Quantcast
Viewing all articles
Browse latest Browse all 9029

Apariție editorială: Metoda pătrățelelor de Gabriela Căluțiu Sonnenberg

 

Image may be NSFW.
Clik here to view.
Gabriela Sonnenberg Coperta

 

A apărut la Editura Singur volumul „Metoda Pătrățelelor” semnat de

Gabrilea Căluțiu Sonnenberg.

Felicitări autoarei!

 

fragment din volum:

 

„Scrisoare pătimașă

 

 

               Scrisoare neexpediată, scrisă de Bucățică în anul 2006, după ce încercase zadarnic să o revadă pe Eli. Abordarea inversată temporal, în retrospectivă, porneşte din prezentul scrierii misivei şi coboară spre trecut, ca o lupă întoarsă. Instantaneul fotografic, oglindă a frustrărilor şi frământărilor ei, este o mărturie plină de reproş, dar şi de nostalgii şi de mirare. Cu unele dintre pasaje, astăzi, Pătrățica nu mai este întru totul de acord.

 

               Tocmai am pus telefonul în furcă şi–am rămas cu privirea în gol, gândind la cele nespuse şi la cum m–ai privat încă o dată de ocazia de a le da brânci pe gură, la toate. Printre degete, la mustaţă, scăpate.

               – Ei şi? Mare scofală, ai comenta tu acum, după cum te cunosc. Ce mare lucru să ne mai fim spus?! Filmul s–a terminat.

               Căci te cunosc, ştii bine, n–are rost să ne ascundem după degete, chiar dacă au trecut atât de mulţi ani! Iar noi, deşi arătăm ca noi, aparent fără schimbări majore, de fapt pe dinăuntru suntem altfel… Iată cum ne conservă nivelul de trai civilizat, ne face să nu părem deloc uzaţi. Un imn aparenţelor. Odă!

               Sunt două secunde de când încerc să mă smulg din împietrire, de când mi–ai comunicat politicos că eşti atât de ocupată încât n–ai timp să te întâlneşti cu mine. Asta în ciuda faptului că se întâmplă ca eu să traversez ţara în care te–ai stabilit. Iar eu aş avea timp berechet. Berechet timp, aş avea…

              „Ocupată cu munca, fireşte”. M–ai şi repezit când te–am întrebat mirată „Cum adică, cu munca?”

               – „Păi din ceva trebuie să trăim”, mi–ai sărit ca arsă. Acum câţiva ani, altfel te–ai fi exprimat, căci erau mai înalte gândurile şi preocupările în trecerea noastră vremelnică prin marea masă a celor care nu–şi pun întrebări.

               Nu două secunde, ci şase ani au trecut de când mi–ai trimis o felicitare impersonală, echilibrată, în sens reglementar occidental, cu urări de bine pentru căsnicia mea proaspăt iniţiată. Congratulări reci pentru ancorarea mea într–un „port” pe care îl căutam mai demult. Bezmetică şi neconsolată, tot căutând idealul – recunosc – am fost agasantă uneori în cercul de prieteni intimi, cel în care tu ocupai un loc de frunte. În definitiv, cine mă credeam?

               Nici două secunde, nici şase, ci şapte ani s–au scurs de când ai scris că vii, cândva, în vară. Oricum nu conta când vii, eram acasă, cu muncă şi cu obligaţii, fără concedii – „n–am timp nici să mor” – gata oricând de desfăcut, în Bucureşti, la etajul şapte, canapeaua extensibilă din sufragerie, gata de destupat sticlele de tămâioase – bohotinoase, vermuturi mamaieze şi lacrimi ovideneşti, pe fundalul unei plăci de „piaţa Romană, numărul nouă” sau – de ce nu – c–un Bucegi între dinţi, cântând un refren ţigănesc, acompaniat pe chitară. Gata să dau măsura „trecutului fumat de mult”, gata să le ofer o mostră involuntară de autenticitate naivă elveţienilor pe care se întâmpla să–i aduci ca însoţitori. Se întâmpla ca de data asta să–l aduci pe alesul tău, cel adevărat. Pe bune, nu ştiam eu pe atunci. Asortam pufuleţi, eugenii, covrigi calzi.

               Ai venit, acum şapte ani – nu zic că nu – dar nu la mine. Nu ştiu de ce n–am fost pe fir când ai sunat, n–am spus „prezent” la momentul oportun; eram probabil la ore peste program, capitaliste, post decembriste, de heirup revoluţionar, sau poate pe o terasă, la o bere, tot post–decembristă.

               Aşa că, dacă tot veneai, ai tras la altcineva, ce deosebire mai făcea, tot prieten, ce naiba? Te–am văzut, fireşte, dar eu oricum aveam treabă. Stângace şi neinspirată din partea mea a fost invitaţia la o masă tipic elveţiană – raclette – în vogă la noi, dar probabil deja desuetă în noua ta patrie. Ce să–i faci, aşa sunt eu, calc des în străchini, de bună seamă. Mă grăbeam. Mergeam la o nuntă, mă–nţelegi, nu–nuuu, nu a mea. Nici a ta. Asta era, acum şapte ani.

               La scurtă vreme ne chemai tu la nuntă. A ta. O săptămână de concediu mi–ar fi trebuit, plus bani de tren până în Elveţia, tragere de inimă, entuziasm – pe care nu le–am avut. Credeam că o să treacă din nou neobservată lipsa mea. Căci n–am dat curs chemării. În definitiv, dacă în vară n–a contat că nu–ţi sunt gazdă, la ce mai contează toamna, să nu asist la promisiunea ta eternă din altar? – gândeam eu. Şi–am gândit greşit. Căci ţi–am lipsit, se pare – sunt măgulită de–a dreptul – chiar dacă eu nu mai eram sigură nici măcar dacă mai ştii cum mă cheamă. Imprevizibilă ai rămas, ca–ntotdeauna. Îţi plăcea să spui „e timpul, când se schimbă anotimpul”. Iar eu completez cu „e ora, când se plimbă Eleonora”. Cu mine, supărată pentru că nu venisem la nuntă, ai schimbat macazul.

               Şi mai mulţi, incredibili unsprezece ani sunt de când încă mai şovăiai – e drept, doar imperceptibil – „prezentându–mi” NOUA TA FILOSOFIE DE VIAŢĂ. Veniseşi în scurtă vizită la Viena, îţi amenajaseşi pentru o săptămână un colţ în sufrageria mea, în care dimineaţă de dimineaţă aprindeai concentrată un beţigaş cu mirosuri ameţitoare şi meditai la binele purificat. Firea mea practică şi pământeană reacţiona concomitent cu neîncredere şi, paradoxal, în acelaşi timp cu admiraţie ascunsă. Poate şi din cauză că mintea îmi era ocupată cu calcule meschine privind orarul brutăriei cu croissante proaspete de după colţ?…

               Ulterior vizitei tale scurte la Viena, am devorat cărţile despre învăţătura budistă, uitate de tine, aparent întâmplător, cu vădită neîncredere într–o nesperată „însănătoşire” a spiritului meu trecător. Din câte înţelesesem eu, ratasem deja, din considerente strict cronologice, momentul oportun schimbării în bine; probabil că oricum nu dispuneam de deferenţa necesară pentru a mă vedea dintr–un unghi suficient de înalt. Dar unghiul a fost oricum destul de larg, cât să–mi permită revelaţia că e inutil efortul meu de a mă schimba întru religie. Prea mare lenea, presupun.

               Lăsând la o parte eşecul ideologic, vizita ta la Viena, acum 11 ani, a fost un intermezzo binevenit. Din păcate l–am şi uitat amândouă, suspect de repede. Şi au trecut anii. Treisprezece se fac de când îţi propuseseşi să ne faci părtaşi la viaţa ta cea nouă. Lăudabil ţel, n–am ce zice! Pentru un român, crescut în credinţa lui Goga, care–ţi mergea la inimă:

„La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;

La noi atâţia fluturi sunt

Şi atâta jale–n casă.

Privighetori din alte ţări

Vin doina să ne–asculte;

La noi sunt cântece şi flori

Şi lacrimi multe, multe...”

 

               A urmat vizita noastră, facilitată de tine, în noua ta patrie, Elveţia. Venise „ora, când se plimbă Eleonora”. Ar fi trebuit să vină pe post de revelaţie. Căci acum puteam constata pe propria noastră piele că existau codri şi privighetori extraordinare peste tot pe mapamond, lucru de altfel menit să ne liniştească. Ghinionul e că ştiam deja. Cum spuneam, eram noi români, dar oricum, de formaţie mai largă decât până la gardul vecinului… Aşadar, nimic nou pe frontul de vest, dar asta nu micşora cu nimic efortul tău de a ne fabrica invitaţii oficiale pentru obţinerea de vize. Abia azi îţi mărturisesc că nu ţi–ai irosit degeaba talentul de organizare ca să ne planifici un sejur, cu adevărat reuşit, pe toată suprafaţa ţării, prin toate punctele ei de interes turistic. Şi nu sunt puţine atracţiile Elveţiei… La vremea aceea te–am criticat şi n–am zis nici mersi.

               Revenind la ale noastre, tu erai încă în faza de început; n–aveai bani nici măcar cât să–ţi inviţi proprii părinţi într–o cameră, cât de cât, primitoare. Dar ne–ai chemat pe noi, trei colegi naivi şi veseli – bineînţeles, fără ca părinţii tăi să ştie – iar noi se presupunea că suntem gata să dormim într–un pod de casă sau pe o saltea, într–un cort. Aşa credeai tu, după cum bine ne cunoşteai apucăturile de acasă şi de pe la cabanele fără curent electric de prin Munţii Făgăraş. Făceam asta pentru că toţi eram egali. În Elveţia însă, elveţienii dormeau în paturi, sub acoperişuri, iar noi nu. Aşa că ţi–am dat cu tifla şi ne–am comportat neoportun, criticând apucăturile „barbare”, neinteligibile pentru noi. Noi, cei crescuţi în credinţa ospitalităţii exacerbate româneşti, conform căreia dai şi cămaşa de pe tine, darămite patul cel bun din dormitor…

               Şi iar mă duc cu gândul mai înapoi, dincolo de „bariera nevăzută” a perdelei de fier, şi văd cu ochii minţii cum tu şi eu şi alţii ne zbăteam din toate puterile în decembrie să spunem, în sfârşit, lucrurilor pe nume, să ne răzbunăm pentru toate dosarele de neobedienţă completate pe numele noastre, doar pentru că îndrăznisem să facem o grevă la facultate, să frecventăm câteva biblioteci străine din capitală sau să chefuim cu colegi străini pe la ambasadele ţărilor lor de provenienţă. Vedeam apoi efortul inutil de a canaliza convoaiele de ajutoare din străinătate către cei cu adevărat năpăstuiţi. Nu ştiam pe atunci că potrivit standardelor occidentale, intram şi noi în categoria nevoiaşilor, oricât ne–am fi crezut de superiori stării de fapt.

               Căci Decembrie ne–a găsit împreună, cum altfel? Erau vremurile în care n–aveam nevoie de cuvinte ca să ne înţelegem. Gândeam şi simţeam la fel, sau cel puţin aşa credeam noi. Tocmai puneai capăt scurtului episod romantic al primei tale căsnicii, rod al unui joc de cuvinte vag, avut undeva într–o cabană de munte şi al unui rămăşag pe care l–ai dus până la capăt, „până la prăsele”, cum îţi plăcea să spui („ori e albă, ori e neagră”). Atât de mare ţi–a fost graba, încât nu m–ai chemat la ofiţerul stării civile. Ce mai conta?

               Cu câteva luni înainte, în ger, între două examene grele, şedeam amândouă la miez de noapte pe valize, lângă Foişorul de Foc, căutând la repezeală o gazdă nouă şi, dacă se poate, cu un psihic cât de cât stabil. Era vremea poezioarelor naive, de copii cretini, recitate afectat pe scena încropită în faţă la Bucur Obor, unui public nepăsător şi fără simţul umorului. Era vremea plimbărilor cu troleibuzul 79 de la un cap la altul al Bucureştilor, în weekend-uri cu scopul declarat „să ne cunoaştem capitala”, făcând pe proastele din Mărginime. Când oamenii din troleu ne explicau răbdători pe unde treceam şi ce să mai vizităm în oraşul lor – locuri pe care le ştiam deja pe de rost – iar noi ne miram, exagerând delicios dialectul. La hotel Dorobanţi ne–au dat o cameră cu vedere departe, pentru buletinele noastre de Sibiu, căci vize de flotant nu făcea nimeni pentru studenţi. Aşa am avut măcar încălzire pentru o noapte, curent şi apă caldă, huzur. Un weekend fără emoţii. Un lux accesibil, la preţ corect, socialist, nu ca mizeria de prin cămine. „Întrecerea socialistă” lua o pauză.

               Pe fluturaşul primit de la tine la absolvirea liceului stă scris: „Atunci când nu vei mai suporta povara nimicniciilor pământeşti, poţi evada în iluziile universului tău”. Deşi sfatul îmi era destinat mie, cea care l–a urmat ai fost tu. Mă asigurai pe atunci că ai fi devenit o stea care s–ar fi înscris pe orbita planetei mele. Inversez protagoniştii şi spun: şi reciproca este valabilă. Fixez obiectivul pe o constelaţie prielnică, întind pânzele în vânt, dau drumul cârmei. E anul 1982, am paisprezece ani şi abia te-am cunoscut. Dezleg ancora.”

Gabriela Căluțiu Sonnenberg

 

 

 


Viewing all articles
Browse latest Browse all 9029


<script src="https://jsc.adskeeper.com/r/s/rssing.com.1596347.js" async> </script>