După cum am mai spus, ca și maestrul condeiului românesc din exilul canadian, George Filip, nu am cunoștință despre faptul că ar exista o meserie de prefațator ori de recenzist.
Datul cu părerea însă este gratis, nu pătează, chiar dacă deranjează...., uneori.
Știm cu toții că apar foarte multe cărți; unele bune, multe ... rele, altele... proaste și puține cu calificativ f.b.
Tot noi mai știm că încadrarea unei cărți într-unul dintre șabloanele de mai sus depinde și de sinceritatea, de onestitatea și caracterul ”dătătorului cu părerea”.
Am cunoscut un caz imbecil când o foarte bună poezie era intenționat recitată prost, foarte prost, pentru un scop josnic..., demolator.
Noroc cu cineva din sală, om simplu și curajos care s-a ridicat și a solicitat să se oprească recitarea că individul strică poezia.
Cartea lui Nicolae Melinescu recenta ”victimă” a mâinilor, ochilor și minții mele, ”Navigatorii români și amenințările pirateriei maritime”, depășește standardele obișnuitului și se așează confortabil pe trepiedul de aur al literaturii.
Știm cu toții cine este autorul acestei cărți, ce a făcut la până acum, dar că și-a riscat viața pe mările și oceanele lumii într-un documentar de excepție, NU.
Cartea”Navigatorii români și amenințările pirateriei maritime”, nu se citește, se ... ”mănâncă”.
Normal, începuturile cărții ne duce cu ochii minții la începuturile pirateriei, la primele ”ambarcațiuni” maritime, este de fapt o definiție a navigației de la începuturi până-n prezent.
Documentată până-n ”măduva oaselor”, cu o bibliografie foarte bogată, cartea provoacă o lecturare cu mare atenție.
Este o carte document care mereu te cheamă să-i ”audiezi” și să-i vezi... ”măruntaiele”
Transmite imagini vii – parcă ai fi acolo cu pirații somalezi sau nigerieni.
Din ceea ce citisem, ori văzusem în filme despre pirați, credeam că aceștia, murdari și pociți, practică această meserie de nevoie, pentru a supraviețui.
Din cartea lui Nicolae Melinescu aflăm că această ”instituție”, pirateria se practica și în scop de îmbogățire.
Acest aspect mă duce cu gândul la ”pirații” țării mele pe care-i tot alegem ca să se îmbogățească.
Din paginile cărții mai aflăm că au fost și români victime ale pirateriei maritime și oceanice, cazul lui Teofil Crețu, marinar, fost ostatic al piraților somalezi.
Constănțeanul din Corbu, Nicolae Popa, – mecanic de vas, se destăinuie cărții melinesciene că afost singurul alb de pe o ambarcațiune, singurul răpit de pirați în Delta Nigerului.
”Trofeele românești” ale piraților somalezi și nigerieni se destăinuie și povestesc cu mare durere în această carte de excepție că statul român, ”piratul nostru” pe care-l plătim cu grea și multă sudoare, de la președinte, la guvern, via parlament, nu a făcut nimic în cee ce privește soarta ostaticilor români.
Prin munca și meseria lor, foarte riscantă, trimiteau acasă familiilor și țării, banii primiți pentru munca prestată, atât câți mai erau, căci de multe ori sub cătarea armelor erau nevoiți să renunțe la remunerarea muncii.
Cartea ”curge” lin și frumos, elegant, cum numai un profesor universitar poate să-i dea acea lină înșiruire de cazuri, o sinusoidă, un zig zag maestru, întru explicitarea pirateriei de la începuturile-i primitive până la modernismul actual.
Îi doresc lui Hippomenes al nostru s-o depășească pe Atalanta în ajungerea pe culmile liturgice ale științei și culturii românești, să urce în lumea astrelor, a Leonidelor scrisului.
02052015
Băile Olănești