Dintr-o neatenţie,
care a creat impasul,
Cineva mi-a furat ceasul!
„Ţi-ai pierdut Spaţiul!”
era scris pe un bileţel,
lăsat pe noptieră, discret.
Fără sonerie
nu m-am trezit la ziuă,
ci în haosul nopţii
de la începutul lumii,
când iarba nu era copac,
frunza încă nu-nflorise,
iar omul era înger,
cu aripile-ntinse zburând
peste toate:
stânci, câmpii, păduri,
ape şi dobitoace!
Dumnezeu le punea,
la locul cuvenit,
aşa cum, cu ştiinţă,
din traista Lui le rânduise,
sămânţa, celelalte,
piatra, izvorul, vietatea:
să nu încurce
viaţa unuia cu a altuia!
Făcea naveta,
plecând din când în când,
duminica, în ceruri,
cu alte treburi,
poate la întâlnire
cu soaţa sa, Dumnezeiasca.
Adam, primul ales în ring,
şi Eva, proaspăt modeling,
ispitiţi de Necuratul,
alungau jivinele,
din ale lor culcuşuri
printre ciulini,
călcau florile-n picioare,
zmulgeau copacii
cărând giganţii,
munţi, fluvii, chiar şi mări,
în altă parte decât în locul lor,
ca să-şi înalţe căsoaie şi monumente funerare,
cimitire
unde să le-ncapă viaţa după moarte,
imagini de grandoare
pentru generaţiile viitoare,
zdrelindu-şi aripile
într-o trudă inutilă,
fără valoare,
căci nu avea nevoie
să depună vreun efort în evoluţie
să se salte peste furnicuţe
sau maimuţe,
care şi ele, dresate-nedresate,
puteau să facă,
lejer, aceeaşi activitate.
Văzând din depărtare năpasta,
Domnul a strigat : „Apocalipsa!”
Grabnic
în Grădină a revenit,
tăind aripile cuplului nesăbuit,
şi-a zis:
„Asta-i răsplata că V-am pus
peste dobitoace?”
Apoi a-mpins bolta cu stele
departe, sus în ceruri
unde răscolnicul
să nu poată gândi
că va ajunge vreodată;
degrabă a-învelit Pământul
cu pături nevăzute de oxigen şi ozon,
centuri de foc pentru procleţi şi neofiţi,
nepoftiţi,
punând de strajă
pe Venus, Marte, Mercur,
Jupiter, Saturn, Uranus,
Pluto, planete vitrege,
nelocuite,
încercuite la rândul lor
de sateliţi, comete cu ghimpi,
asteroizi perfizi,
un zid impenetrabil
din pulberi, pietre seci,
gaze fierbinţi şi sloiuri reci,
ca nu cumva să se îndemne omul
înspre astre,
să le prăpădească, precum Pământul,
şi S-a ascuns, pe căi anevoioase,
în găuri negre de nepătruns.
Dar, din marea Lui milostivenie,
ne-a pus de veghe
ziua cu Soarele,
izvor de speranţă
cu tainele sfintei vieţi,
noaptea cu Luna şi Stelele,
căci a făcut o pasiune
pentru cei care,
îndeobşte, îi cunoaşteţi
rânduitori de versuri:
ei se numesc poeţi!
(adaptare secvenţială după drama „Duplicitate”, din volumul de proză „Garnizoana Malamoc”, în curs de apariţie)