Georgeta RESTEMAN
SONETUL ALEXANDRINEI CHELU – O „AVENTURĂ” PLINĂ DE HAR
Tocmai am încheiat un an la sfârşitul căruia nu mică mi-a fost bucuria lecturării scrierilor unei talentate copiliţe, de numai 14 ani, ca apoi, la început de 2013 să mă trezesc navigând prin aburii calzi şi plini de dragoste emanaţi de sonetele unei tinere poete orădence, binecuvântate de Dumnezeu cu harul creaţiei: Alexandrina Chelu. „Aventura sonetului” ar părea pentru cei care nu au răsfoit cartea, un titlu care ascunde oarece temeri, ţinând seama de genul liric abordat de autoare în paginile sale, dar vă asigur că nu este aşa: aş zice, dimpotrivă, să nu ne aventurăm noi, cititorii, să catalogăm sonetul Alexandrinei Chelu, înainte de a-l citi!
De multe ori am specificat faptul că dacă scriu despre creaţiile cuiva, o fac din plăcerea de a-mi exprima propria opinie, „urmele” pe care lectura le lasă în sufletul şi memoria mea, şi, totuşi, fac această precizare, ori de câte ori am ocazia, pentru ca adevăraţii critici să ştie că nu mă amestec „unde nu-mi fierbe oala”, dar nici nu pot „tăcea” atunci când o scriere îmi atinge „coarda sensibilă”. Vedeţi? Sunt sinceră şi directă, cum la fel voi fi şi în cele ce urmează.
Revenind la „aventura” tinerei şi talentatei poete pot afirma, cu mâna pe inimă, că după ce i-am lecturat sonetele, mai că m-a atins o ţâră de invidie, curajul cu care aceasta a abordat un gen atât de sensibil şi frumuseţea versurilor, dar mai ales profunzimea lor, fiind motive reale de pizmuială prietenească a unui mânuitor talentat al condeiului. Mi-a mers la suflet prefaţa cărţii, al cărei autor este Darie Ducan, care relevă încadrarea poemelor-sonete ale Alexandrinei în categoria scrierilor lirice în care, „curios lucru, văd şi un mare respect pentru instituţia sonetului. Respectul ea nu-l ţine pe loc, blocat în sicriul său formal. În timp ce unii dintre poeţii care scriu sonet caută rime iscusite, ca nişte Chevrolet-uri metalizate ale asonanţelor, Alexandrina a înţeles că la sintagme e de lucrat. Că răsucirile lor de sonorităţi atenuate şi de relaţii nasc, uneori şi ironic, alteori naiv, sonetul care se mănâncă pe sine, sonetul critic.” Şi tot prefaţatorul pune punctul pe “i” referindu-se la numărul ciudat de semnificativ al sonetelor cuprinse în volum: „Atipic e, iarăşi, şi numărul sonetelor: 99. Pentru o formă clasică acest număr e contrariant. De ce nu 100? Acest cui al Pepelei ingenios îmi aminteşte o poveste orientală în care un ţesător de covoare care orbea numărând mii de noduri de aţă, când a fost pus în faţa terminării covorului, l-a lăsat fără ultimul nod, l-a lăsat neterminat, căci numai Înaltul e capabil de perfecţiune. Din această «aventură» câştigă, deci, sonetul, pentru că Alexandrina Chelu a înţeles că singura maleabilă e imperfecţiunea, căci sonetul e om. L-a coborât? Eu zic că măcar cu puţin l-a înălţat.”
99 de sonete, citite pe nerăsuflate mi-au dat impresia că mă confund adesea cu autoarea lor şi mă prind în hora aceea, indescriptibilă, a flăcărilor ţâşnite din inima îndrăgostită, vâlvătaia lor conducând la o stare euforică în care nu mai există nimeni altcineva, decât Ea şi El şi Dumnezeul lor, trăindu-şi clipa ruptă din Rai, clipa dragostei sublime, dar şi trecând şi prin zbuciumul firesc ce nu lipseşte vreodată din custodia sentimentelor înălţătoare.
„Puterea dragostei”, „Puterea cuvântului” şi „Puterea Divinului”, cele trei părţi în care este structurată cartea, sunt de fapt pârghiile, ghidajele ce conduc spre aceeaşi ţintă, muritorul din noi biruit de dragoste, găsindu-şi adăpostul în lumina Cuvântului şi indezirabila încredere în divinitate.
Lecturând, pas cu pas, fiecare particică de suflet iscălită cu trăiri autentice, frenetice, aş spune, este imposibil să nu pătrunzi adâncimea spirituală a fiecărui vers, trecând prin terţe stări, de la extaz la disperare, prin luminile şi umbrele nobilului sentiment care înalţă, purifică dar şi doare, de multe, de tare multe ori, confundându-te cu sensibila autoare. Haideţi să facem împreună o scurtă, dar profundă călătorie în lumea parfumată de iubire, a îndrăgostiţilor, bucurându-ne de savoarea versurilor ei!
Pornind de la un vis „Visez un prinţ pe-acorduri de chitară,/ Frumos, şi să mă facă fericită,/ Să simt năprasnic că-s îndrăgostită,/ De-un aspru prototip sculptat ca-n ceară.// Să ne iubim din zori şi până-n seară,/ Răpuşi sub înstelarea adormită,/ Să mă aline când sunt necăjită,/ Să-mi scoată focul de suspine-afară.// Să conversăm în rime, în sonete,/ Înşiruind cuvinte, iată versul!/ Să ne răcim privirile încinse// Şi să ne-mpărtăşim cu noi versete./ Şi să ne facem singuri Universul,/ Să-l ţăruşăm cu stelele aprinse.” (Conturul nostru), ajungem, odată cu poeta, la acea iubire râvnită de orice muritor: „Te întâlneam în ceruri, visătoare,/ Erai o parte din necunoscut,/ Pierdut în Universul absolut,/ Pluteai ca-n vis, o apă curgătoare...// De ce să-mi caut dragostea-n văzduhuri,/ Când tot atât de bine-i pe Pământ?!/ S-o iau cu mine, într-o zi,-n mormânt,/ Ca s-o împart cu îngerii din duhuri...// Eram cuvânt, dar tu o cuvântare,/ Eram un om, iar tu-mi erai orbire,/ Când blând veneai, supus, spre mine.// O, triste timpuri, o, cântări amare,/ Mă lasă iar lipsită de iubire;/ Eu pot ajunge înger... doar prin Tine!” (Iubire îngerească)
Şi chiar dacă iubirea este uneori sincopată de triste despărţiri şi împăcări sublime şi presărată cu “Păcate demne”, când recunoaştem… „Ce dulci ispite îmi răsar prin fire,/ Ce dragi rostiri se-aud prin glasul tău,/ Te-ntrec în temeri, ameţită rău,/ Să-mi scalzi profund iubirea-n amintire,// Atât de plină-s de păcate demne! / Să zbori de sus, s-ajungi din nou la mine,/ Cu respiraţii-ntretăiate,-n tine,/ Zbătându-te-n cuvinte, între semne...// Plecând de-aici, dar tot venind la mine,/ Adio, însemnând „la revedere”!/ Ce calm resimt a ta apropiere...// Când tot mai mult devine cald şi bine,/ E-o nemaipomenită afundare/ În propriile simţuri, în răcoare!“, ne trezim „Scăldându-ne-n iubire” şi realizând atunci „Ce cald e sentimentul de iubire,/ Când ari cuvântul de la suprafaţă!/ Ştergându-ţi eu sudoarea de pe faţă,/ Arzândă chiar de-atâta adâncire,// Atingeri tremurânde şi fluide/ Şi mâini ce se-ntâlnesc din întâmplare,/ Fiori ce ne produc cutremurare,/ Ne pierdem lunecând în gânduri vide...// Iar trupurile se îmbrăţişează,/ Formând un Tot, un Unic, un Întreg,/ Unim noi buzele, clipim cu ochii,// Privirile flămânde luminează...// Mă-ntreb, te-ntrebi: cu ce-o să mă aleg?/ Dar taci! Eu spun mai bine să te-apropii!”… şi-apoi, trăind extazul „Scăldaţi în şoapte şi-mbătaţi cu vise,/ Pierduţi şi-ndrăgostiţi ca doi nebuni,/ Să ne-nteţim încet, ca doi cărbuni,/ Scântâietor de bine! Simt că mi se// Adună lacrimile-n serenadă,/ Să-mi cânte-n valsuri evreieşti de seară/ Şi să dansăm în ploaia grea de vară/ Dar chiar de ceru-n cap o să ne cadă”. (Îmbătaţi de iubire)
Dar, deşi sperăm că iubirea va dura „O eternitate şi ceva mai mult...” şi aproape suntem convinşi de acest lucru, când ne spunem cu ardoare „Doresc acum ca o eternitate/ Şi, recunosc, ceva mai mult de-atât,/ Să fiu numai cu tine! Să sărut/ În tine tot, ca pe-o divinitate!// Să caut pretutindeni bogăţia/ Ce mi-o oferă sufletul şi trupul,/ Să caut o mireasmă-n tot văzduhul,/ A ta să fie, eşti supremaţia!”- inevitabilul se produce şi mirabila sămânţă de la care aşteptam rodire, se transformă pe neaşteptate în fum: „Surâd şi plâng adânc în suferinţa-mi,/ Am un volum de versuri lângă mine,/ Uitând de viaţă şi uitând de tine,/ Doresc să mor, strivită-n pocăinţa-mi.// De-ai trece-n drum pe lângă mine-odată,/ Nu te-aş mai recunoaşte nici la faţă,/ Căci sufletul mi-e în noroi şi-n ceaţă,/ Şi n-aş mai vrea să te privesc vreodată.// Tu sufletu-mi l-ai preschimbat în gheaţă,/ Pierzându-ţi din dorinţă şi putere./ Ai mai simţi figura zâmbăreaţă?// Tu-n lăcomie, eu doar în durere./ Privesc spre tine, neînsufleţită:/ Zâmbeşti, iar eu surâd îmbătrânită.“ (Iubire pierdută)
Nu o dată ne întrebăm, fără a ne resemna: „De unde-atâtea lacrimi să mai cadă?/ De unde-atâţia ochi să-i mai deschid?/ De ce să râd la zâmbetu-ţi perfid?/ De ce o mână-i rece, alta caldă?” conştientizând că „Mi-ascunzi nimicuri, după care-oi plânge,/ Dar n-ai de unde ştii cât mă consum;/ Ah, tu gândeşti prea strâmt, ca-ntr-un costum/ Ce-n cutele croielii te vor strânge!// Crunt mă jigneşte-o vorbă aruncată./ Ei, ce? Căci pentru tine e normal,/ Să te comporţi aşa urât cu-o fată,// De parcă-aş fi şi eu o întâmplată,/ Ce nu-nţelege sensul de moral?!/ Şi-aşa, curând, tu mă vei pierde-ndată!” (De ce atâta chin?)
Chiar dacă ceea ce se întâmplă nu este altceva decât o „Iubire imposibilă”: „Eram o fată simplă, mică, rea,/ Şi-am suspinat atunci când te-am văzut/ Întâia oară. Apoi ne-am cunoscut./ Şi-acuma, iată, sunt iubita ta!// Şi ştiu că tu acum eşti omul meu!/ Dar nimeni nu şi-ar fi închipuit/ Că tu de mine ai să fii iubit, Cum nici chiar eu nu pot să cred! E greu.// Mi-era ruşine să-ţi mărturisesc,/ Că pentru tine trei iubiri nutresc,” şi „Ai jurat... Va fi!” căci „Luptăm în continuare cu destinul,/ Ce pare să ne pună bariere./ Distruge-vă-veţi, clipe efemere,/ Câştig etern avea-vom contra chinul// Ce ţipă şi apasă-n suferinţe!/ Suspine şi păcate nimici-vom,/ Aşa că lângă trestii adormi-vom/ Şi mântui-ne-vom între credinţe!// Ne-am despărţit, gândesc acum părinţii,/ Dar mi-ai jurat să-mi fii mereu aproape,/ Să mă urmezi în tot ce fac, şi poate// Lupta-va inima-mpotriva minţii!/ Sau invers? Oare cine o să scape?/ Te-aş vrea cu mine-n fiecare noapte.”, mult temuta „Disperare” îşi face intrarea triumfală în scenă: „Mi-e tare greu şi-ajung la disperare,/ De nu te văd, de nu-ţi simt mângâierea,/ Mi-e tare dor să-ţi simt apropierea/ Să te iubesc şi să te am cu-ardoare!// Ce nebunie, să dansăm, să râdem,/ Să plângem, s-alergăm, să ne iubim,/ Să ne jucăm, ca doi copii să fim,/ Să ne privim în ochi şi să ne spunem// Iubirea, fericirea, nemurirea/ Iar eu, cu ochii-nlăcrimaţi de teamă, Te-mbrăţişez şi îţi aştept privirea”.
Apare şi sentimentul de „Vinovăţie” când „Degeaba-mi spui că ţi-este foarte bine,/ Că mă iubeşti, că nu-ţi sunt vinovată,/ Căci când greşesc îmi cade lumea toată/ În cap, iar conştiinţa-mi arde-n mine.// În mintea mea deja sunt pedepsită” şi „Mă lupt, pierzând, sfârşind într-un scenariu,/ Mă zbat, m-ascund, ca peştele-n acvariu,/ Iar când câştig, deja sunt obosită.”, peste care îşi face simţită prezenţa o „Săgeata albă”: „[…] încrustată-n aur,/ […] Ce are să rămână pe vecie/ Un glas domol, precum al unui graur...// Săgeata-aceasta pieptul mi-l străpunge,/ Iar când o simt puternică în mine,/ Mi-aduce-aminte dureros de tine.../ Iubirea-aceasta sufletul îmi unge.// Cu greu am încercat să îmi explic,/ De ce din pat cu greu mă mai ridic,/ Iar când pe geamul înflorit privesc,// Cu tine iar în gând mă rătăcesc.../ Mă uit la cer, şi el, râzând de mine,/ Îmi spune că de fapt mă uit... la tine.”
Poeta crede cu aşa o putere în iubitul ei, încât aproape că îl imploră: „Devino Dumnezeul meu!”, spunându-i: „Creează-mă în ochii tăi, cu dor/ Ascuns, devino Dumnezeul meu! / Hai, luminează-mi gândul de ateu,/ Prin psalmul antic, dulce-acrişor,/ Făcând din mine zâna zânelor -/ Cu păr bălai şi fin, de catifea,/ Eu, muza serilor din cafenea,/ În care tu erai deasupra lor,/ A celor ce ne-ncrezători priveau/ Spre tine, ca spre un ratat artist,/ Ce-n predică dicta iubirea sa./ Iar când, în taină, toţi mă observau,/ Eu îţi ceream să fii mai egoist:/ Să-mi dai doar mie-nvăţătura ta.” Dar… „Pierdută-n veşnicie...” ne spune: „Simt timpul cum încărunţeşte-n mine,/ Lăsându-mă pierdută-n veşnicie,/ Iar eu încerc să-l mint cu-obrăznicie,/ Să-i deviez curbura: către tine...// Aş da tot timpul înapoi, o vreme,/ Să mi te readucă doar o clipă,/ Zburând cu jumătate de aripă,/ Să-mi cânţi frumos şi să-mi reciţi poeme.// Dar Chronos nu-i de partea noastră-acuma!/ Oricât de mult ar vrea să ne despartă,/ De-acum, îţi voi rămâne credincioasă// O viaţă-ntreagă! Şi cu toată gluma/ (Că poate tu o iei aşa), te-ndreaptă/ Spre mine, ca spre Steaua luminoasă!”
Iertată-mi fie această prezentare aproape integrală a sonetelor asupra cărora m-am oprit şi care mi s-au părut edificatoare pentru firul poveştii de dragoste în versuri redată cu sensibilitate şi măiestrie de pana autoarei, însă nu puteam să le ştirbesc frumuseţea, trunchindu-le.
În partea a doua a cărţii sale, pornind de „La marginea unui Cuvânt”, poeta ne destăinuie aviditatea ei pentru creaţie: „Răsar la margini de înalt cuvânt/ Şi zbor în jurul lui o viaţă-ntreagă;/ De el un glorios văzduh mă leagă/ Şi lui mă rog, doar el fiindu-mi sfânt. […] Sfidez eu aberaţia puterii,/ E-o-nşelăciune-a unui rost, aparte,/ Cuvântu-abstract în noaptea-nfloritoare!/ E gol, dar plin, e plin de golul serii,/ Când Omul se vădeşte dinspre moarte,/ Vibrând de o dorinţă creatoare.” Urmează o serie de sonete cu profund substrat filosofic, care ne dau prilejul de a „scana” sufletul şi mintea ascuţiţă a talentatei tinere, în ele dezvăluindu-ne treptat, crezul ei literar şi artistic; dintre acestea, doar o să enumăr câteva, lăsându-vă plăcerea să le lecturaţi în tihnă: „Esenţa omului”, „Testamentul Cărţii”, „Greutatea Gândirii”, „Destin muzical” şi încă multe altele.
Citind „Aventura sonetului”, cartea Dinei Chelu - cum e cunoscută poeta în mediul cultural orădean -, mi-a zburat gândul la o poezie de-a mea în care recunoşteam că, uneori, eu însămi „desenez cuvinte, nu le scriu” şi am zâmbit, făcând o oarecare asociere de idei cu mărturia sonetistei: „Vorbesc sonetizat: nu am ce face./ Sau, mai rău: m-am sonetizat cu totul.../ O, Doamne, eu mă-ntreb din nou: sonetul/ E muzica aceea care tace?// Prin forma fixă m-am desprins de lume,/ Şi orice-am încercat, am scris sonete/ Şi forme muzicale, ca versete” (Sonetizând…).
O radiografie a fiinţei sale interioare, precum o dulce spovedanie, este foarte sugestiv prezentată sonetul „Fiinţa mea…”: „Încep acum o reconstituire/ A tot ce sunt, a tot ce mă cuprinde,/ Fiinţa mea spre înălţimi aprinde/ Speranţă nouă, crezământ, iubire.// Dorinţa mea nu are altă fire,/ Iar sfântul glas spre veşnicie tinde;/ Nimic frumos de-acum nu m-ar surprinde,/ Nici sufletul să-l duc spre înflorire.// Spre tine, Soare, mă deschid cu totul,/ Lăsându-te să faci cuibar din mine,/ Mă încălzeşti, de nu-mi mai este teamă,// Căci vreau să zbor, simţindu-te-ntru totul/ Al meu! De-acum nu mă mai pot abţine,/ Să nu răspund Puterii ce mă cheamă!”
Volumul se încheie cu câteva sonete de esenţă spirituală, din care am selectat unul foarte ilustrativ: „Mă arde-n mădulare Dumnezeu!/ El pare-a fi departe, dar Îl simt;/ Oricât încerc să fug, nu pot să-L mint,/ Privirea Lui străpunge gândul meu.// Mă-ntorc. Nu este nimeni! Unde e?/ Îmi tremură tot corpul emotiv,/ Iar El încearcă parcă evaziv,/ Să mă provoace. Mă întreb de ce?// Zâmbesc, merg mai departe, trec uşor,/ Ştiind că nu sunt singură pe drum.../ Apoi alerg, strângând un Mărţişor,// Plângând, cu-nfiorare, mă adun!/ De mult doresc (deşi arar am spus)/ Să îmi redea credinţa Cel de Sus!” (Mă arde Dumnezeu)
Nu am scris despre această minunată carte pentru a face o analiză tehnică literară a creaţiilor autoarei, acesta este apanajul criticilor de specialitate; am scris pentru că mi-a plăcut conţinutul ei, m-a încântat varietatea metaforelor, imaginile poetice alese cu grijă şi sensibilitatea debordantă a semnatarei. Filtrând prin prisma sufletului „Aventura sonetului”, am văzut în ea o reală mărturie a dragostei poetei pentru omul din vis, sau poate pentru cel aievea, pentru Cuvântul care a zidit şi zideşte în ea o viitoare exponentă a genului şi nu în ultimul rând, a dragostei şi smereniei în faţa Creatorului „tuturor văzutelor şi nevăzutelor”, cu care este în comuniune permanentă.
După opinia mea, pentru Alexandrina Chelu sonetul nu este nicidecum o aventură, este genul liric care i se chiar potriveşte, şlefuit cu propriile-i trăiri într-un mod personal, sensibil şi inteligent şi intuiţia-mi spune că vom mai auzi curând de tânăra sonetistă orădeancă. Aşadar, cu toată sinceritatea şi admiraţia pentru autoare şi sonetele sale, vă invit la lectură, şi, credeţi-mă pe cuvânt, nu veţi regreta!
Georgeta RESTEMAN
Limassol, Cipru
7 ianuarie 2013