăluie cumva eliberată de tirania timpului, în ciclică devenire”, este cum a „ fost odată ca niciodată”, cum ar fi fost, dacă..,va fi aşa cum încă nu e”. ( Citez din scrisorile schimbate o vreme cu el, dar şi din eseurile sale” ;” Extratereştrii există, suntem noi!” ( Ludens sacrum est). Asta credea şi Dieter Schlesak ...
Călătoria sa, înaripând cuvintele limbii române, „ cea mai plurisemantică din Europa”, până la diafanitatea splendorii ( slavei); „ Creaţia omului nu ar trebui să încerce să dobore, să tindă a-şi distruge Geneticiana, Mama Geea, Mama Natura”; Eugen Evu este marele Neliniştit, între delir şi miracol ( mirarea Blagiană), în ceea ce Mircea Eliade a numit „ Eterna reîntoarcere”.
* Muenchen, 2000, prefaţă la „ Plângea să nu se nască”,ed. SigNata, Timişoara.