De la piept în sus
totul se ridică fum.
Capul e flacăra lumânării
cu rădăcina în inimă.
Mâinile se unduiesc în jurul focului,
pulsația expiră flacăra din inimă.
Suflul rostește cuvântul,
cheia inimii
الله
Am deschis prima poartă,
m-am ridicat cu toată puterea !
Văzul a adormit orbind cunoscutul,
fruntea s-a deschis cuprinzând nemărginitul,
cuvintele au cedat trăirii,
înțelegerea a cedat abandonului
și am dansat și m-am pierdut
în focul ce-mi topea cheia,
curgând în litere :
الله
Pentru o Clipă
am urcat
”الله”
timpul și spațiul.
Din vârful triunghiului
am urcat iarăși,
am pășit înspre prăpastie.
Știam că nu mai e cale de întoarcere,
odată ce voi gusta,
știam că mă voi pierde pe mine ,
acela, știutul,
precum și numele cel duc în spate.
Într-o clipă de nebunie,
m-am aruncat cu totul,
și am făcut ce am crezut :
am dansat,
am spus :
الله
M-am urcat prin pâlnie,
ieșind printr-un cerc îngust.
Mă topeam cu totul,
doar toba mă mai ținea
în mijlocul tălpilor.
Când ritmul s-a întețit
și inima s-a speriat,
un curaj cumplit m-a cuprins,
am repetat…
الله
Eram un călăreț,
un războinic aprig,
ce mergea cu toată puterea
către oglinda unui foc imens –
un sacrificiu necunoscut.
Labirint de oglinzi neîmpăcate :
ura și focul trăgeau trupul în umbră.
Acum era tot timpul !
Cu moartea am trecut prin foc !
Eram dervișul beat – nebunul.
Odată ce am trăit,
cale de întoarcere nu mai e :
uitarea sau viața ?!
Comandamentul minții unite respiră
الله
Clipa a trecut
și dorul m-a cuprins.
Am gustat cu mult înainte
de ceasurile nopții din viață,
atunci când soarele apune senin,
atunci când iarna vine treptat.
Grabnic, înotând în cafeaua semilunei,
cu mirodenii exotice ce inundau cortul,
fumegând ney-ul din coșul pieptului,
m-am lăsat cuprins în dansul extazului
și am auzit
الله
În fumul adânc, întunecat , se iveau mai clar
ca niciodată razele și lumina contrastante.
Ajuns la capătul puterilor, cu sufletul îmbălsămat,
căzut în adânca peșteră a întrebărilor ,
în care căutătorii de comori
s-au pierdut în largul oceanului
nemaiajungând niciodată înapoi,
înainte am privit acum :
sfârșitul începutului sfârșitului începutului sfărșitului
Am vorbit din cea mai adâncă umbră – înțelepciune
الله
Când fiorul cuvântului mi-a cuprins tot trupul
m-am ridicat din mormântul săpat de mine pentru mine,
pentru tine, pentru voi, pentru ei,
pentru noi – revărsarea izvorului din toți.
Am pășit privind în depărtare,
mergând atent prin întuneric cu felinarul în mână.
Eram atent la vântul vorbelor ferind lumina felinarului,
pășind chibzuit printre capcanele sub multe forme.
Odată ars și bine însetat,
nu îmi mai trebuia nimic...
căutam numai apa izvorului.
Izvorul mă chema din depărtare,
auzeam curgerea lui
الله
Bucuria auzului tresară inima.
Păsările mă călăuzeau,
păsările cântau simțirea inimii,
Norii luau forma clipei,
iar în cafea , drumul era clar !
Semnele îmi vorbeau la tot pasul.
Ajuns lângă râu priveam apa oglindă :
un trup necopt și mintea împărțită în :
profesori, amici, scriitori, artiști,
filosofi, doctori și oameni ai științei,
înalți și foarte înalți, conducători,
iluștrii făuritori ai vieții așa cum o știm,
toți întruniți doreau a explica
الله
Zgomot și voci –
când templul trupului doarme,
când tăcutul nu cunoaște înțelegerea.
Știam că nu-s gata să primesc
decât o bucățică din dar pentru a-mi păstra viața,
căci mulți au ajuns prea repede
și nu i-a mai ajuns toamna înțeleaptă când fructele se coc,
nici iarna când încet îngheață într-un zâmbet,
privind trecutul, viața luată de mâna rece.
Atunci mic, sprijinit de un copac,
am privit cerul înstelat.
Curpins de boltă în ochi largi,
Uitând de uitare,
o stea cade, mă tresare,
Surprins de ea –
Un lung oftat , în șoaptă
الله
Noaptea s-a lăsat.
În zare aud lupii urlând,
îi simt că mă simt din depărtare,
Speriat fug înapoi în orașul uitării.
Aveam hainele rupte în culori,
dar în oraș , printre toate rupturile straielor,
simțeam ochi străini întrebători.
Și-atunci am intrat în blocul sicriu,
De unde din congelator am scos
hainele noului împărat –
un costum fără viață, gri ,
fără pete, fără scurgeri transparente,
mi-am pus un ștreang ciudat în dungi,
am ieșit
înconjurat de măști,
auzeam ”ce faci ?”
gândeam „ الله”
simțeam cântecul ney-ului
spuneam ”bine”
făceam ”o mișcare a mușchilor laterali ai feței care ridica obrajii arătând dinții” –
numită ”zâmbet”
și de atunci unitatea s-a împrăștiat
într-o diversitate fără memoria CLIPEI
الله